ICCJ. Decizia nr. 1970/2012. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1970/2012
Dosar nr. 497/59/2010
Şedinţa publică de la 6 aprilie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Sesizarea instanţei de fond.
Prin cererea adresată Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A.V.A. SA a chemat în judecată Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Agenţia Naţională a Vămilor, Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Timişoara şi Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Arad, solicitând anularea deciziilor pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare nr. 863, nr. 864, nr. 865, nr. 866, nr. 867 şi nr. 868, toate din 27 octombrie 2009, prin care s-au stabilit obligaţii fiscale de plată în sumă de 1.709 469 lei, din care 859.188 lei, obligaţia principală şi 849.235 lei, majorări de întârziere.
La termenul din 9 septembrie 2010 s-a depus o precizare la acţiune şi s-a solicitat anularea Deciziei nr. 189 din 25 iunie 2010 emisă de A.N.A.F. prin care au fost soluţionate contestaţiile reclamantei înregistrate sub nr. 703 din 25 noiembrie 2009 şi nr. 31 din 19 ianuarie 2010.
Contestaţiile vizau deciziile nr. 863 - 867 din 27 octombrie 2009 şi Decizia nr. 13303 din 4 decembrie 2009.
2. Soluţia instanţei de fond.
Prin Sentinţa civilă nr. 84 din 2 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea precizată, a fost anulată Decizia nr. 189 din 25 iunie 2010 emisă de A.N.A.F. şi Deciziile nr. 863 - 868 din 27 octombrie 2008 privind regularizarea situaţiei, precum şi a actelor premergătoare emiterii acestora. Au fost obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea soluţiei, instanţa de fond a reţinut că la 4 noiembrie 1999 şi la 10 decembrie 1999, reclamanta a încheiat două contracte cu finanţatorul T.I. Inc. SUA, pentru a dobândi în regim de leasing financiar diferite echipamente industriale, bunurile fiind încadrate în regim vamal de admitere temporară cu exonerare totală a obligaţiei de plată a sumelor aferente drepturilor de import, urmând ca la încheierea perioadei de leasing (de 2 ani, prelungită prin acte adiţionale cu încă 5 ani), societatea să achite taxe vamale, calculate la valoarea reziduală a bunurilor, conform art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing.
Termenele expirau la 11 ianuarie 2007, 21 februarie 2007, 24 februarie 2007 şi 3 februarie 2007, dar anterior anului 2007 reclamanta a întreprins demersuri pe lângă Biroul Vamal Arad, pentru a obţine încheierea operaţiunilor de leasing şi, ca urmare a indicaţiilor funcţionarilor vamali, s-a solicitat prelungirea cu 30 de zile a duratei de admitere temporară a bunurilor. În sprijinul acestor afirmaţii au fost invocate adresele depuse la dosar, iar autorităţile vamale au comunicat că închiderea operaţiunilor de import temporar se va face conform Ordinului nr. 84 din 17 ianuarie 2007 (publicat în M. Of. nr. 80 din 1 februarie 2007).
Societatea reclamantă a închis operaţiunile de leasing şi a achitat valoarea în vamă.
În lunile octombrie şi noiembrie 2008, organele de control au efectuat verificări şi au stabilit în sarcina reclamantei obligaţiile fiscale suplimentare pentru că a încheiat regimurile vamale suspensive după expirarea termenelor maxime de 7 ani.
Instanţa de fond a reţinut, de asemenea, că cererile de prelungire a termenelor de admitere temporară înregistrate la organele vamale la 11 ianuarie 207 şi 30 ianuarie 2007 au fost motivate exclusiv pe lipsa unei reglementări care să vizeze metodologia vamală de închidere a operaţiunilor de leasing pentru că, în rest, deţinea toată documentaţia pentru închiderea acestor operaţiuni.
La dosar au fost depuse dovezi din care rezultă că au existat controverse în legătură cu reglementările care guvernează operaţiunile de închidere a regimurilor suspensive care vizează contracte de leasing încheiate anterior aderării României la U.E. la 1 ianuarie 2007 şi ale căror termene expiră ulterior acestei date, iar o dovadă în acest sens este emiterea unui act de către Ministerul Finanţelor care a reglementat „măsuri unitare de aplicare a reglementărilor în domeniul taxelor vamale, taxei pe valoarea adăugată şi accizelor datorate în vamă în cazul operaţiunilor de leasing aflate în derulare la data aderării”.
Instanţa de fond a respins apărările pârâtelor potrivit cărora procedura era cunoscută şi nu erau necesare precizări din partea Ministerului Finanţelor Publice.
S-a avut în vedere şi faptul că reclamanta a înregistrat cererile de prelungire a regimurilor vamale cu câteva zile anterior expirării termenelor, dar organul vamal nu a răspuns reclamantei că este inadmisibilă prelungirea regimurilor suspensive şi că este obligatorie închiderea regimurilor vamale suspensive înainte de expirarea termenelor înscrise în contractele de leasing.
Instanţa de fond a constatat şi că prin adresele din 12 şi 13 februarie 2007, organul vamal a răspuns că închiderea operaţiunilor de import temporar se va realiza prin aplicarea reglementării din Ordinul M.F.P nr. 84/2007, ordin ce a fost publicat în M. Of. la 1 februarie 2007, după înregistrarea cererilor reclamantei la organele vamale şi a considerat că anterior publicării ordinului în M. Of., funcţionarii vamali nu dispuneau de metodologia necesară.
S-a apreciat de către instanţa de fond că închiderea regimurilor vamale suspensive de către reclamantă după expirarea termenelor de 7 ani este rezultatul indicaţiilor date de organele vamale şi nu al omisiunii reclamantei şi, în raport de art. 6 şi art. 7 alin. (5) C. proc. fisc., organul vamal era obligat să comunice reclamantei soluţia legală pentru închiderea la termen, în condiţiile legale, a regimurilor suspensive.
Organele fiscale, se susţine de către instanţa de fond, au acţionat şi cu nerespectarea art. 12 C. proc. fisc. pentru că au efectuat controlul în perioada octombrie - noiembrie 2008, iar majorările au fost calculate până în octombrie 2009, când au fost emise deciziile de regularizare, deşi autorităţile vamale, prin atitudinea lor, au determinat închiderea regimurilor suspensive cu întârziere.
Ulterior, reclamanta a formulat o cerere de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 84 din 2 martie 2011 şi prin sentinţa civilă nr. 203 din 4 mai 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a dispus completarea dispozitivului şi a fost anulată şi Decizia nr. 13309 din 4 decembrie 2009 emisă de D.J.A.O.V. Arad şi pentru că a fost anulată Decizia nr. 189 din 25 iunie 2010 se impune şi anularea Deciziei nr. 13309 din 4 decembrie 2009.
3. Calea de atac exercitată.
Împotriva Sentinţelor nr. 84 din 2 martie 2011 şi nr. 203 din 4 mai 2011 ale Curţii de Apel Timişoara, au declarat recurs Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Timişoara, în nume propriu, în numele şi pentru Autoritatea Naţională a Vămilor şi Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Arad, precum şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
I. În recursul declarat de D.R.A.O.V. Timişoara se critică soluţia instanţei de fond ca nelegală şi netemeinică pentru că este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în cauză.
În motivele de recurs se arată că potrivit contractelor de leasing şi autorizaţiilor de admitere temporară, termenul de încheiere a fost stabilit la 7 ani, termen în cadrul căruia declarantul vamal avea obligaţia să acorde o nouă destinaţie vamală a mărfurilor, iar termenul de 7 ani nu putea fi prelungit.
Cu privire la susţinerile instanţei de fond potrivit cărora în luna ianuarie 2007 reclamanta ar fi depus documentele necesare închiderii operaţiunilor de leasing, recurenta susţine că nu au fost depuse dovezi în acest sens.
Se susţine că la data de 11 ianuarie 2007 şi la 30 ianuarie 2007, când au fost depuse adresele de către reclamantă, legislaţia aplicabilă în cazul operaţiunilor de leasing era foarte bine stabilită fără a fi necesară o metodologie, O.M.F.P. nr. 84/2007 a aprobat măsuri unitare dar nu a instituit o procedură de lucru apriori cunoscută, iar invocarea acesteia nu poate fi reţinută deoarece din cele 6 declaraţii suspensive, doar 2 aveau termen maxim de expirare înainte de 1 februarie 2007.
În motivele de recurs se fac apoi referiri la susţinerile din contestaţia reclamantei referitoare la Norma metodologică din 10 iulie 2006 privind realizarea supravegherii şi controlului vamal aprobate prin Ordinul vicepreşedintelui A.N.A.F. nr. 7521 din 10 iulie 2006 şi la Regulamentul C.E.E. nr. 2913/1992.
În ceea ce priveşte stabilirea datoriilor de import şi a TVA suplimentară, a majorărilor de întârziere şi cu referire la adresele nr. 12 din 11 ianuarie 2007 şi nr. 1037 din 30 ianuarie 2007, s-a arătat că prin acestea nu s-a solicitat un răspuns scris cu privire la modalitatea de închidere a regimului vamal iar solicitarea de prelungire peste termenul de 7 ani este contrară prevederilor legale.
II. În recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală s-a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii ca nefondată.
Se critică soluţia instanţei de recurs pentru că a fost dată cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta a arătat că, chiar şi în ipoteza reţinută de instanţa de fond potrivit căreia nu exista o reglementare de închidere a regimului suspensiv, reclamanta nu a închis operaţiunile în termenul legal de 7 ani, deşi termenele de închidere a operaţiunilor erau la data de 25 februarie 2007, 3 februarie 2007, 22 februarie 2007, respectiv după ce O.M.F.P. nr. 84/2004 a fost publicat în M. Of. şi nu se poate reţine culpa organelor vamale.
Nu poate fi reţinută nici inexistenţa unei reglementări în ceea ce priveşte închiderea regimului suspensiv şi nici culpa organelor vamale deoarece în speţă sunt incidente procedurile Anexei V pct. 4 din Legea nr. 157/2005 privind Tratatul de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană şi, de aceea, legislaţia în vigoare la data când se împlinea termenul de 7 ani era lămurită.
Faţă de dispoziţiile O.G. nr. 51/1997 societatea reclamantă avea obligaţia să încheie operaţiunile temporare în termenul maxim de 7 ani de la data introducerii în ţară a bunurilor, obligaţie care nu a fost respectată, pentru că din documentele depuse operaţiunile temporare au fost încheiate în afara acestui termen.
Închiderea operaţiunilor temporare în afara termenului maxim de 7 ani prevăzut de legislaţia specială în materia contractelor de leasing conduce, în mod automat, la pierderea beneficiului acordat de legea specială.
Depăşirea termenului de 7 ani duce la pierderea facilităţilor vamale, devenind aplicabile prevederile comune cu privire la punerea în liberă circulaţie a mărfurilor şi în sarcina societăţii a luat naştere o diferenţă de datorie vamală în conformitate cu prevederile art. 204 din Regulamentul C.E.E. nr. 2913/92 de instituire a Codului vamal comunitar.
În ceea ce priveşte obligaţiile fiscale accesorii aferente, pentru că nici instanţa de fond şi nici reclamanta nu aduc argumente privind modalitatea de calcul, se consideră că societatea datorează şi 882.744 lei, majorări aferente.
III. În recursul declarat de D.R.A.O.V. Timişoara împotriva sentinţei nr. 203 din 4 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, s-au reluat motivele de recurs iniţiale, cele care vizau Sentinţa nr. 84 din 2 martie 2011.
IV. În recursul declarat de A.N.A.F. împotriva sentinţei nr. 230 din 4 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, se critică soluţia de admitere a cererii de completare şi prin care a fost anulată decizia de calcul a accesoriilor pentru că a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Accesoriile urmează acelaşi tratament juridic conform principiului accesorium sequitur principale şi, de aceea, dacă va fi admis recursul împotriva Sentinţei nr. 84/2011 să fie admis recursul şi împotriva Sentinţei nr. 203/2011, în sensul respingerii acţiunii ca nefondate.
SC A.V.A. SA a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.
4. Soluţia instanţei de recurs.
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte, va respinge recursurile declarate pentru următoarele considerente, având în vedere că în recursurile formulate criticile sunt aceleaşi.
Actele fiscale contestate în prezenta cauză şi care au fost anulate de instanţa de fond, au fost întocmite de organele vamale ca urmare a unui control ulterior pentru că s-a apreciat că încheierea regimurilor suspensive s-a făcut după expirarea termenului de 7 ani stabilit conform contractelor de leasing şi autorizaţiilor de admitere temporară pentru o serie de bunuri, iar penalităţile au fost calculate la debitul principal (taxe vamale, comision vamal, TVA).
Din actele depuse la dosar rezultă că termenul de 7 ani se împlinea începând cu 12 ianuarie 2007 până la 23 februarie 2007.
Problema care a fost analizată de către instanţa de fond şi criticată în motivele de recurs este aceea a existenţei sau nu a legislaţiei aplicabile operaţiunilor de leasing, având în vedere că începând cu 1 ianuarie 2007 România a devenit ţară membră a Uniunii Europene.
În fapt, aşa cum a susţinut şi instanţa de fond, în luna ianuarie 2007, societatea reclamantă, pentru că urma să expire termenul de 7 ani pentru bunurile aflate în regim suspensiv de admitere, a solicitat prelungirea termenului de admitere temporară, însă cererea a fost motivată exclusiv pe lipsa unei reglementări legale de închiderea operaţiunilor de leasing.
Recurentele susţin că nu era posibilă prelungirea (pentru că legea interzice prelungirea termenului de 7 ani) şi că există legislaţie aplicabilă în această materie, însă susţinerile legate de această legislaţie sunt nefondate pentru că, deşi formal există o dispoziţie în Legea nr. 157/2005 privind Tratatul de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, totuşi autorităţile vamale nu au aplicat direct această dispoziţie ci a fost emis Ordinul M.F.P. nr. 84/2007 privind măsurile unitare de aplicare a reglementărilor în domeniul taxelor vamale, taxei pe valoarea adăugată şi accizelor datorate în vamă în cazul operaţiunilor de leasing aflate în derulare la data aderării.
O dovadă în acest sens este şi răspunsul înaintat reclamantei de către autorităţile vamale care au apreciat că închiderea regimurilor suspensive se va face conform prevederilor acestui ordin, adrese emise numai după intrarea în vigoare a ordinului, respectiv la 12 şi 13 februarie 2007.
Dacă se aprecia că legislaţia era suficientă în momentul formulării cererii de către reclamantă (în luna ianuarie 2007), atunci organele vamale puteau comunica acest fapt reclamantei şi se putea proceda la închiderea regimurilor suspensive care expirau în luna ianuarie 2007.
Deşi în motivele de recurs se invocă faptul că în luna ianuarie 2007 reclamanta nu ar fi depus documentele necesare încheierii operaţiunilor de leasing, aşa cum a susţinut instanţa de fond, la dosarul instanţei de fond se află depuse (filele 117-118) cererile formulate de societatea reclamantă din care rezultă că la acestea se aflau anexate documente.
Potrivit art. 7 alin. (5) C. proc. fisc., „Organul fiscal îndrumă contribuabilul în aplicarea prevederilor legislaţiei fiscale. Îndrumarea se face fie ca urmare a solicitării contribuabililor, fie din iniţiativa organului fiscal”, iar conform art. 12 din acelaşi cod, „Relaţiile dintre contribuabili şi organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe bună-credinţă, în scopul realizării cerinţelor legii”.
Dacă se aprecia că pentru închiderea regimurilor suspensive în baza legislaţiei după care se susţine că era cunoscută şi aplicabilă, era necesară depunerea altor documente, organele fiscale trebuiau să solicite societăţii reclamante acest lucru şi numai în cazul în care nu s-ar fi conformat ar fi putut aplica dispoziţiile legale.
În motivele de recurs depuse de D.R.A.O.V. Arad se face referire şi la aspecte de natură procedurală privind realizarea controlului vamal ulterior şi la Regulamentul C.E.E. nr. 2913/1992 ce au fost invocate în contestaţia adresată instanţei, dar nu au fost reţinute de instanţa de fond în motivarea soluţiei, astfel că nu vor fi analizate pentru că nu reprezintă critici referitoare la soluţia adoptată de instanţă.
Referitor la susţinerile din recursul A.N.A.F. potrivit cărora reclamanta nu a adus argumente legate de accesoriile datorate se constată că acestea sunt nefondate.
Reclamanta a invocat, în privinţa accesoriilor calculate faptul că deciziile de regularizare au fost comunicate la aproape un an de la data controlului şi în acest interval au fost calculate majorări de întârziere.
Instanţa de fond prin sentinţa nr. 230/2011 a arătat că se impune anularea şi a accesoriilor, în condiţiile în care a fost anulat debitul principal pentru încălcarea dispoziţiilor legale.
Apreciind că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, vor fi respinse ca nefondate, recursurile declarate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Timişoara, în nume propriu şi pentru Agenţia Naţională a Vămilor şi Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Arad, împotriva Sentinţelor civile nr. 84 din 2 martie 2011 şi nr. 203 din 4 mai 2011 ale Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1968/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 1978/2012. Contencios → |
|---|
