ICCJ. Decizia nr. 1991/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1991/2012
Dosar nr. 10575/2/2009
Şedinţa publică de la 24 aprilie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamantului M.C., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor şi N.D., a solicitat anularea ordinului M.A.I. prin care a fost eliberat din funcţia ocupată şi pus la dispoziţie, precum şi a tuturor actelor administrative subsecvente.
Reclamantul a solicitat şi acordarea de despăgubiri pentru daunele materiale care i-au fost cauzate, reprezentând diferenţa de venituri salariale, rezultată prin scăderea din sumele care i se cuveneau, în condiţiile ocupării efective a funcţiei din care a fost eliberat, a sumelor încasate efectiv în perioada scursă de la momentul eliberării din funcţie şi până la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii favorabile, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii; despăgubiri pentru daune morale pricinuite, reprezentând totalitatea drepturilor băneşti care i s-ar fi cuvenit pentru luna martie 2009, dacă nu ar fi fost eliberat din funcţie.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că ordinul atacat este nelegal, precizând că acest ordin nu i-a fost comunicat, iar măsura punerii sale la dispoziţie a fost efectuată cu încălcarea prevederilor legale şi cu exces de putere.
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor a solicitat respingerea acţiunii ca nefondata.
Hotărârea instanţei de fond.
Prin sentinţa nr. 1851 din 9 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, a respins acţiunea formulată de reclamantul M.C., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor şi N.D., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut în esenţă că deşi reclamantul solicită anularea ordinului prin care a fost eliberat din funcţie, totuşi din cuprinsul procesului verbal din 16 martie 2009 rezultă că reclamantul „informat verbal” asupra celor dispuse prin ordinul contestat, astfel că nu se poate reţine nici nulitatea sau inexistenta ordinului pentru ca nu ar fi fost comunicat şi nici încălcarea dreptului la apărare al reclamantului.
În acest context, judecătorul fondului a reţinut că ordinul contestat nu conţine alte prevederi decât cele aduse la cunoştinţa reclamantului şi că acesta a fost emis in baza H.G. nr. 266/2009, prin care a fost modificata structura organizatorica a M.A.I.
De asemenea, prima instanţă a mai apreciat că nu se poate retine nici nelegalitatea ordinului pe motiv că acesta ar fi avut la baza O.U.G. nr. 20/2009 şi că acesta nu ar fi intrat în vigoare decât la data de 16 martie 2009, deoarece actul administrativ contestat a fost întemeiat pe dispoziţiile H.G. nr. 266/2009, care a intrat în vigoare la data de 15 martie 2009, fiind publicata in M. Of. la 12 martie 2009.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că adresa nr. 2183452/2011 nu face dovada funcţiilor vacante la data de 16 martie 2009, iar faptul că, ulterior anumite funcţii de conducere similare au fost scoase la concurs, nu demonstrează nelegalitatea ordinului contestat, nefiind făcută dovada nerespectării dispoziţiilor legale pentru desfăşurarea unor concursuri.
Curtea de apel, a mai reţinut că in iulie 2009, au fost comunicate funcţiile vacante de conducere pentru care reclamantul putea sa opteze, însă acesta nu a optat pentru niciuna din acele funcţii, astfel că reclamantul a fost vătămat într-un drept prevăzut de lege prin faptul că nu a fost numit pe un post in cadrul D.G.C.A.I., legea prevăzând posibilitatea numirii pe funcţii similare, doar dacă pentru respectivele funcţii nu exista mai multe persoane care să solicite numirea pe acel post.
În fine, prima instanţă a constatat că, în ciuda susţinerilor reclamantului, O.U.G. nr. 20/2009 nu a stat la baza emiterii H.G. nr. 266/2009, astfel că toate susţinerile acestuia cu privire la intrarea în vigoare a acestei ordonanţe nu au relevanţă în cauză.
Referitor la capătul de cerere privind repararea pagubei, judecătorul fondului a constatat că, atât timp cât ordinul contestat este considerat legal şi temeinic, nu se poate reţine o atitudine culpabilă a pârâtului de natură a determina acordarea de daune materiale şi morale, nefiind îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale.
Recursul.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul M.C., criticând soluţia instanţei de fond, pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs,, reclamantul M.C. a arătat în esenţă următoarele:
- În mod eronat, instanţa de fond a apreciat că nu poate fi reţinută nulitatea sau inexistenţa O.M.A.I. nr. S/III/3089/2009 pentru că nu i-a fost comunicat şi i s-a încălcat dreptul la apărare.
Arată recurentul că procesul verbal din data de 16 martie 2009 prin care i s-a adus la cunoştinţă ordinul, nu îndeplineşte condiţiile de formă şi de fond ale actului administrativ, fiind semnat doar de una dintre părţi, ignorându-se dispoziţiile art. 99 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, de unde rezultă că este obligatoriu ca angajatorul să aibă dovada aducerii la cunoştinţă a actului administrativ prin care s-a dispus eliberarea din funcţia publică.
- În ceea ce priveşte dovada funcţiilor vacante la data de 16 martie 2009, instanţa de fond a făcut aprecieri eronate.
Se arată că „funcţia similară” la care face referire art. 120 alin. (1) lit. a) din Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 300/2004 presupunea în cazul recurentului – reclamant, numirea pe o funcţie de conducere, din aceeaşi categorie, prevăzută cu acelaşi grad profesional şi cu acelaşi coeficient de ierarhizare.
Consideră recurentul că din adresa D.G.R.U. nr. 21.3449 din data de 16 martie 2009, rezultă că la data emiterii Ordinului Ministrului Administraţiei şi Internelor, SII - /3089/2009 din 15 martie 2009, prin care a fost pus la dispoziţia Ministerului Administraţiei şi Internelor ca urmare a reorganizării, existau, fără îndoială funcţii similare cu cea ocupată de recurent până la data emiterii ordinului. Acest lucru rezultă şi din adresa nr. 2183452/5 din 7 februarie 2011, respectiv mai erau două funcţii de natura celei ocupate anterior de recurentul – reclamant.
S-a mai arătat de recurent că instanţa de fond a apreciat greşit situaţia din speţă, atunci când a arătat că în mod corect s-a pus în vedere că în eventualitatea refuzului de a ocupa funcţia de conducere oferită prin adresa nr. 217247 din 10 septembrie 2009, va fi iniţiată procedura de încetare a raporturilor de serviciu în baza art. 69 lit. j) din Legea nr. 360/2002, câtă vreme „lista” funcţiilor similare vacante i-a fost pusă la dispoziţie după 4 luni de la data eliberării din funcţia deţinută anterior.
Se mai arată de asemenea de recurent că pârâtul trebuia să-i acorde posibilitatea numirii într-o funcţie similară, anterior emiterii actului de punere la dispoziţie. Astfel, consideră recurentul – reclamant că, la data înfiinţării noii direcţii generale ar fi trebuit să i se ofere posibilitatea numirii în funcţia similară existentă, ca şi celeilalte persoane care deţinuse funcţia de director general şi abia după ce ambii ar fi optat pentru acea funcţie să se procedeze la împuternicirea unuia dintre aceştia şi punerea la dispoziţie a celuilalt şi la organizarea în termen scurt a unui concurs pentru ocuparea acestei funcţii vacante. Din întreg materialul probator, pârâtul nu a demonstrat inexistenţa unor funcţii similare la nivelul Ministerului Administraţiei şi Internelor.
În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 8,9 C. proc. civ.
Procedura în faţa instanţei de recurs.
Pârâtul – intimat a formulat întâmpinare la cererea de recurs şi a solicitat respingerea acesteia ca nefondată.
Considerentele şi soluţia instanţei de recurs.
- În raport de criticile privind comunicarea actului administrativ atacat, soluţia instanţei de fond este legală întrucât pentru a fi în situaţia constatării nulităţii actului trebuie să existe o vătămare produsă care să nu poată fi înlăturată (art. 105 alin. (2) C. proc. civ.). Ori în speţă reclamantului – recurent i s-a adus la cunoştinţă actul administrativ, dovadă fiind faptul că l-a contestat în faţa instanţei de contencios şi deci nu se poate considera că a existat o necomunicare a actului administrativ, procesul verbal din data de 16 martie 2009, contrazicând această susţinere. Ordinul contestat nu conţine alte prevederi în afara celei arătate în procesul – verbal menţionat şi asupra cărora reclamantul – recurent a fost informat verbal.
În consecinţă se consideră că dispoziţiile art. 98 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999 nu au fost încălcate.
- Referitor la dovada funcţiilor similare vacante, se reţine că în mod corect instanţa de fond a apreciat situaţia de fapt în speţă.
În conformitate cu prevederile art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, poliţiştii pot fi puşi la dispoziţia unităţii în situaţii temeinic justificate, altele decât cele prevăzute la art. 65 din lege, prin ordin al ministrului, pe o perioadă de cel mult 6 luni.
Potrivit art. 120 alin. (1) lit. a) din Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor, poliţiştii pot fi puşi la dispoziţie, în urma reorganizării, în cazul în care nu există posibilitatea numirii într-o funcţie similară.
Consideră recurentul că din actele dosarului rezultă că existau funcţii cu cea ocupată de acesta, până la data emiterii ordinului.
Constată Înalta Curte, că din probele dosarului nu se dovedeşte că la momentul emiterii Ordinului Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. S/II/3089 din 15 martie 2009 existau funcţii de conducere similare cu cea a recurentului - reclamant.
Prin adresa nr. 21.3449 din 16 martie 2009 nu se poate dovedi acest lucru ci aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, întrucât ea conţine numele persoanelor care au fost împuternicite să ocupe funcţia de director adjunct, director general adjunct la Ministerul Administraţiei şi Internelor, în mod provizoriu, ca urmare a reorganizării Ministerului Administraţiei şi Internelor conform H.G. nr. 266/2009, a fost exercitat în acest caz, dreptul de apreciere al autorităţii pentru a asigura continuitatea actului managerial (fila 53 dosar fond).
Oportunitatea este un element al legalităţii şi reprezintă modalitatea prin care autoritatea alege din mai multe variante posibile pe cea care corespunde cel mai bine interesului public care trebuie ocrotit.
Nu rezultă din probele dosarului, încălcarea de către autoritatea publică a unui drept prevăzut de lege prin care să-l vatăme pe reclamant.
Faptul că recurentul – reclamant nu a fost numit pe un post în cadrul D.G.C.A.I., ţine de dreptul de apreciere al autorităţii care a fost exercitat în limitele competenţelor sale prevăzute de lege.
Susţinerile recurentului privind adresa nr. 21.7247 din 10 septembrie 2009, în sensul că lista funcţiilor similare vacante i-a fost adusă la cunoştinţă după 4 luni de la data eliberării din funcţia deţinută anterior, nu pot fi primite ca motiv de nelegalitate al ordinului contestat, fiind în acord cu prevederile art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002.
Cele două situaţii de fapt nu se suprapun, nu se anulează, dimpotrivă fiind „pus la dispoziţie”, cu ocazia ivirii unor funcţii de conducere similare, autoritatea a arătat reclamantului – recurent ceea ce se va întâmpla dacă va refuza să opteze pentru funcţiile oferite, în prezent recurentul ocupând funcţia de director general adjunct al Inspectoratului Naţional de director general adjunct al Inspectoratului Naţional pentru Evidenţa Persoanelor (Ordinul Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. S/II/4781/15 septembrie 2009) cu acordul acestuia.
- Aprecierea recurentului potrivit căreia trebuia să i se ofere posibilitatea numirii în funcţia similară existentă ca şi celeilalte persoane care deţinuse funcţia de director general prin organizarea unui concurs este o posibilitate care nu a fost luată în considerare de autoritatea pârâtă în exercitarea dreptului său de apreciere, aşa cum s-a arătat mai sus, fără a se fi dovedit vreun exces de putere, reorganizarea instituţiei conform H.G. nr. 266/2009 determinând pârâta să ia decizii în acest sens, existând situaţii temeinic justificate cum prevede art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002.
Faţă de cele arătate mai sus, constatând că sentinţa de fond este legală şi că nu există motive de casare sau modificare a acesteia, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.C. împotriva Sentinţei nr. 1851 din 9 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1990/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1995/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
