ICCJ. Decizia nr. 2031/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2031/2012
Dosar nr. 3817/2/2010
Şedinţa publică de la 26 aprilie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta D.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Naţională Anticorupţie, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Finanţelor Publice:
- anularea hotărârii Colegiului de Conducere al Direcţiei Naţionale Anticorupţie din 23 februarie 2010;
- anularea în parte a Deciziilor nr. 439 din 03 februarie 2010, 617 din 06 aprilie 2010, 704 din 16 iulie 2010, 708 din 22 iulie 2010 şi 745 din 24 august 2010 emise de Procurorul Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie;
- obligarea în solidar a pârâţilor Direcţia Naţională Anticorupţie, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Apărării Naţionale la recalcularea şi plata drepturilor salariale în consecinţă, prin acordarea şi introducerea indemnizaţiei de dispozitiv în cuantum de 25% calculată la salariul de încadrare, în salariul de bază, începând cu 01 ianuarie 2010 şi în continuare;
- acordarea dobânzii legale la sumele datorate de la data introducerii acţiunii până la plata efectivă şi actualizarea cu indicele de inflaţie;
- reîncadrarea corespunzător gradului profesional I, de la data numirii în funcţia de grefier şef de secţie, respectiv 01 ianuarie 2010;
- înscrierea menţiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă;
- obligarea Ministerul Finanţelor Publice să aloce sumele necesare plăţii drepturilor salariale.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că începând cu data 01 ianuarie 2010 a fost numită în funcţia de grefier şef la Secţia de combatere a infracţiunilor de corupţie săvârşite de militari din cadrul D.N.A. prin Decizia nr. 416 din 22 decembrie 2009, că la data de 09 februarie 2010, urmare a aplicării Legii nr. 330/2009, a fost emisă Decizia nr. 439 din 03 februarie 2010, ocazie cu care a observat că noul salariu nu cuprinde şi indemnizaţia de dispozitiv de 25% calculată la salariul de încadrare de care beneficiază întreg personalul din cadrul secţiei.
A arătat reclamanta că împotriva deciziei a formulat contestaţie, care i-a fost respinsă cu motivarea că nebeneficiind la data de 31 decembrie 2009 de indemnizaţia de dispozitiv, nu se poate face aplicarea art. 6 din O.U.G. nr. 1/2010. Cu privire la acest aspect, reclamanta a arătat că nu avea cum să beneficieze la data de 31 decembrie 2009 de această indemnizaţie, din moment ce numirea sa în funcţie a avut loc abia la data de 01 ianuarie 2010.
Reclamanta a mai arătat că aplicarea prevederilor Legii nr. 330/2009 s-a făcut greşit, întrucât nu s-a ţinut cont de prevederile art. 32 din cuprinsul acesteia, precum şi de art. 28 din O.U.G. nr. 43/2002 şi că, neacordându-i-se indemnizaţia de dispozitiv, apreciază că este discriminată în raport cu personalul încadrat în unităţile militare care beneficiază de aceasta.
S-a mai arătat în motivarea cererii de chemare în judecată faptul că art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 1/2010 prevede reîncadrarea personalului cu funcţii de conducere în grade/trepte profesionale, iar art. 15 alin. (1) din Legea nr. 330/2009 prevede diferenţierea salariilor de bază potrivit celor două grade profesionale. Pentru personalul cu funcţii de conducere sunt prevăzute două grade profesionale, iar reîncadrarea sa trebuia să se facă cu gradul I, întrucât îndeplineşte condiţiile.
La data de 16 noiembrie 2010, pârâta Direcţia Naţională Anticorupţie a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În şedinţa publică de la data de 30 noiembrie 2010, pârâtul Ministerul Apărării Naţionale a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei instituţii, admiterea excepţiilor şi respingerea în consecinţă a acţiunii.
La data de 30 noiembrie 2010, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, formulând şi cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice.
Prin Sentinţa civilă nr. 687 din 1 februarie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Apărării Naţionale şi a respins acţiunea formulată de reclamanta D.M. faţă de acest pârât şi a respins acţiunea formulată de reclamanta D.M. în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Naţională Anticorupţie, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Apărării Naţionale, instanţa a constatat că reclamanta nu solicită stabilirea unui drept în contradictoriu cu această instituţie, astfel încât chemarea sa în judecată nu are temei legal.
În ceea ce priveşte fondul acţiunii, Curtea a constatat că este neîntemeiată pentru următoarele motive:
- Reclamanta afirmă că este îndreptăţită, faţă de dispoziţiile Legii nr. 330/2009 să primească un spor de dispozitiv, dar nu indică textul de lege care reglementează un astfel de spor. Reclamanta a indicat doar acele texte de lege care conţin dispoziţii generale privitoare la salarizarea personalului din care face parte (art. 2 din anexa VI din Legea nr. 330/2009) dar nu şi textul de lege care să confere acestei categorii de personal dreptul la sporul pretins.
- Ca argumente în susţinerea acţiunii s-a invocat faptul că potrivit art. 3 lit. c) din anexa VI din Legea nr. 330/2009, acest spor recunoscut potrivit reglementărilor anterioare ar trebui să se regăsească în indemnizaţie. Or interpretarea acestui articol este în sensul că legiuitorul a înţeles să acorde prin noua lege, o indemnizaţie în care să se considere a fi cuprinse şi sporurile obţinute în temeiul legislaţiei anterioare "la un nivel rezonabil". În niciun caz, din text nu se desprinde ideea că potrivit legii noi personalul din care face parte reclamanta ar avea dreptul, pe lângă indemnizaţia calculată potrivit legii noi (care înglobează, aşa cum am arătat mai sus, şi sporul de dispozitiv) de un spor distinct de 25% cu titlu de spor de dispozitiv.
- De asemenea, reclamanta a invocat faptul că întreg personalul din carul instituţiei sale beneficiază de acest spor salarial. Aşa cum a arătat intimatul, acordarea acestui spor celorlalte persoane din cadrul instituţiei s-a făcut în temeiul dispoziţiilor art. 6 din O.U.G. nr. 1/2010 ca sumă compensatorie, astfel încât salariul acestora să nu se diminueze în raport cu salariul obţinut la data de 31 decembrie 2009. Or reclamanta nu se află în situaţia acestor persoane, întrucât la data de 31 decembrie 2009 nu era încadrată în funcţia pe care o ocupă în prezent, astfel încât nu poate beneficia de nicio sumă compensatorie.
Faţă de aceste considerente, Curtea a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta D.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Înainte de a examina motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte constată că recursul este inadmisibil.
Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Înalta Curte constată că sentinţa recurată a fost dată în procedura prevăzută de Anexa nr. VI, secţiunea a 4-a din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din anexa VI la Legea nr. 330/2009 - Lege-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, Titlul "Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei", Secţiunea a 4-a "Salarizarea şi celelalte drepturi salariale ale personalului auxiliar şi personalului conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea": "Personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei de stabilire a drepturilor salariale, la colegiul de conducere al curţii de apel sau, după caz, la colegiul de conducere al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea persoana în cauză ori, după caz, al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile".
De asemenea, prin alin. (2) al aceluiaşi articol se precizează că: "Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri. Hotărârile pronunţate sunt irevocabile."
Aceste dispoziţii au caracter special, derogatoriu atât de la prevederile art. 299 C. proc. civ., cât şi ale art. 20 din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte subliniază faptul că procedura de contestare a modului de stabilire a drepturilor salariale cuvenite personalului conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi a parchetelor de pe lângă acestea, începând cu data de 01 ianuarie 2010 în baza Legii nr. 330/2009, reglementată de art. 27 din Anexa VI la Legea nr. 330/2009, are un caracter special în raport cu procedura generală de contestare a actelor administrative, reglementată de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
În cauza de faţă, recurenta-reclamantă a formulat plângere împotriva Hotărârii Colegiului de Conducere al Direcţiei Naţionale Anticorupţie din 23 februarie 2010, împotriva Deciziilor nr. 439 din 03 februarie 2010, nr. 617 din 16 aprilie 2010, împotriva Deciziilor nr. 704 din 16 iulie 2010, nr. 708 din 22 iulie 2010 şi nr. 745 din 24 august 2010, emise de Procurorul Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, plângere care a fost soluţionată de Curtea de Apel Bucureşti.
Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 27 alin. (2), anexa VI la Legea nr. 330/2009, împotriva hotărârii pronunţate nu se putea declara recurs.
Or, în conformitate cu prevederile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., pot fi atacate cu recurs, hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională.
Cum Sentinţa civilă nr. 687 din 1 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, nu se circumscrie categoriilor de hotărâri prevăzute de art. 299 alin. (1) C. proc. civ. întrucât este irevocabilă, constatându-se întemeiată excepţia inadmisibilităţii recursului, acesta urmează a fi respins ca atare.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de D.M. împotriva Sentinţei civile nr. 687 din 1 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2030/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2037/2012. Contencios → |
|---|
