ICCJ. Decizia nr. 2046/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2046/2012
Dosar nr. 7110/63/2009
Şedinţa publică de la 26 aprilie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanţii B.I., U.B.C., C.A.P., D.C., D.I.C., I.D., G.B.I., H.L.M., E.S., W.M., L.C.E., H.C.I., P.I., Ş.C.C., C.C.M., P.L.E., D.M., O.A., T.V.G., M.M.C., B.I., M.C.M., R.M., B.C.V., D.C., C.A.M., M.S.E., C.D., P.C., M.A., I.S.S., B.C., L.H., O.M.C., U.C.C., B.C.A., C.M.L., P.L.G., M.C., L.R.C., T.S., Ş.C., A.C.M., H.G., A.A., S.R.M., D.E., T.N., G.E.C., L.M., I.D., M.D., B.A., S.M.L., S.V., F.Ş., F.M., P.A., prin Sindicatul Naţional de Mediu – Ecologistul, au chemat în judecată pe pârâta Agenţia Naţională Pentru Protecţia Mediului, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata suplimentului postului în procent de 25% din salariul de bază şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, aferente perioadei 9 septembrie 2004 şi până la pronunţarea hotărârii, actualizate cu indicele de inflaţie, de la data naşterii dreptului, la data plăţii efective.
În fapt, reclamanţii au arătat că au calitatea de funcţionari publici în cadrul instituţiei pârâte şi că aplicarea dispoziţiilor art. 31 alin. (1) (fost art. 29), după republicarea Legii nr. 188/1999, cu modificările şi completările ulterioare, în M. Of. al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007, referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare a fost suspendată succesiv prin două acte normative până la data de 31 decembrie 2006, respectiv art. 44 din O.U.G. nr. 92 din 10 noiembrie 2004 (privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76 din 07 aprilie 2005), publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 1091 din 23 noiembrie 2004 şi art. 48 din O.G. nr. 2 din 12 ianuarie 2006 (privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417 din 16 noiembrie 2006), publicată în M. Of. al României, Partea I nr. 57 din 20 ianuarie 2006, reintrând de drept în vigoare începând cu data de 01 ianuarie 2007.
Reclamanţii au considerat că suspendarea drepturilor privind aceste categorii de sporuri, prin textele de lege amintite, este nelegală, că pentru anii 2007 şi 2008 această suspendare nu a mai fost menţinută şi, cu toate acestea, în mod nelegal, nu le-au fost achitate cele două componente ale salariului funcţionarului public.
Au arătat reclamanţii că această suspendare contravine şi dispoziţiilor art. 18, art. 38 şi art. 39 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003, C. Muncii, care prevăd în mod imperativ faptul că salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, iar limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate, salariaţilor fiindu-le garantat dreptul la egalitate de şanse şi tratament, precum şi normelor constituţionale, având în vedere că nu pot fi suspendate printr-o Ordonanţă de Urgenţă.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, învederând că reclamanţii au stabilit în mod arbitrar cuantumul sporurilor solicitate.
Prin Sentinţa civilă nr. 2517 din 30 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, învestită cu soluţionarea cauzei prin declinare de competenţă, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor, formulată în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin cererea lor, reclamanţii au solicitat acordarea unor drepturi prevăzute de Legea nr. 188/1999, respectiv suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare, dar nici legea sus indicată şi niciun alt act normativ în vigoare nu stabileşte niciun cuantum şi nici o modalitate de calcul a acestor două componente ale salariului funcţionarilor publici.
Instanţa a apreciat că nu are nici o relevanţă juridică suspendarea aplicării prevederilor art. 31 alin. (1) pct. c) şi d) (fost art. 29) din Legea nr. 188/1999 prin mai multe acte normative (O.U.G. nr. 94/2004, Legea nr. 76/2005, O.G. nr. 2/2006), că pentru a putea fi vorba despre acordarea unor drepturi prin Legea nr. 188/1999, trebuia ca reglementarea acestor suplimente să fie completă, respectiv să fie determinat atât cuantumul, precum şi criterii de aplicare, condiţii, etc.
S-a reţinut de către instanţă că nu se poate vorbi de existenţa unui drept, atâta timp cât întinderea acelui drept nu este reglementată în nici un act normativ şi, neputându-se vorbi de existenţa unui drept, nu sunt incidente nici prevederile din art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
S-a mai reţinut că se observă, din lacunara prevedere legislativă de la art. 31 din Legea nr. 188/1999, că legiuitorul nici nu a determinat conţinutul acestui drept şi nici nu a delegat alte autorităţi să emită acte prin care să se reglementeze modul de punere în aplicare a prevederii legale sau modul de acordare a acestor suplimente, astfel că s-a reglementat un drept lipsit de conţinut, singura culpă în acest sens aparţinând legiuitorului.
Instanţa de fond a apreciat că s-ar încălca principiul separaţiei în stat prin stabilirea unui cuantum al dreptului fie pe cale administrativă, fie pe cale judiciară, iar dacă instanţa ar stabili în locul autorităţii legislative întinderea acestui drept, ar pronunţa o hotărâre prin care s-ar depăşi atribuţiile puterii judecătoreşti.
S-a mai reţinut în considerentele hotărârii atacate faptul că nu se poate vorbi despre un drept de creanţă cert, lichid şi exigibil în condiţiile în care întinderea creanţei nu poate fi stabilită şi astfel nu sunt incidente nici prevederile constituţionale şi nici ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
În alta ordine de idei s-a reţinut că din prevederile O.U.G. nr. 92/2004, O.G. nr. 2/2006 şi 6/2007 reiese că salariile funcţionarilor publici sunt diferenţiate pe trepte de salarizare, astfel că nu se poate interpreta decât în sensul că în actele normative de salarizare a funcţionarilor publici a fost acordat implicit un supliment la salariu în funcţie de treapta de salarizare.
La pronunţarea sentinţei, instanţa de fond a avut în vedere şi Deciziile Curţii Constituţionale nr. 818/2008 şi nr. 819/2008, precum şi Decizia nr. 20/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Sindicatul Naţional de Mediu – Ecologistul, în calitate de mandatar al reclamanţilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi este dată cu încălcarea legii, solicitându-se casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Recurentul arată că instanţa nu a luat în considerare faptul că suspendarea drepturilor salariale privind categoriile de sporuri este nelegală, precum şi faptul că pentru anii 2007 - 2008 această suspendare nu a mai fost menţinută şi, cu toate acestea, nu au fost achitate cele două componente ale salariului funcţionarului public.
De asemenea, recurentul arată că se pune problema nelegalităţii sentinţei civile şi sub aspectul existenţei drepturilor solicitate, deoarece instanţa face vorbire despre faptul că sporurile solicitate nu ar fi reglementate în nici un act normativ şi în mod greşit apreciază că nu se poate vorbi de existenţa unui drept; or, potrivit dispoziţiilor legale imperative menţionate mai sus se poate observa fără echivoc că drepturile funcţionarilor publici privind plata sporurilor au temei juridic, fiind drepturi recunoscute şi care trebuiesc respectate.
Recurentul subliniază faptul că suplimentul corespunzător treptei de salarizare este un drept câştigat şi care nu poate fi restrâns, limitat, cu atât mai mult nu poate fi suspendat în lanţ cu încălcarea în mod flagrant a legii.
Se mai arată în motivele de recurs formulate că normele legale privind suspendarea acordării suplimentului corespunzător treptei de salarizare contravin prevederilor art. 41 şi 53 din Constituţia României, acestea constituind un drept de remunerare a muncii şi care face parte din salariul funcţionarului public, formând conţinutul complex al dreptului fundamental la muncă.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
„Art. 31. - 1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:
- salariul de bază;
- sporul pentru vechime în muncă;
- suplimentul postului;
- suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
- 2)Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
- 3)Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici”.
Este necontestat faptul că dispoziţiile referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004 - 2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005 şi prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006.
De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare”.
Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în Secţiunea 1 din Capitolul 5, intitulat „Drepturi şi îndatoriri”, din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din această lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale şi ale altor drepturi ale funcţionarilor publici, în vigoare pentru perioada în care reclamanţii solicită plata drepturilor, în calitate de funcţionari publici în cadrul Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului şi nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, a admite teoria reclamanţilor şi a obliga autoritatea să le acorde acestora suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare dintre cele două suplimente salariale, ar însemna ca instanţa, în lipsa unor reglementări şi criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.
Or, o asemenea situaţie echivalează cu depăşirea limitelor puterii judecătoreşti, limitate constituţional la aplicarea legii pozitive, precum şi cu substituirea autorităţii judecătoreşti în rolul ce revine puterii legislative, în speţă de a adopta legea de salarizare a funcţionarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speţă de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.
Totodată, Înalta Curte, constată că drepturile solicitate prin acţiune nu sunt drepturi de creanţă şi nici bunuri, iar reclamanţii nu au o speranţă legitimă în sensul art. 1 din protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Este adevărat că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că „o creanţă nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (C.E.D.O., decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales şi alţii împotriva Spaniei).
Aşadar, în cauză, dreptul solicitat de reclamanţi la plata suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu îşi găseşte o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., o creanţă care să poată fi calificată drept „bun” în sensul art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
La pronunţarea deciziei, în temeiul art. 329 alin. (3) teza finală C. proc. civ., Înalta Curte, are în vedere cu deosebire Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 880 din 16 decembrie 2009), prin care, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, Înalta Curte, constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Sindicatul Naţional de Mediu – Ecologistul împotriva Sentinţei civile nr. 2517 din 30 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2033/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2050/2012. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
