ICCJ. Decizia nr. 2066/2012. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2066/2012
Dosar nr. 1218/36/2011
Şedinţa publică de la 27 aprilie 2012
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
La 31 octombrie 2011 reclamanta SC W.C. SRL a învestit Curtea de Apel Constanţa cu o acţiune în contencios administrativ, formulată în contradictoriu cu Autoritatea Navală Română, solicitând în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 suspendarea provizorie a deciziei nr. 283 din 27 septembrie 2011, prin care s-a dispus suspendarea autorizaţiei, până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare.
2. Hotărârea Curţii de Apel
Prin sentinţa nr. 402/CA din 21 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa a fost respinsă cererea de suspendare a actului administrativ formulată de reclamanta SC W.C. SRL, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Navală Română, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că la 27 septembrie 2011 pârâta a emis decizia nr. 283 prin care a dispus suspendarea autorizaţiei emisă în favoarea reclamantei la 24 august 2009, pentru activitatea de încărcare-descărcare nave, întrucât reclamanta nu îndeplinea cerinţa impusă de art. 5 alin. (1) lit. b) din anexa 1 a O.M.L.P.T.L. nr. 287/2003, în sensul nedeţinerii vreunui element de suprastructură portuară în proprietate, închiriere sau prin concesiune.
La 28 octombrie 2011 prin decizia nr. 306, pârâta a dispus retragerea autorizaţiei întrucât, deşi reclamanta a avut la dispoziţie un interval de 30 de zile de la data emiterii suspendării, totuşi nu a complinit cerinţa legii privind dovedirea deţinerii cu vreun titlu a elementelor de suprastructură portuară.
Temeiul legal al actului administrativ emis este art. 5 alin. (1) lit. b) din anexa la O.M.L.P.T.L. nr. 287/2003, art. 41 alin. (2) din anexa 3 al aceluiaşi ordin, precum şi H.G. nr. 1133/2002 privind organizarea şi funcţionarea A.N.R.
Doctrina şi practica judiciară au statuat că actul administrativ cu caracter unilateral se bucură de prezumţia de legalitate şi se execută din oficiu, însă de la această regulă există o situaţie de excepţie, când efectele acestuia sunt vremelnic întrerupte prin suspendarea executării actului, în temeiul art. 14 alin. (1) teza a I-a sau, după caz, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004.
Însă, a reţinut instanţa de primă jurisdicţie că, în ambele ipoteze, legea impune îndeplinirea cumulativă a două condiţii: cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Instanţa a reţinut că pentru a suspenda executarea unui act administrativ nu este suficient doar ca partea interesată să susţină că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, ci trebuie să prezinte indicii pe baza cărora să se poată realiza o analiză în concret a cazului bine justificat şi a iminenţei unei pagube, în raport cu natura şi amploarea măsurii dispuse prin actul contestat şi datele economice ale contribuabilului.
În cauza dedusă judecăţii, instanţa de fond a constatat că nu se verifică existenţa unui caz bine justificat, întrucât instanţa îndrituită să aprecieze asupra suspendării solicitate nu poate, în cadrul acestei proceduri speciale, sumare, să procedeze la o analiză a oportunităţii măsurii luate de pârâtă prin actul administrativ a cărui suspendare se solicită.
Atâta vreme cât pârâta a dispus suspendarea autorizaţiei acordată reclamantei, iar ulterior retragerea acesteia, pentru neîndeplinirea unor cerinţe stipulate de lege, în privinţa elementelor de suprastructură portuară deţinute de reclamantă, neîndeplinire de altfel necontestată de reclamantă, invocarea culpei unui terţ pentru nerespectarea de către reclamantă a legii, ca şi justificare pentru obţinerea suspendării măsurii dispuse de pârâtă, nu reprezintă circumstanţe care să creeze o îndoială serioasă asupra actului administrativ a cărei suspendare se doreşte.
Pe de altă parte, instanţa a reţinut că cercetarea caracterului întemeiat sau nu al motivelor de reziliere a contractului de închiriere pe care reclamanta l-a încheiat cu C.N. A.P.M. SA, terţ faţă de părţile în cauză, poate fi făcută în cadrul unui eventual litigiu pe fond al părţilor, şi nu în procedura sumară aleasă în prezenta cauză de către reclamantă.
Nici condiţia referitoare la prejudiciu ce nu ar putea fi ulterior reparat nu este întrunită în cauză, întrucât nu s-a dovedit de către reclamantă producerea iminentă a acestuia şi nici imposibilitatea reparării ulterioare a acestuia.
3. Recursul declarat de SC W.C. SRL
Prin motivele de recurs formulate, recurenta a criticat hotărârea instanţei de fond ca nelegală şi netemeinică, arătând că instanţa a pronunţat o sentinţă cu încălcarea legii, printr-o interpretare greşită a actului dedus judecăţii.
Astfel, recurenta a prezentat cazul bine justificat ca fiind acela al contractului valabil încheiat pe care îl are societatea recurentă pentru deţinerea domeniului portuar valabil până în 2014, contractul de închiriere din 30 iulie 2009, reziliat intempestiv şi nelegal de partea contractantă – C.N. A.P.M., pentru care a fost sesizată instanţa de judecată, cauză ce formează obiectul dosarului nr. 13068/118/2011 aflat pe rolul Tribunalului Constanţa.
Recurenta apreciază că prin contestarea în instanţă a măsurii de reziliere a contractului de închiriere face să se nască în favoarea reclamantei aparenţa de nelegalitate a actului contestat, suspendarea, ulterior retragerea licenţei de autorizare de către intimată.
Recurenta a susţinut că iminenţa producerii unui prejudiciu este reprezentată de imposibilitatea acoperirii şi amortizării tuturor investiţiilor realizate de societate.
II. Decizia instanţei de recurs
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, mai înainte de a analiza motivele de recurs formulate, a constatat că recursul nu au fost timbrat cu taxa de timbru datorată, deşi recurenta a fost citată cu menţiunea achitării taxei datorate pentru soluţionarea recursului declarat.
Înalta Curte reţine că în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, recursul trebuia timbrat cu suma de 2 lei şi cu 0,15 lei timbru judiciar conform prevederilor O.G. nr. 32/1995 modificată prin Legea nr. 123/1997.
Având în vedere faptul că recurenta nu şi-a îndeplinit obligaţia ce-i revenea, conform prevederilor legale arătate, Curtea va aplica sancţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 şi art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995 şi, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul ca netimbrat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Anulează recursul formulat de SC W.C. SRL împotriva sentinţei nr. 402/CA din 21 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal ca netimbrat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2063/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2067/2012. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
