ICCJ. Decizia nr. 2108/2012. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2108/2012
Dosar nr. 6293/1/2011
Şedinţa publică de la 2 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I.Circumstanţele cauzei.
1.Procedura în faţa primei instanţe.
Prin acţiunea înregistrată la 8 mai 2009, reclamanta SC I.C.T. SRL Sighişoara a solicitat anularea deciziei de impunere nr. 551 din 17 decembrie 2008 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Braşov, a deciziei nr. 82 din 16 aprilie 2009 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj cu privire la suma de 2.105.853 lei, reprezentând diferenţă suplimentară de TVA cu majorările de întârziere aferente şi admiterea cererii de rambursare TVA în sumă de 1.383.890 lei, conform decontului de TVA depus la Administraţia Finanţelor Publice Sighişoara la data de 20 aprilie 2007.
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că actele administrative atacate au fost întocmite cu încălcarea gravă a dispoziţiilor art. 216 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, ale pct. 12.7 din Ordinul Agenţia Naţională de Administrare Fiscală nr. 519/2005, a normelor legale privind inspecţia fiscală, prescripţia şi modalitatea de calcul pentru stabilirea unor sume suplimentare de plată, calculate după modalitatea pro rata.
2. Hotărârea instanţei de fond.
Prin sentinţa nr. 21 din 10 februarie 2010, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat legalitatea raportului de inspecţie fiscală nr. 5594 din 16 decembrie 2008 şi a deciziei de impunere nr. 551 din 7 decembrie 2008 întocmite de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Braşov, prin care s-a respins cererea de rambursare a sumei negative de TVA în cuantum de 1383.890 lei, cuprinsă în decontul de TVA din 20 aprilie 2007, stabilindu-se în sarcina reclamantei TVA suplimentară de plată în sumă de 564.750 lei, cu majorări de întârziere aferente în sumă de 157.213 lei. De asemenea, s-a constatat legalitatea deciziei nr. 82 din 16 aprilie 2009, prin care Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj a respins contestaţia administrativă formulată de reclamantă.
Criticile aduse de reclamantă actelor administrative întocmite de pârâte au vizat două aspecte principale, astfel cum a reţinut instanţa de fond şi anume, prescripţia dreptului societăţii de a cere restituirea TVA achitată ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale, precum şi aplicarea prevederilor privind calculul pro rata.
Prima instanţă a înlăturat parţial concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, apreciind că nu pot fi reţinute concluziile expertului, în sensul că, a fost eronat stabilită obligaţia de plată suplimentară în sumă de 1.197.613 lei, prin aplicarea calculului pro rata, întrucât nu a indicat nici un temei legal pentru ca operaţiunile scutite de TVA să beneficieze şi de dreptul de deducere.
S-a mai apreciat că nu pot fi reţinute afirmaţiile reclamantei, potrivit cărora, stabilirea sumelor pro rata s-a făcut cu depăşirea termenului de prescripţie în care organele fiscale pot stabili diferenţe de impozite şi taxe şi nici acelea referitoare la nelegalitatea deciziei nr. 551 din 7 decembrie 2008 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a judeţului Braşov, pentru că i s-a creat o situaţie mai grea decât cea rezultată din decizia de impunere nr. 870 din 21 august 2007 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Judeţului Mureş, desfiinţată prin decizia nr. 32 din 6 mai 2008 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Judeţului Bistriţa Năsăud.
Recursul declarat împotriva acestei sentinţe de reclamantă a fost admis prin decizia nr. 5580 din 14 decembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, fiind casată hotărârea atacată şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În motivarea deciziei de casare, s-a arătat că, prima instanţă nu a analizat cu ocazia judecării cauzei în fond, dacă operaţiunea de stornare din septembrie 2006, respectiv decontul de TVA înregistrat de recurenta – reclamantă la Administraţia Finanţelor Publice Sighişoara la data de 23 octombrie 2006 sub nr. 25.646, prin care s-au compensat obligaţiile fiscale în baza art. 91 din O.G. nr. 11/1996, poate avea ca efect întreruperea cursului prescripţiei dreptului de a solicita rambursarea TVA.
În raport cu această situaţie de fapt, s-a dispus a se analiza incidenţa prevederilor art. 149 pct. 5 din C. fisc. (în vigoare la data de 23 octombrie 2006) şi a prevederilor pct. B art. 5 alin. (1) din Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 2690/1998.
Instanţa de recurs a respins ca nefondate criticile reclamantei privind depăşirea de către organele de control a termenelor legale de verificare, ţinându-se cont că au fost respectate termenul de 30 de zile prevăzut de art. 12.7 din Ordinul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 513/2005 pentru punerea în executare a deciziei de desfiinţare emisă cu nr. 32 din 6 mai 2008 de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Bistriţa Năsăud, termenul de 3 luni prevăzut de art. 104 din O.G. nr. 92/2003 pentru efectuarea inspecţiei fiscale, precum şi termenul de 7 zile pentru comunicarea deciziei de impunere, conform prevederilor art. 109 din acelaşi act normativ.
Nefondate au fost considerate şi susţinerile reclamantei privind nerespectarea considerentelor deciziei nr. 32 din 6 mai 2008 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Judeţului Bistriţa Năsăud de către cele două direcţii pârâte, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Braşov şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj, care au întocmit noi acte administrativ – fiscale.
Prin aceste noi acte, s-a apreciat că reclamantei nu i s-a creat o situaţie mai grea, deoarece în final, suma constatată ca fiind datorată cu titlul de diferenţă de TVA de plată aferentă lunii septembrie 2006 este aceeaşi cu suma stabilită iniţial prin decizia de impunere nr. 870 din 21 august 2007 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Judeţului Mureş şi organele fiscale au aplicat corect prevederile pct. 12.8 din Ordinul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 519/2005 şi ale art. 213 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003.
Criticile reclamantei privind aplicarea eronată a prevederilor legale referitoare la calculul pro – rata efectuat de organele fiscale au fost înlăturate faţă de dispoziţiile art. 20 din O.U.G. nr. 17/2000, potrivit cărora, în situaţia în care contribuabilii realizează atât operaţiuni supuse obligaţiei de plată a TVA, cât şi operaţiuni scutite de TVA, dreptul de deducere se determină în raport cu participarea bunurilor şi/sau serviciilor respective la realizarea operaţiunilor supuse obligaţiei de plată a TVA, prevăzute la art. 18 din acelaşi act normativ.
Din acest motiv, s-a reţinut că, după stornarea TVA colectată în sumă de 1.948.640 lei înscrisă în 60 de facturi, cuprinzând operaţiuni scutite de TVA, reclamanta avea obligaţia legală să procedeze la calculul pro – rata, în sensul exercitării dreptului de deducere a TVA aferentă achiziţiilor efectuate în raport cu participarea bunurilor respective la realizarea operaţiunilor supuse obligaţiei de plată a TVA.
Astfel, s-a considerat că, regularizarea TVA efectuată de reclamantă în luna septembrie 2006 trebuia să privească pe de o parte TVA colectată eronat cu ocazia livrării, iar pe de altă parte, TVA dedusă eronat cu ocazia achiziţionării. În aceste condiţii, s-a stabilit că, operaţiunea de corectare a înregistrărilor contabile şi a operaţiunilor de regularizare efectuate în mod eronat a condus la obligarea reclamantei la plata diferenţei de TVA aferentă lunii septembrie 2006 şi a obligaţiilor accesorii aferente.
Instanţa de recurs a respins şi susţinerile reclamantei referitoare la contradicţiile din actele de control cu privire la aplicarea prescripţiei dreptului la restituirea TVA eronat calculată.
Faţă de prevederile O.G. nr. 11/1996, avute în vedere la emiterea deciziei nr. 32 din 6 mai 2008 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a judeţului Bistriţa Năsăud şi la întocmirea raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, s-a constatat că, pentru TVA colectată în 2001, dreptul de restituire se putea exercita până la 31 decembrie 2006, astfel că în mod corect, cele două direcţii pârâte au constatat prescris dreptul reclamantei de a solicita restituirea TVA înscrisă în facturile emise în anul 2001 în sumă de 841.492 lei.
S-a avut însă în vedere că, dreptul reclamantei de a storna şi înregistra în decontul TVA operaţiunile efectuate în perioada 2001 – 2002 nu se confundă cu dreptul de a solicita restituirea de la bugetul de stat a TVA achitată eronat, ca urmare a aplicării greşite a prevederilor legale.
Deşi în raport cu data înregistrării declaraţiei rectificative - aprilie 2007, dreptul de restituire a TVA eronat încasată şi plătită de reclamantă pentru livrările din 2001 era prescris, deoarece expirase la 31 decembrie 2006, s-a considerat că nu s-a analizat cu ocazia judecării pe fond a cauzei, dacă operaţiunea de stornare din septembrie 2006, respectiv decontul de TVA înregistrat la Administraţia Finanţelor Publice Sighişoara sub nr. 25646 din 23 octombrie 2006, prin care au fost compensate obligaţii fiscale în baza art. 91 din O.G. nr. 11/1996, ar putea avea ca efect întreruperea termenului de prescripţie pentru dreptul de a cere rambursarea TVA şi pentru clarificarea acestei împrejurări legate de fondul litigiului, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În fond după casare, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal a pronunţat sentinţa nr. 133 din 20 mai 2011, prin care a respins acţiunea ca nefondată, cu motivarea că, pentru operaţiunile efectuate în anul 2001, prescripţia dreptului reclamantei de a solicita rambursarea TVA s-a împlinit la data de 31 decembrie 2006, în conformitate cu prevederile art. 91 din O.G. nr. 11/1996.
Analizând în rejudecare efectele produse asupra prescripţiei de decontul privind TVA pe luna septembrie 2006, pentru TVA în sumă de 1.951.591 lei aferentă operaţiunilor efectuate în perioada 2001 – 2002 şi înregistrat sub nr. 25646 din 23 octombrie 2006 la Administraţia Finanţelor Publice Sighişoara, instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a optat pentru rambursarea TVA, dar şi faptul că aceasta nu avea dreptul de a solicita TVA, întrucât nu înregistra sold negativ de TVA, avea de plată TVA la bugetul de stat şi a întocmit eronat decontul de TVA.
S-a avut în vedere că, în decontul de TVA menţionat, reclamanta a optat pentru raportarea TVA în sumă de 1.951.591 lei şi nu pentru rambursarea TVA, bifând căsuţa din decont corespunzătoare acestei operaţiuni, iar cele două modalităţi de exprimare a dreptului contribuabilului au fost prevăzute de art. 149 pct. 5 din C. fisc. (în vigoare a data de 23 octombrie 2006), ca două opţiuni diferite şi care se exclud reciproc.
Instanţa de fond a considerat că nu sunt, aplicabile în cauză prevederile pct. B art. 5 alin. (1) din Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 2690/1998, cu motivarea că, acestea se referă la dreptul organelor fiscale de a stabili diferenţa de impozite şi taxe şi nu la prescripţia dreptului contribuabilului de a cere rambursarea TVA sau restituirea altor impozite şi taxe.
În condiţiile în care era prescris dreptul reclamantei de a cere rambursarea TVA, s-a considerat că nu poate fi admisă solicitarea adresată în acelaşi sens prin decontul de TVA aferentă lunii martie 2007 şi depus sub nr. 18.749 din 20 aprilie 2007 la Administraţia Finanţelor Publice Sighişoara pentru operaţiuni efectuate în anul 2001.
3. Calea de atac exercitată.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta SC I.C.T. SRL Sighişoara, solicitând ca, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., să fie modificată hotărârea atacată, în sensul admiterii acţiunii şi anulării actelor administrativ – fiscale contestate în cauză.
Recurenta a susţinut că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată cu nerespectarea deciziei nr. 5580 din 14 decembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost dezlegată o problemă de drept esenţială în soluţionarea cauzei, constatându-se că, la data de 23 octombrie 2006, societatea se afla în termenul legal pentru a rectifica soldul de TVA şi implicit, pentru a solicita rambursarea sau raportarea sumei negative în perioadele fiscale următoare.
Potrivit deciziei de casare, s-a arătat că instanţa de fond trebuia numai să analizeze dacă operaţiunea de stornare din septembrie 2006, respectiv decontul de TVA înregistrat sub nr. 25646 din 23 octombrie 2006 la Administraţia Finanţelor Publice Sighişoara ar putea avea ca efect întreruperea termenului de prescripţie pentru dreptul de a cere rambursarea TVA, în raport de prevederile pct. B art. 5 alin. (1) din Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 2690/1998 şi art. 149 pct. 5 din C. fisc., în vigoare la data de 23 octombrie 2010.
Din acest motiv, recurenta a considerat că în mod neîntemeiat instanţa de fond a înlăturat aplicarea prevederilor Ordinului Ministerului Finanţelor nr. 2690/1998, deşi conform acestora, depunerea decontului rectificativ de TVA nr. 25646 din 23 octombrie 2006 a întrerupt cursul prescripţiei şi de la această dată, a început să curgă o nouă prescripţie, astfel că, în baza decontului de TVA, depus la 20 aprilie 2007 şi în care a fost exprimată opţiunea pentru rambursarea TVA, are dreptul la restituirea TVA aferentă operaţiunilor din perioada 2001 – 2002, pentru care s-a efectuat stornarea înainte de 31 decembrie 2006, deci în interiorul termenului de prescripţie.
Recurenta a susţinut că decizia de casare, pronunţată în primul ciclu procesual, nu a fost respectată cu ocazia rejudecării nici în ceea ce priveşte cuantumul sumei în discuţie, întrucât instanţa de fond s-a raportat greşit la TVA colectată în sumă de 1.107.419 lei, fără a avea în vedere că aceasta provine din diminuarea sumei stornate de 1.948.640 lei cu suma de 841.492 lei, pentru care s-a considerat că s-a prescris dreptul la efectuarea stornării.
Prin decizia instanţei de recurs, recurenta a arătat că, s-a stabilit în mod indubitabil că, la data de 23 octombrie 2006, societatea era în termenul de prescripţie pentru stornarea şi rectificarea sumelor aferente perioadei 2001 – 2002 şi din acest motiv, trebuia avută în vedere întreaga sumă rectificată şi anume, 1.948.640 lei, iar nu numai suma diminuată cu 841.492 lei.
II. Considerentele Înaltei Curţi, asupra recursului
Examinând actele şi lucrările dosarului, în raport şi de dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge prezentul recurs ca nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Argumente de fapt şi de drept relevante.
Hotărârea supusă recursului a fost pronunţată în fond după casare cu respectarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Cu ocazia rejudecării, a fost supusă cercetării judecătoreşti numai problema de drept pentru care s-a dispus trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă şi anume, dacă înregistrarea sub nr. 25.646 din 23 octombrie 2006 la Administraţia Finanţelor Publice Sighişoara a decontului de TVA pe luna septembrie 2006 pentru suma de 1.951.591 lei, aferentă operaţiunilor din perioada 2001 – 2002, a avut ca efect întreruperea termenului de prescripţie pentru dreptul recurentei – reclamante de a solicita rambursarea TVA.
În limitele investirii sale prin decizia de casare, instanţa de fond a constatat judicios că, prin acest decont nu a fost întrerupt cursul prescripţiei dreptului de a cere rambursarea TVA, întrucât nu a fost exprimată opţiunea contribuabilului pentru exercitarea dreptului la rambursarea TVA, iar recurenta – reclamantă înregistra la acea dată TVA de plată la bugetul consolidat al statului, astfel cum s-a constatat în raportul de inspecţie fiscală nr. 5594 din 16 decembrie 2008 şi în consecinţă, nu avea dreptul de a solicita restituirea TVA.
În deplină concordanţă cu argumentele de fapt şi de drept cuprinse în decizia de casare, instanţa de fond a reţinut că, deşi acest decont a fost depus anterior datei la care s-a împlinit termenul de prescripţie, cursul prescripţiei nu a fost întrerupt şi în conformitate cu prevederile art. 91 din O.G. nr. 11/1996, cu modificările şi completările ulterioare, dreptul recurentei – reclamante de a solicita rambursarea TVA s-a prescris la data de 31 decembrie 2006.
Astfel, s-a avut în vedere că, dispoziţiile art. 91 din O.G. nr. 11/1996, în redactarea în vigoare la data efectuării operaţiunii de stornare, au prevăzut că, dreptul de a cere compensarea sau restituirea sumelor privind obligaţiile bugetare se prescrie în termen de 5 ani de la data încheierii anului financiar în care a luat naştere dreptul la compensare sau la restituire.
În consecinţă, deşi recurenta – reclamantă avea dreptul să storneze şi să înregistreze în decontul de TVA din luna septembrie 2006 TVA colectată aferentă perioadei iunie – august 2011, dreptul la rambursarea acestor sume reprezentând TVA colectată a fost exercitat numai prin decontul înregistrat sub nr. 18749 din 20 aprilie 2007 la Administraţia Finanţelor Publice Sighişoara, după împlinirea la data de 31 decembrie 2006 a termenului de prescriere a dreptului de a solicita rambursarea TVA.
Apărarea recurentei – reclamante privind întreruperea cursului prescripţiei dreptului său de a cere rambursarea TVA prin decontul de TVA înregistrat sub nr. 25.646 din 23 octombrie 2006 a fost corect respinsă de instanţa de fond în raport de prevederile art. 149 pct. 5 din C. fisc., în vigoare la data depunerii decontului de TVA.
Conform acestei reglementări, persoanele impozabile înregistrate ca plătitor de TVA pot solicita rambursarea soldului sumei negative a TVA din perioada fiscală de raportare, prin bifarea căsuţei corespunzătoare din decontul de TVA din perioada fiscală de raportare, decontul fiind şi cererea de rambursare sau pot raporta soldul sumei negative din decontul perioadei fiscale următoare.
Recurenta – reclamantă nu a dovedit situaţia premisă a acestor prevederi legale, deoarece nu a contestat elementele de fapt avute în vedere de organele fiscale şi ulterior, de către instanţa de fond, reţinându-se că, în decontul de TVA înregistrat sub nr. 25.646 din 23 octombrie 2006 pentru TVA colectată în sumă de 1.951.591 lei aferentă operaţiunilor din perioada 2001 – 2002, s-a optat pentru raportarea TVA şi nu pentru rambursarea TVA, fiind bifată căsuţa din decont corespunzătoare operaţiunii de raportare. De asemenea, s-a avut în vedere că, la data depunerii decontului de TVA aferentă trimestrului III 2006, recurenta - reclamantă înregistra TVA de plată la bugetul general consolidat şi deci nu beneficia de dreptul de a solicita rambursarea TVA.
Recurenta - reclamantă a susţinut de asemenea neîntemeiat că, decontul de TVA pe luna septembrie 2006 are semnificaţia unei declaraţii rectificative, care întrerupe cursul prescripţiei, conform prevederilor pct. 5 alin. (1) lit. b) din Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 2690/1998 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor O.G. nr. 68/1997 privind procedura de întocmire şi de depunere a declaraţiilor de impozite şi taxe.
Normele invocate de recurenta - reclamantă prevăd că, depunerea declaraţiei rectificative în termenul de prescripţie a dreptului organelor fiscale de a stabili diferenţe de impozite şi taxe conduce la întreruperea prescripţiei şi că, de la data depunerii declaraţiei rectificative începe să curgă o nouă prescripţie pentru perioada la care se referă, dar această reglementare se coroborează cu dispoziţiile art. 21 lit. a) din O.G. nr. 70/1997 privind controlul fiscal, care prevăd că, dreptul organelor fiscale de a stabili diferenţe de impozite şi taxe se prescrie în termen de 5 ani de la data la care a expirat termenul de depunere a declaraţiei pentru perioada respectivă.
Din analiza prevederilor legale susmenţionate, rezultă că, în luna septembrie 2006 era deja prescris dreptul organelor fiscale de a stabili obligaţii fiscale pentru perioada iunie – august 2001 şi conform dispoziţiilor pct. 5 alin. (2) lit. b) din Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 2690/1998, depunerea declaraţiei rectificative după expirarea termenului de prescripţie nu întrerupe cursul prescripţiei şi constituie o recunoaştere voluntară a impozitelor şi diferenţelor de impozite astfel declarate, acestea fiind considerate legal stabilite şi datorate.
În acelaşi sens, dispoziţiile art. 24 din O.G. nr. 70/1997 prevăd că, impozitele şi diferenţele de impozite declarate sau recunoscute în orice mod de către contribuabil, după împlinirea termenelor de prescripţie, se consideră legal stabilite şi datorate.
Susţinerile din recurs privind considerentele eronate din hotărârea atacată cu privire la cuantumul TVA colectată din decontul nr. 25.646 din 23 octombrie 2006 pentru care i-a fost respinsă cererea de rambursare sunt vădit nefondate, în condiţiile în care au fost examinate obligaţiile fiscale impuse prin actele administrativ – fiscale contestate şi în care, analiza instanţei de fond a fost limitată la problema de drept stabilită prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, în sensul de a se verifica dacă decontul de TVA pe luna septembrie 2006 reprezintă sau nu o cauză legală de întrerupere a cursului prescripţiei dreptului recurentei – reclamante de a solicita rambursarea TVA colectată aferentă operaţiunilor din perioada 2001 – 2002.
2. Soluţia instanţei de recurs.
Pentru considerentele care au fost expuse, constând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunţate în fond după casare, Înalta Curte, va respinge prezentul recurs ca nefondat.
3. Temeiul legal al soluţiei instanţei de fond.
Soluţia dată recursului declarat în cauză se întemeiază pe dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC I.C.T. SRL Sighişoara împotriva sentinţei nr. 133 din 20 mai 2011 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2090/2012. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 2133/2012. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
