ICCJ. Decizia nr. 2209/2012. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2209/2012
Dosar nr. 27842/3/2011
Şedinţa de la 4 mai 2012
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Cererea de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată la data de 20 mai 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, care a format obiectul dosarului nr. 25163/3/2010, reclamantul Sindicatul Naţional al funcţionarilor publici (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „S.N.F.P.”), în calitate de reprezentant legal al membrilor de sindicat, a chemat în judecată pe pârâţii Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „A.N.R.E.”) şi Secretariatul General al Guvernului (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „S.G.G.”), solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa:
- să constate prelungirea de drept a contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul angajatorului şi înregistrat sub nr. 1611/2007, cu încă un an, respectiv până la data de 23 martie 2011, conform art. 4 alin. (2) din Contractul colectiv de muncă;
- să oblige pârâta, în calitate de angajator, la plata drepturilor salariale aferente lunii aprilie 2010, restante începând cu data de 10 mai 2010;
- să oblige pârâta, în calitate de angajator, la plata premiului anual cuvenit salariaţilor pentru anul 2009, potrivit contractului colectiv de muncă anterior indicat;
- să oblige pârâta la plata daunelor interese pentru fiecare salariat, datorită neachitării drepturilor salariale restante;
- să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
Prin cererea completatoare înregistrată la data de 17 iunie 2010, reclamantul S.N.F.P. a solicitat următoarele:
- introducerea în cauză, în calitate de pârât a Secretariatului General al Guvernului;
- constatarea nulităţii absolute a aşa-ziselor comunicări transmise reclamanţilor la date cuprinse între 20 mai 2010 şi 01 iunie 2010, prin care se modifică retroactiv şi unilateral de către angajator, nu doar locul şi felul muncii, dar şi cuantumul salariului;
- obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale restante, constând din diferenţele dintre salariul cuvenit potrivit contractului individual de muncă şi cel efectiv plătit de angajator, începând cu luna aprilie 2010.
Prin cererea precizatoare depusă la dosar la data de 9 decembrie 2010, reclamantul S.N.F.P. şi-a precizat acţiunea în sensul următoarelor solicitări adresate instanţei:
- să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii aşa-ziselor „comunicări” ce fac obiectul acţiunii principale, aşa cum acestea sunt evidenţiate sub numerele de înregistrate ale pârâtei angajatoare;
- să dispună introducerea în cauză în calitate de reclamanţi şi a membrilor de sindicat individualizaţi în anexa nr. 2 la cererea precizatoare;
- să ia act de faptul că persoanele indicate în anexa nr. 3 la cererea precizatoare nu mai au calitatea de membri de sindicat, nu mai sunt angajaţi ai A.N.R.E. şi, pe cale de consecinţă, să dispună citarea acestora la domiciliile indicate în anexa respectivă.
2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă.
2.1. Prin sentinţa civilă nr. 3742 din 14 aprilie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, şi a declinat în favoarea Tribunalului Constanţa competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii C.C., C.Z. şi P.E. şi pârâţii A.N.R.E. şi S.G.G.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a reţinut că domiciliul reclamanţilor respectivi este în Judeţul Constanţa, iar, potrivit art. 284 alin. (2) C. muncii, competenţa de soluţionare a conflictelor de muncă aparţine instanţei în a cărei circumscripţie se află domiciliul sau reşedinţa reclamantului.
2.2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia civilă sub nr. 27842/3/2011.
Prin încheierea nr. 4740 din 23 septembrie 2011, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei civile, a constatat natura de contencios administrativ a cauzei privind pe reclamanţii C.C., C.Z. şi P.E., prin S.N.F.P., în contradictoriu cu pârâţii A.N.R.E. şi S.G.G. şi a trimis cauza, spre soluţionare, Secţiei de contencios administrativ din cadrul Tribunalului Constanţa.
2.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 27842/3/2011.
Prin sentinţa civilă nr. 284 din 27 ianuarie 2012, Tribunalul Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul S.N.F.P. pentru reclamanţii publici C.C., C.Z. şi P.E., în contradictoriu cu pârâţii A.N.R.E. şi S.G.G., în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
În motivarea hotărârii pronunţate, Tribunalul Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal, a reţinut, în esenţă, că cererea de chemare în judecată a fost formulată de S.N.F.P., care are calitate procesuală activă conform dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 54/2003, iar, potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, reclamantul are posibilitatea de a se adresa instanţei de la domiciliul său, respectiv Tribunalului Bucureşti.
II. Considerentele Înaltei Curţi, asupra conflictului negativ de competenţă.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante.
Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 20 alin. (1), art. 21, art. 22 alin. (3) C. proc. civ., urmează a pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii.
Înalta Curte, constată că litigiul are ca obiect cererea formulată de reclamantul S.N.F.P., în temeiul art. 28 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 54/2003, în calitate de reprezentant legal al membrilor de sindicat, printre care şi C.C., C.Z. şi P.E. (menţionaţi la nr. crt. 33, 52 şi 148 din lista membrilor de sindicat depusă la filele 35-37 ale dosarului Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale), acţiune al cărei principal capăt este reprezentat de prelungirea de drept a contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul angajatorului şi înregistrat la A.N.R.E. sub nr. 1611/2007, cu încă un an, respectiv până la data de 23 martie 2011, conform art. 4 alin. (2) din Contractul colectiv de muncă.
Fiind învestită cu soluţionarea unui conflict de competenţă inclusiv sub aspectul naturii juridice a cauzei, Înalta Curte, reţine că litigiul se circumscrie jurisdicţiei conflictelor de muncă.
În acest sens, Înalta Curte, constată că litigiul are ca obiect principal prelungirea de drept a Contractului colectiv de muncă încheiat şi înregistrat la nivelul A.N.R.E. sub nr. 1611 din 29 martie 2007, care, potrivit dispoziţiilor art. 236 alin. (1) C. muncii (forma în vigoare la data încheierii contractului) „este convenţia încheiată în formă scrisă între angajator sau organizaţia patronală, de o parte, şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă”, fiind un act specific raporturilor juridice de muncă.
Astfel fiind, orice litigiu având ca obiect contractul colectiv de muncă reprezintă un conflict de muncă în sensul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. muncii, conform cărora „conflictul de muncă reprezintă orice dezacord intervenit între partenerii sociali, în raporturile de muncă”.
Or, potrivit art. 249 şi C. muncii, „procedura de soluţionare a conflictelor de muncă se stabileşte prin lege specială”, iar, potrivit art. 281 din acelaşi Cod, „jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod”. Totodată, conform art. 284 alin. (1) C. muncii coroborat cu art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ., competenţa materială de soluţionare a cauzei aparţine secţiei de conflicte de muncă a tribunalului.
În ceea ce priveşte competenţa teritorială, este adevărat că art. 284 alin. (2) C. muncii dispune în sensul că „Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul”.
În cauză, acţiunea a fost introdusă de reclamantul S.N.F.P., care îşi are sediul în municipiul Bucureşti, în calitate de reprezentant legal, în temeiul dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, abrogată la data pronunţării prezentei decizii prin Legea dialogului social nr. 62/2011) al membrilor de sindicat, printre care şi reclamanţii C.C., C.Z. şi P.E.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, reţine că, potrivit art. 284 alin. (2) C. muncii, competenţa teritorială de soluţionare a conflictului de muncă aparţine secţiei de conflicte de muncă a Tribunalului Bucureşti, instanţă în a cărei circumscripţie îşi are sediul reclamantul S.N.F.P.
Întrucât acţiunea a fost introdusă de organizaţia sindicală care are calitatea de apărător legal al drepturilor membrilor săi, ce decurg din contractele colective de muncă, instanţa competentă teritorial se determină, potrivit normelor de competenţă menţionate anterior, în funcţie de sediul sindicatului, iar nu în funcţie de domiciliul sau reşedinţa fiecărui membru de sindicat. De altfel, competenţa teritorială instituită de art. 284 alin. (2) C. muncii este o competenţă ratione personae la care se prezumă că cei trei reclamanţi au renunţat, în virtutea posibilităţii conferite de art. 19 teza întâi din C. proc. civ. şi în considerarea prevalenţei interesului a cărui satisfacere o urmăresc în calitate de membri de sindicat, legal reprezentaţi de S.N.F.P.
2. Temeiul legal al regulatorului de competenţă.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte, va stabili competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul S.N.F.P., pentru reclamanţii publici C.C., C.Z. şi P.E., în contradictoriu cu pârâţii A.N.R.E. şi S.G.G., în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul Sindicatul Naţional al Funcţionarilor Publici în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei şi Secretariatul General al Guvernului în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2199/2012. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 2211/2012. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
