ICCJ. Decizia nr. 2504/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2504/2012
Dosar nr. 1099/54/2011
Şedinţa publică de la 22 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei
Prin încheierea din 8 aprilie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 2710/54/2009 s-a dispus sesizarea Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu soluţionare excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 30, art. 31, art. 33 şi art. 37 din H.G. nr. 341/2007.
Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 646 din 7 decembrie 2011 Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 30, art. 31, art. 33 şi art. 37 din H.G. nr. 341/2007 formulată de reclamantul G.A. în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Prim Ministru al Guvernului României prin Secretariatul General al Guvernului în Bucureşti, G.A., Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, Comisia Naţională de Prognoză, a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Administraţiei şi Internelor în interesul pârâtului Guvernul României.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că reclamantul a invocat nelegalitatea dispoziţiilor art. 30, art. 31, art. 33 şi art. 37 din H.G. nr. 341/2007 privind intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici, managementul carierei şi mobilitatea funcţionarilor publici în raport de prevederile Legii nr.188/1999, modificată şi completată, privind Statutul Funcţionarilor Publici şi a Legii nr. 24/2000 privind tehnica legislativă.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii invocată de Ministerul Administraţiei şi Internelor ca şi intervenient accesoriu în interesul Guvernului, instanţa de fond a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, reţinând că art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu face nicio distincţie între actul cu caracter individual şi actul cu caracter normativ, singura cerinţă expresă a legii pentru admisibilitatea excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ fiind cea privind caracterul unilateral al acestuia, astfel că excepţia de nelegalitate a unor dispoziţii a H.G. nr. 341/2007, act administrativ cu caracter normativ, este pe admisibilă.
Curtea de Apel a mai constatat că autorul excepţiei critică principiul mobilităţii în funcţie a înalţilor funcţionari publici susţinând că prin redactarea confuză din art. 30 se permite autorităţii să dispună în mod discreţionar.
Instanţa de fond a mai reţinut că mobilitatea se aplică, în mod limitativ în situaţiile prevăzute de art. 30 din H.G. nr. 341/2007, raportat la prevederile art. 33 alin. (2) şi (3) din acelaşi act normativ.
Astfel, conform art. 33 alin. (3), raportat la art. 30 lit. c) din H.G. nr. 341/2007 o asemenea mobilitate se realizează în situaţia în care este necesară coordonarea unor activităţi de către un înalt funcţionar public, cu o anumită calificare, specializare şi experienţă.
Art. 30 lit. b) reglementează şi o a doua situaţie ce impune mobilitatea, respectiv necesitatea coordonării unor situaţii complexe de natura celor care intră în atribuţiile înalţilor funcţionari publici, caz excepţional ce nu este condiţionat de vacantarea, fie şi temporară a funcţiei publice.
Ca urmare, eficientizarea activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice se realizează uzând de calificarea, specializarea şi experienţa înalţilor funcţionari publici în vederea coordonării unor activităţi complexe ori speciale, de o asemenea modalitate neputându-se dispune discreţionar.
De altfel, limitarea mobilităţii înalţilor funcţionari publici s-a arătat că este prevăzută expres şi de art. 28 alin. (1) din H.G. nr. 341/2007 ce stabileşte că mobilitatea poate fi dispusă numai în condiţiile legii şi în scopul şi limitele prevăzute de H.G. nr. 341/2007, sub sancţiunea nulităţii măsurii.
S-a mai apreciat că potrivit dispoziţiilor art. 29 din H.G. nr. 341/2007 şi ale Legii nr. 188/1999 în aplicarea cărora dispoziţiile H.G. nr. 341/2007 au fost emise, înalţii funcţionari publici trebuie să prezinte disponibilitate la numirile în funcţiile corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici, prin mobilitate.
Realizarea mobilităţii înalţilor funcţionari publici, caz specific acestei categorii de modificare a raporturilor de serviciu, nu poate fi privit similar unei modificări a raporturilor de serviciu în cazul celorlalţi funcţionari publici ce nu fac parte din categoria înalţilor funcţionari publici, astfel că instanţa nu poate reţine că dispoziţiile art. 30, art. 31, art. 33 şi art. 37 din H.G. nr. 341/2007 sunt nelegale în raport de Legea nr. 188/1999 R.
În ceea ce priveşte nelegalitatea dispoziţiilor art. 30, art. 31, art. 33 şi art. 37 din H.G. nr. 341/2007 în raport de Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă, instanţa o apreciază neîntemeiată.
Astfel, s-a constatat că nota de fundamentare a proiectului de act normativ a fost întocmită cu respectarea prevederilor H.G. nr. 1361/2006, iar la elaborarea actului normativ s-au avut în vedere prevederile Regulamentului privind procedurile la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare.
Recursul
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul G.A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs, în esenţă reclamantul a arătat următoarele:
- În vederea aplicării principiului mobilităţii, existenţa unui interes public determină luarea măsurii dar trebuie să reţină în acelaşi timp un echilibru rezonabil între interesul şi sarcina impusă destinatarului actului.
Beneficiarii măsurii de mobilitate trebuie să prezinte disponibilitate la numire, necondiţionându-se mobilitatea de acordul acestora dar oportunitatea modificării raporturilor de serviciu se apreciază de cel căruia îi revine competenţa legală de numire, în funcţie de scopul şi limitele prevăzute de lege conform art. 1 şi art. 27 din H.G. nr. 341/2007.
- Consideră recurentul că art. 30 din H.G. nr. 341/2007 prin redactarea confuză permite autorităţii să dispună în mod discreţionar, fapt ce contravine dispoziţiilor Legii nr. 188/1999 referitor la caracterul imparţial obiectiv cât şi transparenţa actului decizional cât şi prevederile Legii nr. 24/2000.
S-a arătat că nu au fost respectate prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 şi al art. 7 din H.G. nr. 555/2001, adică actul normativ nu a fost precedat de o notă de fundamentare, reală efectivă, nu a existat avizul Ministerului Justiţiei conform art. 8 alin. (6) din H.G. nr. 50/2005 şi nu a respectat limitele prevăzute de lege şi scopul în vederea căruia a fost emis.
- A mai arătat, de asemenea recurentul că art. 37 alin. (1) din H.G. nr. 341/2007 conţine o normă potestativă care permite, nu impune stabilirea unor condiţii sau proceduri specifice de către conducătorul autorităţii publice - fapt ce permite abuzul de drept al autorităţii şi că era obligatoriu să fie emis un aviz de oportunitate.
În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 4, 10, 28 din Legea nr. 554/2004, art. 4 din Legea nr. 24/2000, art. 93 din Legea nr. 188, art. 1, 27, 30 din H.G. nr. 341/2007, art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 50/2005.
Procedura în faţa instanţei de recurs
Intimatul Guvernul României a formulat întâmpinare la cererea de recurs şi a solicitat respingerea acesteia ca nefondată şi menţinerea sentinţei de fond ca legală şi temeinică.
Intimatul Ministerul Administraţiei şi Internelor - a formulat întâmpinare şi a invocat excepţia nemotivării recursului precum şi indicarea greşită a temeiului de drept în baza căruia s-a formulat cererea de recurs.
Pe fondul excepţiei de nelegalitate, se arată că aceasta a fost soluţionată corect de instanţa de fond prin respingerea acesteia, solicitându-se respingerea recursului ca neîntemeiat.
Referitor la excepţia nemotivării cererii de recurs şi a indicării în mod greşit a temeiului juridic al acesteia, se reţine că aceasta este nefondată, motivele invocate putând fi încadrate într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., aşa cum prevede art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
Considerentele şi soluţia instanţei de recurs
Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele incidente şi în conformitate cu art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată.
Obiectul excepţiei de nelegalitate îl constituie dispoziţiile art. 30, 31, 33 şi art. 37 din H.G. nr. 341/2007 - privind intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici, managementul carierei şi mobilitatea înalţilor funcţionari publici.
Art. 30, 31, 33, 37 - din H.G. nr. 341/2007 - prevăd:
Art. 30 „Mobilitatea pentru eficientizarea activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice se dispune în una dintre următoarele situaţii:
a) atunci când există o funcţie publică corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici vacantă sau temporar vacantă;
b) în cazuri excepţionale, care necesită coordonarea unor situaţii complexe de natura celor care intră în atribuţiile înalţilor funcţionari publici;
c) atunci când este necesară coordonarea unor activităţi de către un înalt funcţionar public cu o anumită calificare, specializare şi experienţă.
Art. 31 - Mobilitatea în interes public se dispune în una dintre următoarele situaţii:
a) pentru realizarea unui interes care vizează satisfacerea nevoilor comunitare sau realizarea competenţei autorităţilor şi instituţiilor publice;
b) atunci când este necesară coordonarea la nivel central, regional, teritorial sau local a unor proiecte, programe sau activităţi.
Art. 33 - (1) Mobilitatea pentru eficientizarea activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice se dispune:
a) prin hotărâre a Guvernului, pentru funcţiile publice de secretar general al Guvernului şi secretar general adjunct al Guvernului;
b) prin decizie a primului-ministru, la solicitarea motivată a conducătorului autorităţii sau instituţiei publice în al cărei stat de funcţii se regăseşte funcţia publică respectivă, pentru funcţiile publice de secretar general şi secretar general adjunct;
c) prin hotărâre a Guvernului, la solicitarea motivată a Ministrului internelor şi reformei administrative, pentru funcţiile publice de prefect şi subprefect;
d) prin decizie a primului-ministru, pentru funcţiile publice de inspector guvernamental.
(2) Situaţia prevăzută la art. 30 lit. b) se aplică numai inspectorilor guvernamentali.
(3) Pentru situaţia prevăzută la art. 30 lit. c) este necesară existenţa unei funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici, vacantă sau temporar vacantă.
Art. 37 - (1) Pentru ocuparea funcţiilor publice de secretar general al Guvernului, secretar general adjunct al Guvernului, secretar general şi secretar general adjunct din ministere sau din cadrul altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, pot fi stabilite condiţii specifice sau proceduri specifice.
(2) Condiţiile specifice şi după caz, procedurile specifice pentru ocuparea funcţiilor publice prevăzute la alin. (1) se propun de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice în al cărei stat de funcţii se regăseşte funcţia publică respectivă şi se comunică Agenţiei în condiţiile prevăzute la art. 6 alin. (2), cu excepţia condiţiilor specifice şi după caz, procedurilor specifice pentru funcţiile publice de secretar general al Guvernului şi secretar general adjunct al Guvernului”.
- Înalta Curte apreciază că prevederile art. 30 şi 31 din H.G. nr. 341/2007 exemplifică situaţiile în care poate interveni mobilitatea pentru eficientizarea activităţii sau instituţiilor publice şi cea în interes public. Nu rezultă, aşa cum susţine recurentul, o redactare confuză a dispoziţiilor, care să permită autorităţii să dispună în mod discreţionar.
Mobilitatea înalţilor funcţionari publici este definită de art. 2 alin. (3) din H.G. nr. 341/2007 - modificat şi completat fiind în acord cu prevederile art. 87 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 - privind statutul funcţionarilor publici şi care se referă la mobilitatea în cadrul corpului funcţionarilor publici.
- În ceea ce priveşte prevederile art. 33 din H.G. nr. 341/2007 prin care se arată în concret modalitatea prin care se poate dispune mobilitatea pentru eficientizarea activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice, cine are competenţa de a dispune cu privire la mobilitatea înalţilor funcţionari publici, prin ce acte administrative se realizează; aceste dispoziţii sunt corelate cu dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 188/1999.
- De asemenea se reţine că prevederile art. 37 din H.G. nr. 341/2007 sunt în fapt reluări ale dispoziţiilor art. 16 alin. (3) din Legea nr. 188/1989 vizând stabilirea de condiţii specifice, pentru ocuparea funcţiilor arătate.
Este adevărat că sintagma „se pot stabili condiţii specifice sau proceduri specifice, în condiţiile legii” - nu este interpretată în sensul obligativităţii acestor proceduri sau condiţii. Însă, formularea „în condiţiile legii” conferă autorităţilor şi instituţiilor publice prin persoanele competente în acest sens, capacitatea de a-şi manifesta puterea discreţionară în luarea deciziilor lor cât şi exprimarea oportunităţii, ca măsură a legalităţii, de a alege dintre soluţiile posibile pe cea care să corespundă cel mai bine interesului public ocrotit.
- Recurentul-reclamant a invocat nelegalitatea dispoziţiilor art. 30, 31, 33, 37 din H.G. nr. 341/2007 în raport de prevederile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici şi ale Legii nr. 24/2000 privind tehnica legislativă.
Aşa cum s-a arătat mai sus, dispoziţiile criticate de recurentul-reclamant sunt în concordanţă cu Legea nr. 188/1999 în baza căreia au fost emise şi în scopul asigurării cadrului normativ necesar organizării modalităţilor de ocupare a funcţiilor publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici şi gestionării carierei categoriei înalţilor funcţionari publici.
Faptul că în mod teoretic este posibilă emiterea unor acte administrative cu aplicarea greşită sau arbitrară a prevederilor criticate şi care fac obiectul excepţiei de neegalitate, invocate în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu echivalează cu nelegalitatea acestor dispoziţii, fiind vorba doar de o aplicare greşită a prevederilor legale.
- Referitor la nerespectarea normelor de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000 se reţine că această hotărâre de guvern a fost emisă cu avizul Consiliului Legislativ, cu avizul de oportunitate emis de către autoritatea publică interesată în aplicarea actului normativ, (Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Ministerul Economiei Naţionale) precum şi avizul de legalitate al Ministerului de Justiţie, în conformitate cu prevederile H.G. nr. 50/2005 în vigoare la acea dată.
De asemenea, se reţine că în conformitate cu prevederile Legii nr. 202/1999 privind organizarea M. Of. al României, în vigoare la data publicării actului normativ, în M. Of. a fost publicat actul normativ nu şi nota de fundamentare. Aceasta din urmă a fost postată pe site-ul instituţiei pentru a fi adus la cunoştinţa publicului şi pentru a se asigura transparenţa decizională în administraţia publică - în conformitate cu prevederile Legii nr. 52/2003.
Temeiul legal al soluţiei adoptate
Având în vedere, cele reţinute mai sus, constatând că sentinţa de fond este legală şi temeinică şi că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de G.A. împotriva sentinţei civile nr. 646 din 7 decembrie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2487/2012. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 2506/2012. Contencios → |
|---|
