ICCJ. Decizia nr. 254/2012. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 254/2012
Dosar nr.4602/2/2011
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul B.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Naţională de Pensii Publice:
- suspendarea executării Ordinului nr. 671/2010 emis de către Preşedintele CNPAS, în temeiul prevederilor art. 10 din HG nr. 737/2010;
- menţinerea pensiei de serviciu aşa cum a fost actualizată în baza Deciziei nr. 192816 din 07 ianuarie 2010, adică la suma de 3.474 RON.
- plata sumei de 20.000 RON cu titlu de daune morale, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, atât în ceea ce priveşte condiţia cazului bine justificat, cât şi în ceea ce priveşte prevenirea unei pagube iminente.
Referitor la condiţia cazului bine justificat, reclamantul a susţinut că, prin intermediul sistemului informatic pe care îl deţine, pârâta a procedat la diminuarea drastică a drepturilor aflate în plată şi la reţinerea abuzivă a unor sume importante de bani din veniturile viitoare, fără titlu executoriu, situaţie ce este de natură a crea o îndoială serioasă în privinţa legalităţii Ordinului 671/2010.
Cu privire la condiţia prevenirii unei pagube iminente, reclamantul a precizat că aceasta este îndeplinită, având în vedere măsurile administrative abuzive privind recalcularea pensiei de serviciu şi diminuarea drastică a drepturilor aflate în plată.
Pârâta Casa Naţională de Pensii Publice a formulat întâmpinare în care a invocat excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive, necompetenţei materiale a Curţii de Apel şi a inadmisibilităţii acţiunii. În subsidiar, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin Sentinţa nr. 5060 din 13 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca neîntemeiate atât excepţiile invocate în cauză, cât şi acţiunea formulată de reclamantul B.G. în contradictoriu cu pârâta Casa Naţională de Pensii Publice.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
1) Excepţia necompetenţei materiale nu poate fi primită, întrucât reclamantul nu a contestat Decizia de recalculare a pensiei, ci a solicitat menţinerea cuantumului pensiei, această măsură fiind, în viziunea sa, consecinţa logică a suspendării ordinului prin care s-a aprobat modelul deciziilor de recalculare.
2) În ceea ce priveşte inadmisibilitatea cererii de suspendare, Curtea a arătat faptul că pârâta a invocat apărări de fond în susţinerea acestei excepţii, referitoare la cazul bine justificat şi paguba iminentă.
3) În legătură cu excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, instanţa de fond a reţinut că ordinul a cărui suspendare se solicită este emis de Casa Naţională de Pensii Publice Alte Drepturi de Asigurări Sociale, ale căror drepturi şi obligaţii le-a preluat pârâta, conform art. 4 din Legea nr. 263/2010.
4) Pe fondul cauzei, prima instanţă a constatat că ordinul a cărui suspendare se solicită nu are ca efect diminuarea drepturilor de pensie ale reclamantului, întrucât stabileşte numai forma standard a deciziilor de recalculare, astfel că reducerea cuantumului pensiei nu este efectul direct sau indirect al executării Ordinului nr. 671/2010, ci al prevederilor Legii nr. 119/2010. Prin urmare, nu se poate reţine existenţa unei pagube iminente prin punerea în aplicare a acestui ordin.
Curtea de Apel a apreciat că nici condiţia cazului bine justificat nu este îndeplinită în cauză, având în vedere că ordinul atacat are un caracter strict tehnic, fără a intra nici măcar în aparenţă în contradicţie cu actele normative în baza cărora a fost emis.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul B.G. care a solicitat admiterea sa, casarea hotărârii şi suspendarea executării Ordinului nr. 671/2010 emis de către Preşedintele CNPAS.
În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 5 - 9 C. proc. civ., recurentul a susţinut faptul că instanţa de fond nu a manifestat rol activ în aflarea adevărului şi nu a analizat motivele de nelegalitate invocate în cadrul cererii de suspendare.
În opinia recurentului, ordinul aflat în discuţie nu poate produce efecte juridice, deoarece nu a fost publicat, motiv pentru care nu a intrat în vigoare.
De asemenea, recurentul a apreciat că sunt probate condiţiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, pentru a se putea dispune suspendarea actului administrativ dedus judecăţii.
Intimata a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte următoarele:
I. Motivul de recurs reglementat art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, este nefondat.
Instanţa de control judiciar apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.
În speţa de faţă, Înalta Curte reţine că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a expus în detaliu argumentele pentru care a reţinut neîndeplinirea condiţiilor necesare pentru suspendarea actului administrativ contestat.
II. Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
După cum se cunoaşte, suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există.
Mai este de observat că suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
În plus, instituţia juridică analizată trebuie să ofere cetăţeanului o protecţie adecvată împotriva arbitrariului, ceea ce realizează şi Legea nr. 554/2004, modificată.
Pe de altă parte, se impune a fi făcută precizarea că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) şi pe prezumţia de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).
De aici, rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuşi titlu executoriu.
Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.
Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.
În altă ordine de idei, din lecturarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, rezultă că, pentru a se dispune suspendarea actului administrativ, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui act administrativ, parcurgerea procedurii administrative prealabile, prezenţa unui caz bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.
Aşadar, o primă cerinţă pentru a interveni această măsură excepţională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezenţa unui asemenea act.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noţiunea de act administrativ se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
În speţa de faţă, în mod indiscutabil, Ordinul nr. 671/2010 emis de către Preşedintele CNPAS, în temeiul prevederilor art. 10 din HG nr. 737/2010, este un act administrativ cu caracter normativ prin care s-a aprobat modelul deciziilor de recalculare a pensiilor de serviciu.
De asemenea, în speţă, a fost îndeplinită condiţia procedurală a recursului administrativ prealabil, impusă de art. 7 din Legea nr. 554/2004, modificată, aspect necontestat în prezenta cale extraordinară de atac.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
La modul concret, conform legislaţiei naţionale, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
În acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalităţii activităţii administrative presupune atât ca autorităţile administrative să nu eludeze dispoziţiile legale, cât şi ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigenţe de către autorităţi să fie în mod efectiv asigurată.
În doctrina de drept administrativ, se susţine că principiul legalităţii impune trei reguli: existenţa unei baze legale, obligaţia de a respecta regulile care reglementează activitatea administraţiei, precum şi obligaţia de a respecta legile generale, fiind vorba de legile care nu sunt adoptate pentru a guverna activitatea administraţiei, dar care trebuie avute în vedere de către autoritate pentru că ele privesc alte interese pe care trebuie să le ocrotească administraţia.
Prin urmare, principiul legalităţii implică, pe de o parte, faptul că administraţia trebuie să respecte ierarhia normelor, iar pe de altă parte, faptul că aceasta nu poate acţiona dacă nu este „abilitată" de o regulă de drept. Această abilitare priveşte competenţa autorităţii administrative de a emite un act administrativ.
Respectarea principiului legalităţii impune posibilitatea ca actele administrative nelegale să poată fi revocate întrucât, în caz contrar, judecătorul poate proceda la anularea lor.
Pentru consolidarea principiului legalităţii, apreciat ca un adevărat postulat constituţional, sunt necesare reguli sistematizate, clare şi coerente, care să guverneze activitatea autorităţilor administrative.
După cum au subliniat în mod constant teoreticienii şi practicienii dreptului european, legalitatea este unul din elementele dreptului la buna administrare.
În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie. Astfel, primul text constituţional precizează faptul că, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.
În speţa de faţă, instanţa de control judiciar apreciază că argumentele prezentate de către partea aflată în discuţie nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii deciziei administrative contestate.
Mai precis, după cum a arătat şi prima instanţă, ordinul analizat are un caracter strict tehnic, întrucât reglementează modelul deciziilor de recalculare a pensiilor de serviciu şi, în consecinţă, nu se poate susţine că intră în contradicţie cu actele normative cu forţă juridică superioară în baza cărora a fost emis.
În speţă, nu este îndeplinită nici condiţia prevenirii pagubei iminente, impusă de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată.
Astfel, conform art. 2 alin. (1) lit. ş) din legea în discuţie, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Aşadar, paguba iminentă presupune o anumită urgenţă pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.
Putem aprecia că există urgenţă atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere gravă şi imediată unui interes public, situaţiei reclamantului sau intereselor pe care acesta înţelege să le apere.
În cauza de faţă, recurentul-reclamant nu a probat iminenţa producerii pagubei invocate.
În concret, actul administrativ contestat nu afectează drepturile de pensie ale recurentului, deoarece nu stabileşte algoritmul de calcul, ci doar reglementează forma deciziei de recalculare a pensiei.
Prin urmare, reducerea drepturilor de pensie ale recurentului s-a produs în temeiul Legii nr. 119/2010 şi nicidecum al executării ordinului suspus analizei instanţei de contencios administrativ.
III. Înalta Curte reţine că recurentul nu a prezentat argumentele subsumate motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
În consecinţă, din cele anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., iar în speţă nu există motive de ordine publică care să poată fi reţinute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de B.G. împotriva Sentinţei nr. 5060 din 13 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2012.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 2503/2012. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 2548/2012. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
