ICCJ. Decizia nr. 2585/2012. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2585/2012
Dosar nr. 11051/2/2010
Şedinţa publică de la 25 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul E.N.T. a solicitat, în contradictoriu cu Guvernul României şi Parlamentului României:
1. Anularea Legii nr. 118 din 30 iunie 2010;
2. Restituirea sumelor de bani reţinute din venituri bugetare angajaţilor în cauză şi;
3. Amendarea Guvernului şi a Parlamentului României.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin Legea nr. 118 din 30 iunie 2010, Guvernul/Parlamentul României a decis/votat reducerea salariilor, precum şi a tuturor celorlalte venituri bugetare cu 25% şi reducerea pensiilor cu 15% şi că, ulterior, hotărârea referitoare la reducerea pensiilor a fost declarată neconstituţională. A mai arătat reclamantul că iniţial în lege s-a stipulat faptul că „reducerile se aplică şi personalului din cadrul Băncii Naţionale a României, Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private şi Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor”, iar ulterior s-a revenit asupra acestei decizii, considerându-se că aceste instituţii sunt organisme mult prea importante pentru a se aplica reducerea prevăzută de lege în cazul acestora, guvernul dând astfel dovadă de discriminare.
Parlamentul României - Camera Deputaţilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii formulate de reclamantul E.N.T. ca inadmisibilă.
Prin sentinţa civilă nr. 3631 din 23 mai 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea formulată de reclamantul E.N.T., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Parlamentul României, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, faptul că demersul juridic iniţiat de reclamant, în contradictoriu cu cele două autorităţi pârâte, Parlamentul României şi Guvernul României, în scopul anulării unei legi, a restituirii sumelor plătite ca urmare a dispoziţiilor acestei legi şi de amendare a autorităţilor în scopul obţinerii unei despăgubiri de la senatorii şi deputaţii care au votat Legea nr. 118/2010, scapă dispoziţiilor legale, neputând fi încadrată în dispoziţiile legii contenciosului administrativ, astfel că are un caracter inadmisibil.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul E.N.T., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului declarat recurentul-reclamant reiterează motivele invocate în sprijinul pretenţiilor formulate prin cererea de chemare în judecată, precizând în completare faptul că, ştiind că există posibilitatea unui recurs, a invocat legea contenciosului administrativ „considerând că instanţa nu i-ar propune invocarea unei legi inaplicabile, invocând Constituţia doar secundar”.
Arată în esenţă recurentul că acţiunea sa se îndreaptă împotriva Guvernului şi Parlamentului României, nu împotriva angajatorului său, respectiv a Universităţii „B.B.” din Cluj-Napoca, deoarece vina pentru reducerea salarială nejustificată cu 25% le revine acestora, astfel că în speţă competenţa judecării cauzei îi revine Curţii de Apel Bucureşti.
Apreciază recurentul că angajatorul, în cazul de faţă Universitatea „B.B.” din Cluj-Napoca, nu a făcut altceva decât să aplice o lege propusă de Guvern şi votată de Parlament şi, chiar dacă instituţia se află în culpă deoarece a aplicat o lege neconstituţională, o instituţie bugetară nu poate, chiar dacă există posibilitatea obţinerii în mod neconstituţional a unor venituri extrabugetare, să plătească salariile cuvenite angajaţilor, în condiţiile în care primeşte mai puţini bani de la buget.
Se mai arată de către recurent că instanţa de fond, chiar dacă a constatat neîndeplinirea de către reclamant a obligaţiei stipulate de art. 112 pct. 4 C. proc. civ., ar fi trebuit să constate şi încălcarea Constituţiei de către Guvern, respectiv încălcarea principiului egalităţii în faţa legii şi a principiului nediscriminării.
Recurentul solicită anularea Legii nr. 118/2010, lovită de nulitate absolută, restituirea sumelor de bani reţinute în mod ilegal din salariile tuturor bugetarilor afectaţi de această lege şi amendarea fiecărui membru al Guvernului şi al Parlamentului care a votat pentru această lege, cu suma de 1 RON, pentru încălcarea Constituţiei.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Înalta Curte, constată că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat concursul instanţei de contencios administrativ în vederea valorificării, în contradictoriu cu autorităţile pârâte Parlamentul României şi Guvernul României, a pretenţiilor sale constând în anularea Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, restituirea sumelor de bani reţinute din venituri bugetare personalului plătit din fonduri bugetare, amendarea autorităţilor publice pârâte chemate în judecată, în sensul acordării unei despăgubiri în cuantum de 1 RON de la fiecare membru al Guvernului şi de la fiecare senator şi deputat care a votat pentru adoptarea Legii nr. 118/2010.
Raportat la petitul acţiunii şi temeiul de drept invocat, respectiv Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, pe care reclamantul a înţeles să-l invoce în mod formal în sprijinul pretenţiilor sale, fără a se conforma astfel obligaţiei stipulate în sarcina sa de art. 112 pct. 4 C. proc. civ., dat fiind faptul că simpla enunţare a unei nome juridice nu este de natură a reprezenta o motivare în sensul procedural al termenului, Înalta Curte, reţine caracterul inadmisibil al cererii introductive de instanţă, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond.
Astfel, Înalta Curte, are în vedere faptul că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată”.
Potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin act administrativ se înţelege „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice”, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol sunt asimilate actelor administrative unilaterale „şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal”.
De asemenea, potrivit art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004, prin contencios administrativ se înţelege „activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim”.
Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.
Înalta Curte, constată, aşadar, în acord cu hotărârea primei instanţe, că o astfel de cerere este inadmisibilă în raport cu prevederile art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, care reglementează obiectul acţiunii judiciare.
Raportat la aceste dispoziţii legale şi la situaţia de fapt, Înalta Curte, constată că, în prezenta cauză, actul pe care reclamantul, în mod eronat, a înţeles să-l deducă judecăţii instanţei de contencios administrativ, şi anume Legea nr. 118/2010, este un act care aparţine categoriei actelor juridice prin excelenţă proprii activităţii prin care se realizează funcţia de legiferare a autorităţii publice pârâte, chiar şi în cazul procedurii legislative speciale care a condus la adoptarea a acestei legi, urmare angajării răspunderii Guvernului, potrivit art. 114 din Constituţie. Ca atare, aşa cum rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor Legii fundamentale, actul juridic din categoria legilor este supus strict unui regim de drept constituţional, în cadrul căruia se distinge prerogativa exclusivă a Curţii Constituţionale, în ceea ce priveşte exercitarea controlului de constituţionalitate asupra legilor, în condiţiile stipulate de legiuitorul constituant, conform prevederilor art. 146 din Constituţie.
Legile nu pot fi contestate în justiţie similar actelor administrative, atributul de legiferare revenind exclusiv Parlamentului, potrivit art. 73 şi următoarele din Constituţia României.
Astfel, Înalta Curte, în acord cu considerentele reţinute de instanţa de fond, constată că demersul juridic iniţial de reclamant în contradictoriu cu cele două autorităţii pârâte în scopul anulări unei legi, a restituirii sumelor plătite ca urmare a dispoziţiilor acestei legi şi de amendare a autorităţilor în scopul obţinerii unei despăgubiri de la senatorii şi deputaţii care au votat legea, are un caracter inadmisibil.
Instanţele judecătoreşti nu sunt competente să cenzureze legile adoptate de puterea legislativă, întrucât se încalcă principiul separaţiei puterilor în stat, puterea judecătorească având obligaţia doar de a veghea asupra aplicării corecte a acestora.
În raport cu dispoziţiile legale anterior menţionate şi prin prisma actelor dosarului, Înalta Curte, constată că în mod corect a soluţionat instanţa de fond cererea formulată de reclamant, astfel că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.
Pentru considerentele anterior arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 şi 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de E.N.T. împotriva Sentinţei civile nr. 3631 din 23 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2574/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2596/2012. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
