ICCJ. Decizia nr. 2602/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2602/2012
Dosar nr. 10388/2/2010
Şedinţa publică de la 25 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanţii G.E., S.M. şi V.P. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei:
- să trimită Dosarul cu nr. 45042/CC către un evaluator în vederea întocmirii raportului de expertiză în termen de 30 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
- să emită decizia cuprinzând titlul de despăgubire în termen de 30 de la definitivarea evaluării.
- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că d ispoziţia emisă de Municipiul Bucureşti prin primarul General nr. 10499 din 13 mai 2008 a fost trimisă la C.C.S.D., unde a primit nr. 45042/CC, că din anul 2008 reclamanţii au aşteptat ca dosarul acestora să fie soluţionat, purtând în acest sens o corespondenţă cu pârâta, că în data de 01 februarie 2010, au trimis la C.C.A.D. o cerere prin care au solicitat urgentarea formalităţilor şi procedurilor, în vederea acordării într-un timp rezonabil a drepturilor de despăgubire la care sunt îndreptăţiţi, dar nu a primit răspuns.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că refuzul său în ce priveşte emiterea actului administrativ are un caracter justificat.
Prin sentinţa civilă nr. 3450 din 16 mai 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamanţii G.E., S.M. şi V.P., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.C.A.D. a obligat pârâta să soluţioneze cererea reclamantei privind înaintarea Dosarului cu nr. 45042/CC unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare şi emiterea titlului de despăgubire în termen de 30 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, a obligat pârâta la plata sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecată reclamanţilor, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Dispoziţia nr. 10499 din 13 mai 2008 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti s-a dispus acordarea pentru reclamanţii G.E., S.M. şi V.P. de măsuri reparatorii în echivalent, constând în diferenţa dintre suma încasată ca despăgubire şi valoarea de piaţă pentru imobilul situat în, sectorul 2, Bucureşti, compus din terenul în suprafaţă desfăşurată de 390 mp, imposibil de restituit în natură şi construcţii demolate în suprafaţă de 221 mp. iar Dosarul aferent acestei dispoziţii a fost transmis Secretarului C.C.S.D., fiind înregistrat sub nr. 45042/CC.
S-a reţinut de către instanţă că în speţă reclamanţii au contestat actul administrativ atipic constând în refuzul nejustificat al autorităţii administrative de a elibera actul administrativ în termenul prevăzut de dispoziţiile generale aplicabile în materie, acela de 30 de zile de la data înregistrării, conform prevederilor art. 2 pct. 1 lit. h) din Legea 554/2004, potrivit căruia prin nesoluţionare în termenul legal a unei cereri se înţelege faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.
S-a mai reţinut că refuzul nejustificat al pârâtei în ce priveşte soluţionarea cererii reclamanţilor rezultă din depăşirea de către aceasta a termenului în care avea obligaţia de a soluţiona cererea acestora în termenul prevăzut de către lege, fiind incidente prevederile art. 2 pct. 2 din Legea nr. 554/2004 şi că justificarea autorităţii publice pârâte prin invocarea caracterului aleatoriu al soluţionării dosarelor nu este întemeiată, necesară, legală şi proporţională cu scopul urmărit.
Curtea a reţinut că dreptul de creanţă născut în favoarea reclamanţilor prin emiterea Dispoziţia nr. 10499 din 13 mai 2008 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, dispoziţie neatacată printr-o procedură judiciară, reprezintă o valoare patrimonială şi are deci caracteristicile unui bun, iar prin nesoluţionarea într-un termen rezonabil a cererii privitoare la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire autoritatea administrativă încalcă reclamanţilor dreptul la respectarea bunurilor lor.
S-a mai reţinut în considerentele hotărârii atacate că emiterea actului administrativ atipic (refuzul) pe ideea dreptului de apreciere, dar prin care se încalcă dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale în sensul definit de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei, reprezintă un abuz de drept care, evident, nu poate fi tolerat, astfel că instanţa, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, corelat cu art. 2 alin. (1) lit. g), h) şi m) din aceeaşi Lege, raportat la dispoziţiile de ansamblu ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în vederea restabilirii dreptului subiectiv civil încălcat reclamantului prin refuzul său nejustificat, a obligat autoritatea pârâtă să soluţioneze cererea reclamanţilor având ca obiect desemnarea unui evaluator, întocmirea raportului de evaluare şi emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire în termen de 30 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
În ce priveşte stabilirea unui termen de executare a obligaţiei instituită în sarcina pârâtei prin această hotărâre, curtea a reţinut că stabilirea unui astfel de termen de executare a hotărârii are un caracter superfluu prin raportare la prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care se aplică ope legis.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român - C.C.S.D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului declarat se arată că în cauza supusă judecăţii etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce priveşte dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamanţilor, în sensul că dosarul aferent Dispoziţiei nr. 10499 din 13 mai 2008 a fost transmis de Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul C.C.S.D. sub nr. 45042/CC, că în cazul de faţă s-a făcut aplicarea art. 3 din Decizia nr. 2815/2008, în sensul că cererea pe caz special a reclamantului a fost aprobată în şedinţa C.C.S.D. din 23 martie 2010, că dosarul amintit mai sus a fost analizat în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului şi că, în vederea trimiterii la evaluare, prin adresa din 25 noiembrie 2010 a D.C.C. Secretariatului C.C.S.D. s-au solicitat înscrisuri care descriu construcţia solicitată de reclamanţi.
Arată recurentul că dosarul de despăgubire a fost completat cu înscrisurile solicitate, astfel că acesta a fost transmis la evaluare, a fost întocmit raportul de evaluare în Dosarul nr. 45042/CC, astfel că cererea de obligare a C.C.S.D. la soluţionarea cererii reclamantei în vederea înaintării Dosarului cu nr. 45042/CC unui evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare în termen de 30 de zile a rămas lipsită de obiect, astfel încât instanţa de fond în mod netemeinic a obligat pârâta la emiterea titlului de despăgubire în termen de 30 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
Referitor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 lei, recurentul arată că onorariul este nepotrivit de mare faţă de munca avocatului depusă în soluţionarea cauzei, fiind necesar doar un singur termen şi că acordarea unor cheltuieli de judecată este neîntemeiată şi faţă de obiectul pricinii, întrucât cererea introductivă de instanţă priveşte o obligaţie de a face în sarcina C.C.S.D., care reprezintă Statul Român în litigiile ce vizează aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi, pe cale de consecinţă, aceasta nu poate fi obligată să plătească în nume propriu cheltuielile de judecată.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, prima instanţă reţinând în mod corect situaţia de fapt, având în vedere materialul probator administrat în cauză şi realizând o încadrare juridică adecvată.
După cum se constată din înscrisurile existente la dosar, în favoarea intimaţilor-reclamanţi a fost emisă Dispoziţia nr. 10499 din 13 mai 2008 de către Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de entitate notificată, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul în litigiu.
Dosarul de despăgubire a fost înaintat C.C.S.D., fiind înregistrat sub nr. 45042/CC la Secretariatul Comisiei.
Admiţând acţiunea formulată de intimaţii-reclamanţi, instanţa de fond a reţinut, în mod corect, că refuzul nejustificat al pârâtei în ce priveşte soluţionarea cererii reclamanţilor rezultă din depăşirea de către aceasta a termenului în care avea obligaţia de a soluţiona cererea acestora în termenul prevăzut de lege, fiind incidente prevederile art. 2 pct. 2 din Legea nr. 554/2004.
Astfel, Legea nr. 247/2005 stabileşte procedura administrativă şi etapele din cadrul acesteia care trebuie parcurse în vederea emiterii unei decizii reprezentând titlul de despăgubire de către C.C.S.D.
Astfel fiind, în speţă sunt aplicabile prevederile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, conform cărora:
- alin. (1): „Deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului C.C.S.D., pe judeţe, conform eşalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”,
- alin. (2): „ Notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată,cu modificările şi completările ulterioare care nu au fost soluţionate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului C.C.S.D., însoţite de deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi de întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispoziţiilor sau după caz, a ordinelor.”
- alin. (21): „Dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale vor fi centralizate pe judeţe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul C.C.S.D., însoţite de referatul conţinând avizul de legalitate al instituţiei prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.”
- alin. (2)2: „Deciziile/dispoziţiile sau, după caz, ordinele prevăzute la alin. (2) vor fi însoţite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii, în compensare, total sau parţial, a unor alte bunuri sau servicii disponibile, deţinute de entitatea învestită cu soluţionarea notificării.
- alin. (3): „În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Biroul Central constituit prin Ordinul M.F.P. nr. 1329/2003 va proceda la predarea, pe bază de proces-verbal de predare-primire, către Secretariatul C.C.S.D. a tuturor documentaţiilor depuse de către titularii deciziilor/dispoziţiilor motivate prin care s-a stabilit ca măsură reparatorie acordarea de titluri de valoare nominală şi care nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.”
- alin. (4): „Pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul C.C.S.D. procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură.”
- alin. (5): „Secretariatul C.C.S.D. va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.”
- alin. (6): „După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate, şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite C.C.S.D. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.”
Legiuitorul a menţionat în mod detaliat şi procedura care urmează după efectuarea raportului de evaluare de către evaluatorul numit.
În mod expres, în art. 16 alin. 7 al acestui act normativ, se menţionează că „în baza raportului de evaluare C.C.S.D. va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.”
În alin. (8) se arată că dispoziţiile alin. (1) - (2) şi (7), care reglementează procedura de emitere a titlului de despăgubire se aplică în mod corespunzător şi deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) şi art. 31 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire, iar în cazul prevăzut la alin. (8), titlul de despăgubire se va emite de C.C.S.D. până la concurenţa sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse, actualizate cu indicele de inflaţie.
În cauză, este necontestat că reclamanţii au solicitat ca, în baza Legii nr. 10/2001, să li se acorde măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, că prin Dispoziţia nr. 10499 din 13 mai 2008, Primăria Municipiului Bucureşti a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul precizat anterior reclamanţilor, Dosarul fiind transmis către C.C.S.D. şi înregistrat sub nr. 45042/CC.
În cauză s-a efectuat verificarea legalităţii măsurii de respingere a cererii de restituire în natură şi evaluarea imobilului, dar nu a fost finalizată procedura administrativă prin emiterea titlului de despăgubire.
Admiţând acţiunea formulată de intimaţii-reclamanţi împotriva pârâtei C.C.S.D., instanţa de fond a susţinut, în esenţă, că cererea acestora nu a fost soluţionată într-un termen rezonabil, ca garanţie a unui proces echitabil statuat la art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, fiind incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, soluţie pe care instanţa de recurs o apreciază ca fiind legală şi temeinică.
Este adevărat că Titlul VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, nu prevede nici un termen limită pentru soluţionarea dosarelor privind emiterea titlurilor de despăgubire, termen care nu se regăseşte nici în Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, precum nici în Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 emisă de C.C.S.D., dar această situaţie nu poate constitui un argument pentru ca durata de soluţionare să fie lăsată la voia autorităţii competente.
Astfel, în primul rând, este unanim acceptat că, unul dintre principiile care trebuie să guverneze activitatea organelor administraţiei publice, este principiul operativităţii, care obligă orice structură administrativ ca, în scopul realizării interesului general, dar şi a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor particulare, să acţioneze în mod prompt, eficace şi eficient.
În acest sens, trebuie menţionată Recomandarea nr. CM(2007/7) privind buna administrare, prin care Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrări (administraţii), ca administraţiile publice să acţioneze şi să-şi execute obligaţiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei şi cu interesele care există în cauza respectivă.
Într-adevăr, ca urmare a aderării României la U.E. şi intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată din T.V.E., recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a U.E. din 7 decembrie 2000, cetăţenii români sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare ca drept fundamental, în raport cu statutul lor de cetăţeni europeni.
Astfel, potrivit art. 41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod imparţial, corect şi într-un termen rezonabil.
Or, având în vedere dispoziţiile art. 20 din Constituţie, prevederile legale interne, atât cele cuprinse în legislaţia primară - Legea nr. 247/2005, în cazul de faţă, cât şi în reglementările secundare - H.G. nr. 1095/2005 şi Decizia nr. 2815/2008, în cazul de faţă, referitoare la procedura de soluţionare a cererilor care au ca scop acordarea despăgubirilor pentru imobilele trecute în proprietatea Statului Român, nu pot fi nici interpretate şi nici aplicate cu ignorarea dreptului la o bună administrare şi cu încălcarea termenului rezonabil de soluţionare a cererilor respective, ca element component al dreptului la o bună administrare.
Pe de altă parte, trebuie menţionat şi faptul că, în jurisprudenţa sa constantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a statuat că termenul rezonabil, ca garanţie a unui proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., este pe deplin aplicabil şi în cadrul procedurilor administrative reglementate pentru soluţionarea oricăror cereri de către organele administraţiei publice centrale sau locale.
Deci, în concluzie, instanţa de fond a reţinut în mod întemeiat că autorităţile administrative competente, în lipsa unui termen legal, erau obligate să acţioneze într-un termen rezonabil pentru soluţionarea cererii intimaţilor-reclamanţi.
De asemenea, în raport cu data declanşării procedurii administrative şi cu data înregistrării dosarului la C.C.S.D., precum şi în raport cu importanţa cauzei pentru intimaţii-reclamanţi, dar şi cu atitudinea de tergiversare manifestată de autorităţile administrative competente, rezultă că instanţa de fond a apreciat în mod întemeiat încălcarea termenului rezonabil de către autorităţile respective, ceea ce reprezintă un refuz nejustificat în sensul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit ca atitudinea de a nu soluţiona cererea unei persoane, manifestată cu exces de putere.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeaşi lege, prin exces de putere se înţelege exercitarea de către autorităţile publice a dreptului de apreciere prin încălcarea limitelor competenţei legale sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Or, în cauză, aşa cum s-a argumentat mai sus, autorităţile administrative competente sesizate cu soluţionarea cererii formulate de intimaţii-reclamanţi, şi-au exercitat dreptul de apreciere cu privire la intervalul de timp în care erau datoare să rezolve cererea în litigiu, cu încălcarea termenului rezonabil, ca element al dreptului fundamental la o bună administrare de care beneficiază intimaţii-reclamanţi.
Astfel fiind, în mod întemeiat a reţinut instanţa de fond refuzul nejustificat în sarcina autorităţii publice recurente, pe care a obligat-o să emită decizia de stabilire a cuantumului despăgubirilor cuvenite intimaţilor-reclamanţi.
Cum dosarul reclamanţilor a fost înregistrat la Comisie sub nr. 45042/CC, se reţine că nesoluţionarea acestuia într-un termen de aproximativ 2 ani şi neîndeplinirea obligaţiei de a emite un titlu de despăgubire, aduce o atingere evidentă noţiunii de bun garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că autoritatea recurentă este în culpă, pentru că nu a luat măsuri eficiente pentru soluţionarea cererii reclamanţilor şi, în consecinţă, a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală sub acest aspect.
Emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri, ca atribuţie ce îi incumbă autorităţii pârâte în cadrul procedurii administrative prealabile, nu a fost îndeplinită nici în momentul pronunţării instanţei de fond şi nici până în momentul pronunţării deciziei de recurs.
Este binecunoscut în doctrină şi practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra şi nu poate justifica legal întârzierea în emiterea unui act administrativ pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil.
În speţă, faţă de situaţia de fapt expusă anterior, instanţa de recurs apreciază că atitudinea autorităţii pârâte nu respectă noţiunea de termen rezonabil, astfel cum aceasta rezultă din interpretarea art. 6 din C.E.D.O. şi a jurisprudenţei C.E.D.O.
Este de altfel cunoscut că la calcularea termenului rezonabil este luată în considerare toată perioada în care contestaţia unei persoane se află în faţa unei autorităţi administrative, aceasta neavând, în principiu, dreptul la un proces jurisdicţional, fiindu-i suspendat în această perioadă dreptul de acces la instanţă.
Având în vedere că intimaţii-reclamanţi au demarat procedura prevăzută de legile în materia restituirii bunurilor, în anul 2001, de importanţa cauzei pentru aceasta, dar şi atitudinea de tergiversare manifestată de autorităţile administrative competente, rezultă că instanţa de fond a apreciat în mod întemeiat existenţa refuzului nejustificat în sensul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.
Înalta Curte apreciază ca fiind nefondate criticile recurentei aduse sentinţei recurate, potrivit cărora a rămas lipsită de obiect cererea reclamanţilor de înaintare a dosarului unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare în termen de 30 de zile, ca urmare a faptului că în cauză a fost întocmit raportul de evaluare, de vreme ce acest raport a fost efectuat după pronunţarea sentinţei de către instanţa de fond.
În ceea ce priveşte critica recurentei cu privire la soluţia de obligare a acesteia de către instanţa de fond la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că deoarece acţiunea reclamanţilor a fost admisă de către instanţa de fond, iar decizia reprezentând titlul de despăgubire în favoarea acestora nu a fost emisă până la pronunţarea sentinţei de către această instanţă, pârâta datorează reclamanţilor cheltuieli de judecată în raport de dispoziţiile art. 274 şi 275 C. proc. civ.
Astfel, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxele de procedură şi impozitul proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. 3 al aceluiaşi articol, să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenţii, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru şi de procedură, plata experţilor, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfăşurare a judecăţii.
Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanţă, partea care a câştigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamanţii au făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susţinerea intereselor în faţa instanţei de fond, astfel că în mod corect pârâta a fost obligată la plata acestora.
Potrivit art. 275 C. proc. civ., pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.
Din probele aflate la dosar nu rezultă că pârâta C.C.S.D. ar fi recunoscut pretenţiile reclamanţilor la prima zi de înfăţişare, ci în întâmpinare a explicat motivele pentru care nu a dat curs cererilor reclamanţilor.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.
În consecinţă, din cele anterior expuse, rezultă că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în speţă, nu există motive de ordine publică care să poată fi reţinute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Statul Român prin C.C.S.D. împotriva sentinţei civile nr. 3450 din 16 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2601/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2605/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
