ICCJ. Decizia nr. 2645/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2645/2012
Dosar nr. 117/32/2011
Şedinţa publică de la 29 mai 2012
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 79 din 13 mai 2011, Curtea de Apel Bacău – secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată, astfel cum a fost precizată de reclamantul I.Ş., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, şi a obligat această autoritate să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire până la concurenţa sumei de 28.607 lei RON, privind imobilul situat în comuna Verguleasa, judeţul Olt, pentru care s-a emis dispoziţia Primarului comunei Verguleasa, din 12 februarie 2006, precum şi la plata către reclamant a sumei de 500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În baza dispoziţiei nr. 33/2006 emisă de Primarul comunei Verguleasa, judeţul Olt, a fost întocmit dosarul de despăgubire. În cadrul procedurii de evaluare a fost întocmit un raport de către evaluatorul P.M., care a stabilit că valoarea imobilului este de 28.607 lei. Tot în această etapă, reclamantul a înţeles să formuleze contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 33 din 12 februarie 2006, înregistrată pe rolul Tribunalului Olt la data de 14 aprilie 2006, însă, prin sentinţa civilă nr. 846 din 03 septembrie 2007 pronunţată în dosarul nr. 1310/104/2006, instanţa a constatat perimată acţiunea, soluţie devenită irevocabilă prin decizia nr. 1198 din 06 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Craiova.
S-a invocat în cauză că, urmare a contestării în instanţă a dispoziţiei nr. 33/2006, procedura administrativă a fost suspendată, în raport de prevederile pct. 16.5 din H.G. nr. 1095/2005.
Însă, odată predată Comisiei Centrale, dispoziţia nr. 33/2006 a intrat în procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor şi niciunde în Legea nr. 247/2005 – Titlul VII, cât şi în Normele Metodologice de aplicare aprobate prin H.G. nr. 1095/2005 nu este reglementat incidentul procedural al suspendării.
Oricum textul la care s-a făcut trimitere – pct. 16.5 din Norme, ca temei al lăsării în nelucrare a dosarului, se referă la procedura de predare a dispoziţiilor către Comisia Centrală, iar nu la procedura propriu-zisă de acordare a despăgubirilor.
După primirea dosarelor, pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor în ceea ce priveşte verificarea legalităţii respingerii cererii de restituire în natură.
Din această perspectivă, prima instanţă a apreciat că ar trebui ca în această etapă demersul ulterior al reclamantului de a formula contestaţie potrivit Legii nr. 10/2001 împotriva dispoziţiei nr. 33/2006 să nu mai prezinte relevanţă juridică nemaipunând în discuţie respectarea termenului de contestaţie.
Chiar şi în acest context al existenţei unui litigiu pendinte referitor la dispoziţia nr. 33/2006 ce formează obiectul dosarului de despăgubire nr. 9015/2006 al Comisiei Centrale, s-a indicat că soluţia pronunţată de instanţă a devenit irevocabilă la data de 06 iunie 2007, moment de la care procedura ar fi trebuit continuată, iar nu reluată prin întocmirea unui nou raport de evaluare.
Aceasta, întrucât atât Legea nr. 247/2005, cât şi H.G. nr. 1095/2005 stabilesc situaţiile în care Comisia Centrală poate decide efectuarea unei noi expertize (pct. 16.13, art. 16 alin. (7)), între care nu se regăseşte şi situaţia relevată de pârâtă.
Astfel, de la data rămânerii irevocabile a sentinţei civile nr. 846/2007 – la 06 noiembrie 2007 şi până la întocmirea noului raport de evaluare la data de 28 octombrie 2010 s-a scurs un interval de 3 ani, perioadă care nu poate fi reţinută ca fiind o tergiversare nejustificată din partea reclamantului cu privire la procedura de despăgubire.
Mai mult, s-a arătat că raportul de evaluare (filele 7 şi urm. dosar Tribunalul Olt), a fost întocmit la data 26 aprilie 2007 în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 247/2005 şi cu Standardele Internaţionale de Evaluare, deci cu numai 7 luni anterior soluţiei irevocabile a instanţei, iar dacă procedura ar fi fost continuată imediat acestui moment, s-ar fi evitat modificarea condiţiilor pieţei imobiliare.
Soluţionarea într-un termen rezonabil reprezintă o componentă esenţială a dreptului la un proces echitabil şi trebuie să constituie o garanţie a părţii implicate într-un litigiu, indiferent de faza de desfăşurare a acestuia.
Faptul că prin Legea nr. 247/2005 legiuitorul nu a înţeles să stabilească un termen anume pentru finalizarea procedurii administrative şi de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubire, nu poate constitui o justificare pentru autoritatea pârâtă să tergiverseze nepermis soluţionarea cererii reclamantului, în condiţiile în care de la data întocmirii raportului de evaluare au trecut mai bine de 3 ani.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată solicitate de către reclamant, reprezentând cheltuieli de transport, cu menţiunea că nu poate fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 275 C. proc. civ., cum a solicitat pârâtul prin întâmpinare, pentru a fi exonerată de la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere poziţia procesuală exprimată de aceasta şi argumentele invocate în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
2. Cererea de recurs
Împotriva acestei soluţii, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs autoritatea - pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (C.C.S.D.) înfăţişând, în esenţă, următoarele critici faţă de hotărârea primei instanţe:
- în mod nelegal s-a dispus obligarea autorităţii pârâte la emiterea deciziei conform primului raport de evaluare întocmit în cauză, respectiv pentru suma de 28.607 RON, în condiţiile în care, în momentul în care procedura administrativă era aproape finalizată, chiar reclamantul a contestat Dispoziţia nr. 33/2006 ce stabilea măsurile reparatorii şi în baza căreia a fost trimis dosarul nr. 9015/CC la evaluare;
- în mod greşit s-a apreciat că nu este reglementat incidentul procedural al suspendării, aceasta rezultând din interpretarea logică şi raţională a prevederilor cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005;
- instanţa nu a luat în considerare împrejurarea că raportul de evaluare întocmit în anul 2007 nu mai corespunde Standardelor Internaţionale de Evaluare, neputându-se reţine vreo culpă Comisiei Centrale, după cum nici împrejurarea că noul raport de evaluare, efectuat tocmai pentru că reclamantul a contestat din proprie iniţiativă Dispoziţia nr. 33/2006, indică o valoare mai mică, nu prezintă relevanţă în cauză;
- în fine, în mod greşit s-au acordat cheltuielile de judecată în sumă de 500 lei, onorariul apărătorului fiind prea mare faţă de munca depusă astfel că se impunea aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
3. Soluţia şi considerentele instanţei de control judiciar
Recursul nu este fondat.
Intimatul – reclamant a supus controlului instanţei de contencios administrativ refuzul autorităţii recurente de a-i emite decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru suma de 28.607 lei, conform primului raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat desemnat de comisie, în condiţiile avizării şi aprobării celui de-al doilea raport de evaluare, din care a rezultat suma de 7700 RON, la 28 octombrie 2010.
Contrar celor susţinute de recurentă şi în acord cu argumentaţia primei instanţe, Înalta Curte constată că în mod legal a fost admisă acţiunea, astfel cum a fost precizată, a reclamantului – intimat.
Este adevărat că din proprie iniţiativă, reclamantul, ulterior transmiterii şi predării Dispoziţiei nr. 33 din 12 februarie 2006 emisă de Primarul Comunei Verguleasa Comisiei Centrale, a înţeles să formuleze, pe cale judecătorească o contestaţie împotriva acestei decizii (înregistrată la 14 aprilie 2006 pe rolul Tribunalului Olt).
Însă, cum bine a reţinut şi prima instanţă, o atare împrejurare nu era de natură să atragă suspendarea procedurii administrative, ce se derulează în temeiul prevederilor cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în condiţiile în care nici în cuprinsul art. 16.5 din H.G. nr. 1095/2005 şi nici într-o altă prevedere un astfel de incident procedural nu este expres reglementat.
Aşa fiind, susţinerea recurentei în sensul că interpretarea logico-raţională a prevederilor sus-citate ar conduce şi ar impune concluzia în sensul acceptării posibilităţii suspendării procedurii deja demarate nu poate fi primită, neavând suport legal.
Mai mult, o atare interpretare contravine chiar spiritului reglementării şi principiilor generale cristalizate în jurisprudenţa C.E.D.O., cu referire directă la respectarea termenului rezonabil, în mod constant aplicat şi în jurisprudenţa Î.C.C.J. în această materie. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât situaţia de fapt, concretă, din cauză, demonstrează că recurenta, chiar acceptându-i inactivitatea în contextul existenţei unui litigiu pendinte vizând Dispoziţia nr. 33/2006, de la data rămânerii irevocabile a sentinţei civile de constatare a perimării acţiunii (sentinţa civilă nr. 846 din 3 septembrie 2009) la 6 noiembrie 2007 (Decizia nr. 1198 din 6 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Craiova), a lăsat să treacă un interval de timp de 3 ani până la dispunerea întocmirii unui nou raport de evaluare (la data de 28 octombrie 2010) în loc să continue procedura administrativă deja demarată, în cursul căreia se realizase deja, la 26 aprilie 2007 o evaluare, de către un evaluator autorizat, raportul fiind întocmit, aşa cum se menţionează în chiar cuprinsul său, în conformitate cu Standardele Internaţionale de Evaluare - (filele 6-13 – dosar nr. 2677/104/2010).
Reţinând aşadar netemeinicia criticilor recurentei şi sub acest aspect, Înalta Curte reafirmă corecta aplicare şi interpretare a prevederilor legale incidente de către prima instanţă, în sensul că prevederile din H.G. nr. 1095/2005 stabilesc expres şi limitativ situaţiile în care se poate decide efectuarea unei noi expertize, între care nu se regăseşte însă situaţia înfăţişată în cauză.
Reţinând argumentaţia completă, omogenă şi coerentă a hotărârii primei instanţe, de natură a demonstra netemeinicia susţinerilor autorităţii recurente, Înalta Curte arată că nu pot fi primite nici criticile vizând neaplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., faţă de valoarea evident rezonabilă a cheltuielilor de judecată (respectiv onorariului de avocat) efectuate în cauză şi legal acordate, nefiind incidente prevederile art. 275 C. proc. civ., cum bine s-a reţinut în cuprinsul considerentelor mai sus rezumate.
Faţă de toate cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., se va respinge aşadar ca nefondat prezentul recurs, cu consecinţa menţinerii soluţiei legale şi temeinice a primei instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva sentinţei nr. 79 din 13 mai 2011 a Curţii de Apel Bacău – secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2639/2012. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 2646/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
