ICCJ. Decizia nr. 2654/2012. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2654/2012
Dosar nr. 41/44/2011
Şedinţa publică de la 29 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 217 din 30 iunie 2011, Curtea de Apel Galaţi - secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta I.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a obligat pârâtul la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale către reclamantă; a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru bunurile mobile rămase în teritoriul evacuat. Prin aceeaşi sentinţă, instanţa de judecată a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârât.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Cu privire la excepţie
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive este nefondată, având în vedere prevederile art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, care prevede că Ministerul Finanţelor Publice reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume proprii, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ.
Or, în cauza de faţă, pretenţiile reclamantei se îndreaptă împotriva statului român ca subiect de drepturi şi obligaţii asumate în temeiul Tratatului de Pace încheiat între România şi Puterile Aliate Asociate din anul 1947 Ia Paris.
Cu privire la fondul cauzei
În fapt, ca urmare a cedării Basarabiei la data de 28 iunie 1940 şi a nerespectării termenului de armistiţiu de către fosta U.R.S.S., tatăl reclamantei P.S., a fost reţinut şi privat de libertate, ulterior fiind deportat conform act nr. 4554/1942. Datorită faptului că armistiţiul a fost încălcat de către fosta U.R.S.S., parte din populaţia oraşului Cetatea Albă, a fost evacuată în primul eşalon pus la dispoziţie de către autorităţile locale, iar reclamanta cu mama şi sora sa au fost evacuate fără posibilitatea de a lua bunurile mobile aflate în proprietate, decât strictul necesar în limita a 30 de kg, conform ordinelor de la acea vreme. In această perioadă, tatăl său a fost deportat, fără a mai avea cunoştinţă despre situaţia lui, iar reclamanta a fost mutată şi strămutată în diferite localităţi, fără nici un sprijin material.
În scopul compensării suferinţelor pricinuite, statul român a emis o serie de acte normative cu caracter reparatoriu, sens în care i s-a recunoscut reclamantei statutul de strămutat conform dispoziţiilor Legii nr. 189/2000, potrivit Hotărârii nr. 140 din 26 august 2002 emisă de către Casa Judeţeană de Pensii Galaţi şi i s-au acordat despăgubirile pentru bunurile imobile rămase în Basarabia ca urmare a aplicării tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate semnat la Paris la 10 februarie 1947, prin Hotărârea nr. 91 din 19 ianuarie 2006.
Cu toate acestea, pentru prejudiciul moral suferit, statul român nu a dispus o măsură de reparaţie echitabilă şi satisfăcătoare, prevederile Decretului Lege nr. 118/1990 aducând o reparaţie parţială prin plata unor sume nesemnificative ce nu se pot constitui ca o reparaţie echitabilă.
În expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 se arată că „în ceea ce priveşte prejudiciul moral suferit, (..) pot exista situaţii în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 (..) să nu fie suficiente în raport cu suferinţa deosebită resimţită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist”. Deci însăşi legiuitorul constată că măsurile reparatorii instituite sunt inechitabile în raport cu suferinţele pricinuite victimelor actelor de strămutare.
Referitor la aspectele legale incidente în materia actelor normative cu caracter reparatoriu, se impun o serie de aprecieri de ordin juridic şi anume:
Iniţial, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 nu prevedea în art. 5 alin. (1) lit. a) nici un plafon pentru daunele morale ce urmau a fi acordate persoanelor prejudiciate. Prin O.G. nr. 62/2010 a fost modificat art. 5 din Legea nr. 221/ 2009 prin introducerea unor plafoane valorice pentru daunele morale (limita maximă fiind de 10.000 euro). Prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat ca neconstituţionale măsurile de plafonare a daunelor morale introduse prin O.U.G. nr. 62/2010, deci urma să se revină la reglementarea anterioară, când despăgubirile nu erau plafonate. Însă, după o zi de la această decizie, Curtea Constituţională a pronunţat deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, prin care a fost declarat neconstituţional chiar art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, deci chiar textul de lege care prevedea acordarea de daune morale în condiţiile specifice din acea lege. Curtea Constituţională a reţinut că prin reglementarea din Legea nr. 221/2009 a fost generat un paralelism legislativ cu reglementările din D.L. nr. 118/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România.
Totodată, se constată că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior - ceea ce este şi imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin înseşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanţă cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Se reţine, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale cu gravitatea şi suferinţele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispoziţiile de lege criticate, având acelaşi scop ca şi indemnizaţia prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Din aceste considerente, se apreciază că există o reală discrepanţă între compensaţiile legal instituite prin Decretul-lege nr. 118/1990 şi prejudiciul real suferit de către reclamantă, fapt de natură să creeze o stare de inechitate în raport cu situaţia de fapt.
În ceea ce priveşte despăgubirile materiale solicitate, se apreciază că reclamanta nu a respectat prevederile art. 1169 C. civ., înscrisurile depuse la dosar nefiind în măsură a justifica suma de 50.000 euro solicitată cu acest titlu.
2. Cererea de recurs
Împotriva acestei soluţii, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâtul, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8, şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea recursului, se arată, în esenţă, că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea normelor de competenţă materială, în sensul că instanţa de fond nu a procedat la calificarea acţiunii, pe care a soluţionat-o cu încălcarea competenţei materiale a instanţei de drept comun; de asemenea, se arată că hotărârea atacată nu este motivată şi este lipsită de temei legal.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate şi în raport de cadrul legal aplicabil, Curtea îl va respinge ca inadmisibil pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004: „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
Competenţa astfel stabilită prin Legea contenciosului administrativ este o competenţă specială, determinată strict de normele legale aplicabile în această materie şi care se regăsesc atât în Legea nr. 554/2004 cât şi în celelalte legi speciale care fac trimitere la contenciosul administrativ.
În cauza dedusă judecăţii, instanţa de contencios administrativ a fost investită aşa cum rezultă din acţiunea introductivă de instanţă cu o acţiune prin care reclamanta-intimată a solicitat „despăgubiri pentru prejudiciul moral adus tatălui său” care a fost deportat, precum şi „despăgubiri în echivalent pentru bunurile mobile rămase la data strămutării, în teritoriul evacuat”.
În raport de obiectul acţiunii astfel cum a fost formulat, rezultă că reclamanta-intimată nu a invocat nici un eventual act administrativ emis de vreo autoritate care să-i fi vătămat drepturile şi nici un refuz nejustificat care să-i lezeze un interes, ceea ce înseamnă că instanţa de fond a soluţionat cauza în afara competenţei speciale reglementate prin Legea contenciosului administrativ.
Tot astfel, invocarea generică a Decretului-lege nr. 118/1990 şi a O.U.G. nr. 214/1999 fără lămurirea corectă a obiectului acţiunii astfel cum a fost formulat, nu sunt de natură a atrage competenţa materială a instanţei de contencios administrativ ci eventual a instanţei de drept comun.
În consecinţă, faţă de cele mai sus reţinute, cauza fiind soluţionată de o instanţă cu depăşirea competenţei materiale stabilite prin lege, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., recursul va fi admis, hotărârea atacată modificată şi pe fond, acţiunea va fi respinsă ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei nr. 217 din 30 iunie 2011 a Curţii de Apel Galaţi - secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea reclamantei I.C., ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2650/2012. Contencios. Amendă pentru... | ICCJ. Decizia nr. 2663/2012. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
