ICCJ. Decizia nr. 2675/2012. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2675/2012
Dosar nr. 9702/2/2011
Şedinţa publică de la 30 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată la 11 noiembrie 2011, reclamanta SC H. SA Bucureşti a solicitat ca, în temeiul dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, să se dispună suspendarea executării Rezoluţiei Biroului de conducere al Camerei de Comerţ şi Industrie a României nr. 5 din 7 noiembrie 2011, prin care s-a dispus retragerea avizului de existenţă a cazului de forţă majoră nr. 1240 din 27 septembrie 2011 eliberat de pârâta Camera de Comerţ şi Industrie a României, până la pronunţarea instanţei de fond.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, atât rezoluţia nr. 5 din 7 noiembrie 2011, cât şi avizul din 27 septembrie 2011 emise de Camera de Comerţ şi Industrie a României sunt acte administrative, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 şi art. 1 alin. (1) din Legea nr. 335/2007.
Reclamanta a mai arătat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării actului administrativ considerat a fi nelegal.
În ceea ce priveşte condiţia existenţei unor cazuri bine justificate, s-a arătat că, Rezoluţia nr. 5 din 7 noiembrie 2011 a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 alin. (6), art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 24 alin. (1) din Legea nr. 335/2007, întrucât a fost revocat un act administrativ care a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice, astfel încât autoritatea emitentă avea doar posibilitatea de a se adresa instanţei judecătoreşti în vederea anulării acestuia. În acest sens, s-a învederat că, instanţa de judecată are competenţa exclusivă de a decide atât asupra valabilităţii actului, cât şi asupra efectelor juridice produse de acesta şi a valabilităţii actelor juridice subsecvente.
Cu privire la prevenirea producerii unor pagube iminente, reclamanta a arătat că, imediat după comunicarea rezoluţiei contestate, a fost somată prin adresa din 10 noiembrie 2011 emisă de SC E.H. SRL să-şi execute până la data de 15 decembrie 2011 obligaţia de livrare a diferenţei dintre cantitatea de energie electrică datorată contractual şi cea efectiv furnizată începând cu data de 30 septembrie 2011 şi să reia imediat livrarea integrală a cantităţii de energie asumată contractual.
La data de 23 noiembrie 2011, Filiala H.H. Bucureşti a formulat cerere de intervenţie în interesul reclamantei, întemeiată pe dispoziţiile art. 49 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. şi a solicitat ca, în baza prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, să fie admisă cererea formulată de reclamantă şi până la pronunţarea instanţei de fond, să se dispună suspendarea executării Rezoluţiei nr. 5 din 7 noiembrie 2011 emisă de Camera de Comerţ şi Industrie a României.
Pârâta Camera de Comerţ şi Industrie a României a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii şi excepţia necompetenţei instanţei de contencios administrativ în soluţionarea cauzei.
În susţinerea excepţiei privind inadmisibilitatea cererii, pârâta a susţinut că actul a cărui executare s-a solicitat a fi suspendată nu reprezintă un act administrativ, nefiind emis în regim de putere publică, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, deoarece a fost întocmit la cererea unei societăţi comerciale pe baza documentaţiei depusă cu privire la existenţa unui caz de forţă majoră şi un asemenea act produce efecte asupra obligaţiilor asumate printr-un contract comercial.
Excepţia necompetenţei instanţelor judecătoreşti a fost motivată prin natura juridică a rezoluţiei contestate, care fiind actul unui organ de conducere ales al unei organizaţii neguvernamentale nu poate fi aprobat sau revocat decât prin decizia Colegiului de conducere al Camerei de Comerţ şi Industrie a României, conform dispoziţiilor art. 29 pct. 29 din Statutul Camerei de Comerţ şi Industrie a României.
În interesul pârâtei, la data de 24 noiembrie 2011, a formulat cerere de intervenţie accesorie SC E.H. SRL Bucureşti, solicitând admiterea excepţiilor invocate de către pârâtă prin întâmpinare cu privire la inadmisibilitatea cererii şi la necompetenţa materială a instanţelor judecătoreşti, dar şi pentru lipsa de obiect a cererii, arătând că nu poate fi suspendată executarea unui act care şi-a epuizat efectele înainte de sesizarea instanţei.
2. Hotărârea instanţei de fond
Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a pronunţat sentinţa civilă nr. 7644 din 15 decembrie 2011, prin care a respins excepţiile invocate de pârâtă şi de intervenienta în interesul acesteia cu privire la inadmisibilitatea cererii, la necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti, la necompetenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi la lipsa de obiect a cererii de suspendare a executării.
Prin aceeaşi sentinţă, a fost respinsă cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul pârâtei de SC E.H. SRL, a fost admisă cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul reclamantei de Filiala H.H. Bucureşti, a fost admisă cererea formulată de reclamanta SC H. SA şi s-a dispus suspendarea executării Rezoluţiei nr. 5 din 7 noiembrie 2011 emisă de Biroul de conducere al Camerei de Comerţ şi Industrie a României până la pronunţarea instanţei de fond.
Excepţia inadmisibilităţii cererii a fost respinsă, cu motivarea că rezoluţia nr. 5 din 7 noiembrie 2011 a Biroului de conducere al Camerei de Comerţ şi Industrie a României este un act administrativ, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, întrucât a fost emis de o persoană juridică de drept privat, căreia i s-a recunoscut statutul de utilitate publică şi în cadrul prerogativelor acordate prin Legea nr. 335/2007 pentru constatarea nulităţii absolute a efectelor avizului din 27 septembrie 2011 şi deci pentru a stinge un raport juridic. Pentru aceleaşi considerente a fost respinsă şi excepţia necompetenţei instanţei de contencios administrativ în soluţionarea cauzei.
Excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti a fost respinsă ca neîntemeiată, reţinându-se că prerogativa colegiului de conducere de a aproba rezoluţiile Biroului de conducere hotărâte în şedinţele dintre sesiunile colegiului de conducere este prevăzută în art. 29 pct. 29 din Statutul Camerei de Comerţ şi Industrie a României, ceea ce nu plasează actele emise în exercitarea respectivelor prerogative în afara controlului judecătoresc de legalitate exercitat pe calea contenciosului administrativ, control garantat prin dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Constituţie.
Excepţia lipsei de obiect a cererii de suspendare a executării a fost respinsă ca neîntemeiată, cu motivarea că, Rezoluţia nr. 5 din 7 noiembrie 2011 produce efecte în mod continuu până la intervenirea unei situaţii juridice contrare. În acest sens, s-a reţinut că nu se poate face o confuzie între măsura luată prin Rezoluţia nr. 5 din 7 noiembrie 2011 şi efectele pe care aceasta le produce.
Cererea de suspendare a executării formulată de reclamantă şi cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul acesteia au fost admise, constatându-se că sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu privire la existenţa unui caz bine justificat şi la pericolul producerii unei pagube iminente.
În aprecierea existenţei unui caz bine justificat, instanţa de fond a reţinut susţinerile reclamantei, prin care s-a invocat faptul că procedura de emitere a Rezoluţiei nr. 5 din 7 noiembrie 2011 a fost efectuată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (6) şi art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, în sensul că, prin acest act administrativ a fost revocat un alt act administrativ care a intrat în circuitul civil, astfel că numai instanţa de judecată avea competenţa de a se pronunţa asupra valabilităţii sale.
În sensul îndeplinirii celeilalte condiţii de fond, respectiv paguba iminentă, au fost reţinute susţinerile societăţii reclamate, conform cărora, urmare emiterii Rezoluţiei nr. 5 din 7 noiembrie 2011 şi imposibilităţii invocării existenţei cazului de forţă majoră ca efect al acestuia, ar trebui să achiziţioneze energie produsă din alte surse decât cea hidro, în condiţiile în care pe piaţa energiei preţul de achiziţie este considerabil superior preţului de vânzare – cumpărare negociat în contractul, precum şi faptul că, datorită producţiei scăzute de energie electrică, nu dispune de resurse financiare necesare achiziţionării energiei din alte surse.
Faţă de soluţia dată asupra cererii de chemare în judecată şi de scopul limitat al cererilor de intervenţie, respectiv faptul că terţii intervenienţi nu invocă pretenţii proprii şi nu urmăresc obţinerea unei hotărâri prin care părţile iniţiale să fie condamnate faţă de ele, instanţa de fond a admis cererea de intervenţie formulată de Filiala H.H. Bucureşti în favoarea reclamantei, respingând cererea de intervenţie formulată în interesul pârâtei de SC E.H. SRL.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs pârâta Camera de Comerţ şi Industrie a României şi intervenienta în interesul acesteia SC E.H. SRL, solicitând ca în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., să fie modificată hotărârea atacată, în sensul respingerii cererii de suspendare a executării Rezoluţiei nr. 5 din 7 noiembrie 2011 în principal, ca inadmisibilă, în subsidiar ca lipsită de obiect şi ca nefondată, urmând să fie admisă cererea de intervenţie formulată în interesul pârâtei de SC E.H. SRL şi să fie respinsă cererea de intervenţie formulată în interesul reclamantei de Filiala H.H. Bucureşti.
Recurentele au susţinut că instanţa de fond a respins în mod greşit excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, întrucât Rezoluţia nr. 5 din 7 noiembrie 2011 nu este un act administrativ şi nu poate fi contestată în modalităţile procedurale reglementate de legea contenciosului administrativ, astfel că nu este posibilă nici solicitarea suspendării efectelor sale în temeiul dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
În acest sens, s-a arătat că rezoluţia contestată nu a fost emisă de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice. Întrucât, la eliberarea avizului de atestare a forţei majore şi, în mod simetric, la adoptarea rezoluţiei de retragere a avizului, Camera de Comerţ şi Industrie a României nu a acţionat în vederea satisfacerii unei utilităţi publice, nu poate fi asimilată unei autorităţi publice, iar actele respective nu satisfac un interes public şi produce efecte numai cu privire la interesele private ale părţilor contractante.
Recurentele au criticat şi soluţia de respingere a excepţiei prin care s-a invocat lipsa de obiect a cererii de suspendare a executării, motivând că efectele Rezoluţiei nr. 5 din 7 noiembrie 2011 au constat în retragerea Avizului din 27 septembrie 2011 de atestare a forţei majore şi s-au epuizat instantaneu, de la data emiterii actului. Din acest motiv, s-a arătat că, nu se poate considera cu temei că, rezoluţia ar produce efecte până la finalul situaţiei de forţă majoră, pentru că un astfel de punct de vedere ar confunda efectele rezoluţiei cu efectele pe care părţile le-au legat de avizul de existenţă a forţei majore.
Recurenta Camera de Comerţ şi Industrie a României a susţinut că au fost greşit respinse şi excepţiile privind necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti şi necompetenţa materială a instanţei de contencios administrativ, arătând că, potrivit dispoziţiilor art. 29 pct. 29 din Statutul Camerei de Comerţ şi Industrie a României, numai Colegiul de conducere are dreptul să aprobe rezoluţiile Biroului de conducere hotărâte în şedinţele dintre sesiunile Colegiului de conducere şi această posibilitate nu poate fi conferită instanţei de judecată.
În ultimul motiv de recurs, ambele recurente au susţinut că în mod greşit s-a constatat în hotărârea atacată că sunt întrunite în cauză cele două condiţii prevăzute de ar. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării unui act administrativ.
În dezvoltarea acestei critici, s-a arătat că prima instanţă şi-a întemeiat concluzia privind existenţa unui caz bine justificat de suspendare pe o interpretare eronată a prevederilor art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 şi pe înlăturarea fără temei a următoarelor argumente, care susţin valabilitatea rezoluţiei, ca elemente care exclud existenţa unei îndoieli puternice şi evidente în privinţa legalităţii sale: lipsa semnării avizului de către Preşedintele Camerei, necompetenţa camerei în emiterea avizului, lipsa notificării adresate de către solicitant partenerului contractual în legătură cu apariţia evenimentului invocat, lipsa determinării, în conţinutul avizului, a efectelor pe care pretinsul caz de forţă majoră le-ar avea asupra raporturilor dintre părţile contractante, inexistenţa cazului de forţă majoră pretins de către intimata - reclamantă şi necompetenţa camerei de a se pronunţa asupra imposibilităţii executării obligaţiilor contractuale de către aceasta.
Recurentele au susţinut că în mod greşit s-a reţinut în hotărârea atacată ca fiind dovedită şi existenţa unei pagube iminente cauzate intimatei – reclamante dacă nu s-ar dispune suspendarea executării Rezoluţiei nr. 5 din 7 noiembrie 2011. Cu toate acestea, s-a învederat că prima instanţă nu a indicat nici un mijloc de probă din care să rezulte pe de o parte, faptul că intimata – reclamantă ar urma să procedeze la achiziţia de energie electrică din alte surse în lipsa admiterii cererii de suspendare şi, pe de altă parte, faptul că mijloacele financiare ale acesteia ar fi fost insuficiente pentru efectuarea unei asemenea achiziţii.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Examinând actele şi lucrările dosarului, în raport şi de dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va admite cele două recursuri declarate în cauză, pentru următoarele considerente:
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Cauza dedusă judecăţii are ca obiect cererea formulată în baza dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 de intimata - reclamantă SC H. SA Bucureşti pentru suspendarea executării Rezoluţiei nr. 5 din 7 noiembrie 2011 prin care recurenta – pârâtă Camera de Comerţ şi Industrie a României a decis constatarea nulităţii absolute a efectelor avizului de existenţă a cazului de forţă majoră şi retragerea actului constatator din 24 septembrie 2011.
Faţă de obiectul cererii de chemare în judecată şi de părţile în litigiu, se impunea calificarea corectă a actului juridic supus controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, întrucât această calificare este determinantă în verificarea condiţiei de admisibilitate a cererii, contestată prin excepţiile invocate de către recurenta – pârâtă şi recurenta – intervenientă la instanţa de fond.
Rezoluţia nr. 5 din 7 noiembrie 2011 a fost întocmită de recurenta – pârâtă Camera de Comerţ şi Industrie a României pentru retragerea avizului din 24 septembrie 2011 de constatare a existenţei cazului de forţă majoră, eliberat de aceeaşi cameră, în exercitarea atribuţiei conferite prin dispoziţiile art. 28 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 335/2007, cu modificările şi completările ulterioare, de a aviza la cerere,pentru societăţile româneşti, pe bază de documentaţie, existenţa cazurilor de forţă majoră şi efectele acestora asupra executării obligaţiilor comerciale internaţionale.
Aceeaşi competenţă rezultă şi din Statutul Camerei Naţionale de Comerţ şi Industrie a României, aprobată în Adunarea Generală a membrilor Camerei de Comerţ şi Industrie a României din 27 decembrie 2007, cu modificările aprobate de Adunarea Generală din 19 mai 2011, care în art. 12 prevede atribuţia de a aviza, la cerere, pentru comercianţii din România, pe bază de documentaţie, existenţa cazurilor de forţă majoră şi efectele acestora asupra executării obligaţiilor contractuale interne şi internaţionale, conform procedurilor proprii.
Emitentă a Rezoluţiei nr. 5 din 7 noiembrie 2011, contestată în cauză, este deci Camera de Comerţ şi Industrie a României, definită în art. 1 alin. (1) din Legea nr. 335/2007, cu modificările şi completările ulterioare, ca organizaţie autonomă, neguvernamentală, apolitică, fără scop patrimonial, de utilitate publică, cu personalitate juridică, creată în scopul de a reprezenta, apăra şi susţine interesele membrilor săi şi ale comunităţii de afaceri în raport cu autorităţile publice şi cu organismele din ţară şi din străinătate.
Actele normative care reglementează Sistemul cameral şi anume, legea organică privind camerele de comerţ din România şi Statutul Camerei de Comerţ şi Industrie a României au fost greşit interpretate de prima instanţă în soluţionarea excepţiei de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată, considerându-se că în baza lor, recurenta - pârâtă este asimilată unei autorităţi publice şi că actul acesteia cu privire la retragerea avizului de constatare a existenţei cazului de forţă majoră este un act administrativ supus controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ.
Concluzia instanţei de fond este greşită în primul rând faţă de statutul persoanei juridice acţionate în judecată în calitate de emitentă a actului contestat şi mai ales, faţă de atribuţiile în exercitarea cărora a fost întocmit actul respectiv.
Conform semnificaţiei dată prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 termenului de autoritate publică, aceasta este orice organ de stat sau al unităţilor administrativ – teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
În sensul acestei prevederi legale, sunt asimilate autorităţilor publice persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.
Din reglementarea susmenţionată, rezultă că asimilarea persoanei juridice de drept privat cu o autoritate publică nu poate interveni decât în privinţa acelor atribuţii pentru care a fost recunoscut statutul de utilitate publică sau prin care se prestează un serviciu public, în regim de putere publică.
În consecinţă, statutul de utilitate publică recunoscut unei persoane juridice de drept privat nu are drept consecinţă includerea acesteia în categoria autorităţilor publice pentru totalitatea actelor juridice întocmite, indiferent de obiectul şi sfera lor de reglementare.
Din acest motiv, nu se poate reţine, cum eronat a apreciat instanţa de fond că, toate actele juridice întocmite de persoana juridică de drept privat cu statut de utilitate publică, astfel cum este recurenta – pârâtă, sunt acte administrative de autoritate care pot fi contestate în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004.
În atare situaţie, se constată că este eronată şi concluzia instanţei de fond privind natura juridică a Rezoluţiei nr. 5 din 7 noiembrie 2011 de act administrativ, în sensul definit de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ca act unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
Aceeaşi reglementare prevede că sunt asimilate actelor administrative şi contractele încheiate de autorităţile publice având ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice, iar prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Contrar celor reţinute de prima instanţă, se constată că, actul dedus judecăţii în cauză nu este şi nu poate fi asimilat unui act administrativ, pentru că nu a fost emis de o autoritate publică în regim de putere publică, producând efecte numai în cadrul raporturilor de drept comercial stabilite între intimata - reclamantă SC H. SA Bucureşti şi recurenta – intervenientă SC E.H. SRL prin contractul de vânzare – cumpărare de energie electrică din 14 ianuarie 2004, pretins a fi fost afectat de evenimentul de forţă majoră.
Acest contract comercial cuprinde la art. 11 alin. (2) clauza de forţă majoră, prin care părţile au stipulat că pentru emiterea certificatului de forţă majoră, solicitarea se va adresa Camerei de Comerţ şi Industrie a României.
Conform regulilor adoptate de Camera de Comerţ şi Industrie a României în limitele competenţei sale de reglementare, certificatul de forţă majoră este actul prin care, în baza împuternicirii acordate de părţile contractante prin clauza de forţă majoră, Camera atestă producerea unui eveniment de forţă majoră care împiedică îndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor asumate prin contract, astfel că produce efecte juridice asupra executării unui contract comercial.
În consecinţă, acest certificat şi prin simetrie, actul de retragere a certificatului de forţă majoră nu sunt întocmite de Camera de Comerţ şi Industrie a României ca subiect de drept public în raporturi juridice de natura celor care presupun exerciţiul autorităţii publice şi nu exprimă voinţa de a da naştere, de a modifica sau de a stinge drepturi şi obligaţii, în regim de putere publică.
Faţă de obiectul lor, avizele de atestare a cazurilor de forţă majoră şi actele de retragere a acestor avize sunt întocmite exclusiv pentru un interes privat şi nu pentru un interes legitim public, care potrivit dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. r) din Legea nr. 554/2004, vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţei autorităţilor publice.
Pentru considerentele care au fost expuse cu privire la natura juridică a Rezoluţiei nr. 5 din 7 noiembrie 2011, care nu este un act administrativ tipic sau asimilat şi care nu a fost întocmit de Camera de Comerţ şi Industrie a României în exercitarea atribuţiilor pentru care i s-a recunoscut statutul de utilitate publică, se constată că prima instanţă a respins în mod greşit excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată formulată în baza dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Constatând că actul dedus judecăţii este exceptat de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, Înalta Curte va modifica hotărârea atacată, în sensul respingerii ca inadmisibilă a cererii de suspendare a executării formulată de intimata - reclamantă SC H. SA.
2. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acestuia
În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâta Camera de Comerţ şi Industrie a României şi de intervenienta SC E.H. SRL şi pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica hotărârea atacată, în sensul că va admite cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul pârâtei de SC E.H. SRL, va respinge ca inadmisibilă cererea de suspendare a executării formulată de intimata – reclamantă SC H. SA şi va respinge cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul reclamantei SC H. SA de către Filiala H.H. Bucureşti.
Faţă de soluţia dată recursurilor prin constatarea inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, nu se mai impune a fi examinate criticile formulate de recurente cu privire la hotărârea dată de prima instanţă asupra celorlalte excepţii de procedură şi fondului cererii de suspendare a executării formulate de reclamanta SC H. SA.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Camera de Comerţ şi Industrie a României şi SC E.H. SRL, împotriva sentinţei civile nr. 7644 din 15 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că admite cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul pârâtei de SC E.H. SRL, respinge cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul reclamantei SC H. SA de către Filiala H.H. Bucureşti şi respinge cererea de suspendare a executării formulată de intimata – reclamantă SC H. SA Bucureşti, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2663/2012. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 268/2012. Contencios → |
|---|
