ICCJ. Decizia nr. 2915/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2915/2012
Dosar nr. 4910/2/2011
Şedinţa publică de la 12 iunie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată la data de 26 mai 2011 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul A.D. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea pârâtei la emiterea deciziei care să conţină titlul de despăgubire, ca răspuns la dispoziţia din 08 ianuarie 2008, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, obligarea pârâtei de a transmite apoi decizia Direcţiei pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, prin dispoziţia din 08 ianuarie 2008 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul-teren în suprafaţă de 1.488,62 m.p., situat în Bucureşti, strada V. fost nr. a, actual nr. x.
Reclamantul a mai arătat că, la data de 22 aprilie 2011, s-a adresat Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor - Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor prin memoriul înregistrat sub nr. PP, solicitând stăruitor să fie emisă decizia reprezentând titlul de despăgubire şi să o transmită Direcţiei pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, însă nu a obţinut niciun rezultat.
În susţinerea cererii formulate, reclamantul a invocat prevederile Legii nr. 247/2005 şi a susţinut că nesoluţionarea dosarului într-un termen rezonabil încalcă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată, arătând că dosarul de despăgubire a fost restituit Primăriei Municipiului Bucureşti în vederea completării şi susţinând că procedura administrativă specială de acordare a despăgubirilor, care se finalizează cu emiterea deciziei ce reprezintă titlu de despăgubire, nu se poate declanşa în lipsa transmiterii de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării a dosarului de despăgubire, completat cu actele solicitate.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamantului de obligare a pârâtei să transmită decizia Direcţiei pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, autoritatea pârâtă a arătat că nu poate fi instituită în sarcina Comisiei Centrale această obligaţie, întrucât procedura administrativă reglementată prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu este finalizată prin emiterea unei decizii conţinând titlul de despăgubire, în vederea valorificării acesteia conform O.U.G. nr. 81/2007.
Referitor la cererea reclamantului privind obligarea Comisiei Centrale la plata cheltuielilor de judecată, pârâta a precizat, pe de o parte, că reprezintă o entitate în subordinea Ministerului Finanţelor, neavând un buget propriu, iar pe de altă parte, că nu se opune cererii formulate, astfel că se impune respingerea cererii privind plata cheltuielilor de judecată, potrivit art. 275 C. proc. civ.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 5140 din 16 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia prematurităţii ca neîntemeiată, a admis cererea formulată de reclamantul D.A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a obligat pârâta să emită decizia care să conţină titlul de despăgubire şi să o transmită Direcţiei pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt potrivit căreia, prin notificarea înregistrată cu nr. 546/2001 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, Ţ.A. a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul-teren în suprafaţă de 1.488,62 m.p. situat în Bucureşti, strada V. fost nr. a, actual nr. x, iar prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase din 20 august 2007, Ţ.A. a vândut reclamantului drepturile sale litigioase asupra imobilului din Bucureşti, strada V. fost nr. a, actual nr. x, în suprafaţă de aproximativ 1.500 m.p.
Prin dispoziţia din 08 ianuarie 2008 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, s-a propus acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantului în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru terenul în suprafaţă de 1.488,62 m.p.
Prin adresa din 14 aprilie 2011 emisă de Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, reclamantului i s-a adus la cunoştinţă că, în urma analizării documentelor ce au stat la baza emiterii dispoziţiei din 08 ianuarie 2008, nu au fost reţinute elemente de nelegalitate care să conducă la promovarea unei acţiuni în contencios administrativ şi, prin urmare, a fost emis avizul de legalitate, iar dosarul a fost predat la data de 01 aprilie 2011 către Secretariatul Comisiei Centrale.
În urma verificării preliminare efectuate, s-a adresat rugămintea Primăriei Municipiului Bucureşti de a completa dosarul cu documente din care să reiasă modalitatea de preluare în proprietatea statului a suprafeţei de teren de 46,62 m.p. [1745,62 m.p. - 1699 m.p. (1035 m.p. preluaţi prin Decretul nr. 137/1983 + 654 m.p. preluaţi în baza Legii nr. 58/1974) = 46,62 m.p.], iar dosarul a fost restituit Primăriei Municipiului Bucureşti în vederea completării.
Faţă de această situaţie de fapt, Curtea a apreciat că restituirea dosarului este nelegală, deoarece, potrivit art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pârâta putea examina doar legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, nu şi alte aspecte, cum ar fi modalitatea de preluare în proprietatea statului a unui imobil.
Pe de altă parte, judecătorul fondului a reţinut că nesoluţionarea dosarului într-un termen rezonabil încalcă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, statul, prin instituţiile sale, fiind obligat să garanteze prin măsuri legale şi administrative adecvate realizarea efectivă şi rapidă a dreptului la restituire, sub forma acordării de despăgubiri, conform principiului supremaţiei dreptului şi al legalei protecţiei patrimoniului.
3. Motivele de recurs înfăţişate de recurentul-pârât
Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi ale art. 3041 C. proc. civ.
În esenţă, prin motivele de recurs dezvoltate, recurentul a înfăţişat următoarele critici faţă de sentinţa instanţei de fond:
- nu s-a reţinut că dosarul a fost restituit Primăriei Bucureşti pentru completare, întrucât lipseau o serie de documente din care să reiasă modalitatea de preluare în proprietatea statului a suprafeţei de teren de 46,62 m.p., în conformitate cu prevederile pct. 16.5 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobată prin H.G. nr. 1095/2005;
- dosarul a fost retransmis de către Primăria Municipiului Bucureşti, fiind înregistrat la 2 septembrie 2011 sub nr. 49545/CC, însă etapa evaluării este condiţionată de respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor, conform deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 2815 din 16 septembrie 2008, pentru a nu se încălca principiul egalităţii în drepturi a persoanelor îndreptăţite;
- instanţa de fond a obligat, în mod neîntemeiat, direct la emiterea deciziei, ceea ce este nu numai nejudicios dar poate conduce şi la conjuncturi juridice anormale;
- în fine, instanţa de fond a obligat în mod nelegal şi la transmiterea deciziei la Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, fără a motiva acest capăt de cerere şi fără a exista o cerere de opţiune făcută personal de titularul deciziei, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor neputând să formuleze o cerere de opţiune în numele reclamanţilor.
4.Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de recurs
Recursul nu este fondat.
Examinând actele şi lucrările dosarului precum şi sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse şi raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, având în vedere considerentele în continuare arătate.
Este indiscutabil faptul că procedurile administrative stabilite prin Legea nr. 247/2005, pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv şi care nu pot fi restituite în natură sunt proceduri complexe, cuprinzând mai mult etape distincte în care, pe lângă autoritatea recurentă, mai sunt antrenate şi alte entităţi (organele învestite cu soluţionarea notificărilor, evaluatorii), astfel încât, în mod obiectiv, nu pot fi soluţionate în termenul prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată, care constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ.
Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce însă la ideea că autoritatea publică este abilitată să determine ea însăşi acest interval de timp, fiind necesar ca deciziile reprezentând titlurile de despăgubire să fie emise într-un termen rezonabil, în sensul dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum s-a pronunţat în mod constant, în materie, instanţa supremă.
Termenul rezonabil se referă atât la durata procedurilor administrative preliminare, cât şi la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligaţia de a organiza funcţionarea autorităţilor sale în aşa fel încât să răspundă acestei cerinţe, pentru ca persoana îndreptăţită să poată beneficia efectiv de protecţia asigurată prin prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În cauză, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, prima instanţă cu temei a apreciat ca fiind nelegală restituirea dosarului aferent dispoziţiei din 8 ianuarie 2008, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, în condiţiile în care potrivit art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 recurenta-pârâtă, conform competenţelor conferite în temeiul legal arătat putea examina numai legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, nu şi aspectele indicate, cu referire la modalităţile de preluare în proprietatea statului a unui imobil.
În plus, faţă de menţiunea făcută de recurentă, cuprinsă în chiar motivele de recurs, în sensul că dosarul a fost retransmis de către Primărie la data de 2 septembrie 2011, legalitatea şi justeţea soluţiei instanţei de fond sunt o dată în plus confirmate, mai cu seamă că de la data declanşării procedurilor de acordare a măsurilor reparatorii de către intimatul-reclamant au trecut peste 10 (zece) ani (notificarea înregistrată cu nr. 546/2001).
Aşa fiind, contrar celor susţinute de recurentă, Înalta Curte apreciază că nesoluţionarea dosarului reclamantului, indiferent de motivaţia autorităţii recurente, ar echivala cu o vătămare a acestuia în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea reparării injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia trecută.
În fine, nefondate sunt în opinia Înaltei Curţi şi celelalte critici aduse de recurentă întrucât, în mod evident, dispoziţiile primei instanţe cu privire la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire corespunzător dispoziţiei din 08 ianuarie 2008 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti şi la valorificarea ulterioară a acesteia se impun a fi înţelese şi realizate numai în contextul parcurgerii etapelor şi a procedurilor cuprinse în acelaşi art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, fiind neîndoielnic că nu s-a urmărit obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la efectuarea unor operaţiuni administrative ce exced competenţelor sale legale.
Aşa fiind, desigur că înţelesul menţiunilor din dispozitivul hotărârii atacate nu este ca recurenta să formuleze o cerere de opţiune în numele reclamantului intimat, acesta urmând a-şi valorifica drepturile ce-i incumbă, în cadrul legal indicat şi de recurentă (pct. 181.1 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobată prin H.G. nr. 1095/2005), ulterior emiterii deciziei cuprinzând cuantumul despăgubirilor şi ajungerii acesteia la autoritatea competentă pentru acordarea despăgubirilor în numerar.
Faţă de cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge aşadar ca nefondat recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei civile nr. 5140 din 16 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2912/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 2922/2012. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
