ICCJ. Decizia nr. 2969/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2969/2012
Dosar nr. 48831/3/2010
Şedinţa publică de la 13 iunie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond
Prin Încheierea de şedinţă din data de 27 iunie 2011, Tribunalul Bucureşti, în raport cu dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, a învestit Curtea de Apel Bucureşti - secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor H.G. nr. 737/2010, invocată de către reclamantă, dispunând suspendarea judecăţii cauzei până la soluţionarea acestei excepţii.
În motivarea excepţiei, reclamanta a arătat că H.G. nr. 737/2010 din 21 iulie 2010 privind metodologia de recalculare a categoriilor de pensii de serviciu este nelegală, întrucât emiterea şi aplicarea sa contravine prevederilor articolelor Legii în baza cărora i s-a calculat pensia de serviciu, în vigoare la data emiterii şi aplicării hotărârii Guvernului, articole abrogate numai de la 1 ianuarie 2011 prin art. 196 din Legea nr. 263/2010, dar şi normelor de drept comunitar, în speţă art. 157 alin. (2) TFUE, conform căruia „prin remuneraţie se înţelege salariul sau suma obişnuite de bază sau minime, precum şi toate celelalte drepturi plătite, direct sau indirect, în numerar sau în natură, de către angajator lucrătorului pentru munca prestată de acesta”, şi art. 17 alin. (1) din Carta drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.
Prin întâmpinare, pârâta Casa Naţională de Pensii Publice a solicitat respingerea excepţiei ca neîntemeiată.
Pârâtul Guvernul României, prin apărările formulate în cauză, a invocat excepţia lipsei de obiect, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei de interes, iar pe fond a cerut respingerea excepţiei de nelegalitate.
Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 6756 din 15 noiembrie 2011, a respins excepţiile lipsei de obiect, lipsei calităţii procesuale active şi lipsei de interes, ca neîntemeiate, a admis excepţia de nelegalitate invocată de reclamantă, constatând nelegalitatea H.G. nr. 737/2010.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
În privinţa excepţiei lipsei de obiect, prima instanţă a reţinut că împrejurarea că H.G. nr. 737/2010 a fost abrogată nu poate sta la baza admiterii excepţiei, în condiţiile în care aceasta şi-a produs pe deplin efectele în perioada anterioară intrării în vigoare a O.U.G. nr. 59/2011.
Referitor la excepţia lipsei de interes, a reţinut că motivele invocate de pârâtul Guvernul României în susţinerea acestei excepţii privesc considerente de fond (lipsa vătămării), urmând a fi analizate în consecinţă.
Pe fondul excepţiei de nelegalitate, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Excepţia de nelegalitate a fost invocată în cauza având ca obiect anularea actului adoptat în baza H.G. nr. 737/2010, legătura dintre cele două acte fiind analizată şi reţinută în mod irevocabil de instanţa care a investit Curtea cu soluţionarea excepţiei.
H.G. nr. 737 din 21 iulie 2010 priveşte metodologia de recalculare a categoriilor de pensii de serviciu prevăzute la art. 1 lit. c) - h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor.
Prima instanţă a reţinut că prin această metodologie de calcul se reglementează o situaţie juridică ce nu a fost avută în vedere de legiuitor conform Legii nr. 119/2010, aceea a luării în calcul a vechilor decizii, în cazul în care la emiterea acestora a fost determinat şi punctajul mediu anual în sistemul public, în condiţiile în care potrivit art. 3 din lege, pensiile se recalculează prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii.
Punctajul mediu anual în sistemul public calculat potrivit Legii nr. 19/2000 la momentul emiterii deciziei de pensionare pentru anumite categorii de persoane nu are nicio relevanţă sub aspectul stabilirii pensiei de serviciu, astfel încât persoanele respective nu aveau niciun interes să atace decizia de pensionare prin care s-a determinat un astfel de punctaj.
De asemenea, potrivit aceleiaşi metodologii de calcul, recalcularea pensiei se realizează pe baza unor acte depuse în dovedirea unor situaţii de fapt anterioare şi a îndeplinirii altor condiţii legale, cele în vigoare la momentul constituirii dosarului.
Or, dispoziţiile art. 11 din hotărâre pot fi interpretate ca o aplicare a principiului aplicării imediate a legii noi (hotărârile judecătoreşti anterioare intrării în vigoare a legii noi fiind date în aplicarea dispoziţiilor legale în vigoare la momentul pronunţării), însă normele respective nu asigură respectarea standardelor de calitate ale unui act normativ - precizie şi previzibilitate.
Prima instanţă a reţinut astfel, faţă de conţinutul dispoziţiilor constatate ca fiind nelegale, că metodologia adoptată prin hotărârea sus menţionată constituie un tot unitar, urmând a se constata nelegalitatea actului administrativ în întregime.
Împrejurarea că principiile Curţii Europene a Drepturilor Omului invocate prin acţiune se raportează la dispoziţiile legii în executarea căreia a fost adoptată Hotărârea de Guvern atacată în cauză, şi nu la prevederile H.G. nr. 737/2010, nu poate sta la baza înlăturării acestor apărări.
Neconformitatea cu reglementările internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului a actului normativ ce stă la baza celui administrativ constituie un viciu grav de ilegalitate a celui din urmă.
Odată ce se constată că o lege internă contravine Convenţiei şi în consecinţă aceasta nu se aplică, actul administrativ adoptat pentru executarea legii interne rămâne fără fundament juridic.
Prima instanţă a reţinut că decizia Curţii Constituţionale referitoare la constituţionalitatea Legii nr. 119/2010 raportat la art. 20 din Constituţie nu are caracter obligatoriu în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea în speţă a Convenţiei, instanţa judecătorească având competenţa de a aplica direct dispoziţiile Convenţiei, astfel cum sunt interpretate prin jurisprudenţa Curţii Europene.
Judecătorul fondului a reţinut că pensia de serviciu - privită în cele două componente ale sale - cea contributivă şi cea compensatorie - constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Euro peană a Drepturilor Omului.
De la momentul stabilirii acestui drept în raportul juridic concret, prin decizia de pensionare, acest „bun” implică în mod necesar şi aşteptarea legitimă a executării în viitor periodic, lunar, a obligaţiei corelative dreptului recunoscut.
Având această aşteptare legitimă, bazată pe dispoziţiile legii în vigoare, titularii dreptului la pensie de serviciu au prefigurat un viitor, constituind în acord cu aceste planuri relaţii socio-economice guvernate de norme juridice, şi-au asumat obligaţii, contând pe caracterul previzibil al normelor legale.
Speranţa legitimă şi rezonabilă ca valoare patrimonială şi deci, ca bun, a fundamentat soluţia fostei Comisii Europene a Drepturilor Omului în cauza Storksen c/Norvege din 1994, unde a reţinut că licenţa pentru exerciţiul unei activităţi economice poate conferi titularului ei un drept protejat prin art. 1 dacă a dat naştere pentru titularul ei la o speranţă legitimă şi rezonabilă cu privire la caracterul ei de durată şi la posibilitatea obţinerii de avantaje ce rezultă din exerciţiul activităţii care-i face obiectul în mod continuu.
Cuantumul efectiv al pensiei este supus fluctuaţiilor în funcţie de politica economică a statului, însă elementele de bază ale dreptului la pensie specială, substanţa dreptului, nu poate fi înlăturată decât în condiţiile unanim acceptate în aplicarea principiului protecţiei proprietăţii.
Astfel cum a reţinut şi Curtea Constituţională, partea necontributivă a pensiei de serviciu nu constituie un privilegiu, ci „o compensare parţială a inconvenientelor ce rezultă din rigoarea statutelor speciale";- Decizia Curţii Constituţionale nr. 20 din 02 februarie 2000.
Dreptul la pensie de serviciu, derogator de la regimul public de pensii, este recunoscut în statele Uniunii Europene.
În fine, prima instanţă a reţinut că între scopurile urmărite prin adoptarea legii şi măsura luată prin aceasta - suprimarea dreptului la pensie specială (de serviciu), compus din partea contributivă şi cea necontributivă, şi înlocuirea acestuia cu dreptul la pensie bazate pe principiul contributivităţii, cu efectul scăderii dramatice a nivelului de trai al pensionarilor ce se aflau în plata pensiilor de serviciu cu procente cuprinse între 50 şi 80%, fără vreo măsură alternativă, fără ca persoanele respective să poată pregăti trecerea la un nivel de trai mai redus cu cel puţin jumătate, fără a avea posibilitatea de a-şi întregi pe altă cale veniturile - nu există un „just echilibru”.
Legitimitatea scopului urmărit de stat cu privire la situaţia de criză economică şi financiară este de necontestat. Această realitate poate justifica adoptarea de măsuri ce reclamă urgenţă şi pot consta in limitarea, într-un cuantum şi pentru un interval de timp rezonabil, a drepturilor recunoscute de lege, dar nu suprimarea acestora (pierderea totală şi definitivă a dreptului).
2. Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei nr. 6756 din 15 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti, Guvernul României şi Casa Naţională de Pensii Publice, susţinând nelegalitatea şi netemeinicia acesteia.
Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti, în motivarea căii de atac a invocat motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că în mod greşit a fost admisă excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 737/2010, întrucât aceasta a fost adoptată potrivit prevederilor art. 3 alin. (3) din Legea nr. 119/20101 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, precum şi a dispoziţiilor art. 108 din Constituţia României şi nu conţine principii sau norme de drept substanţial referitoare la pensii, acestea fiind reglementate de Legea nr. 19/ 2000 şi nr. 119/2010, dispoziţiile acesteia din urmă constituind şi temeiul legal al actului administrativ contestat.
H.G. nr. 737/2010 a îndeplinit o simplă funcţie metodologică, neavând rol creator sau modificator de drepturi, rezumându-se la stabilirea instrumentelor de ordin procedural care să permită aplicarea dispoziţiilor actului normativ cu forţă juridică superioară, respectiv Legea nr. 119/2010 pentru a cărui executare a fost emis, ale cărei dispoziţii au fost constatate ca fiind constituţionale prin Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010 a Curţii Constituţionale, referitoare la situaţia reclamantei.
Abrogarea H.G. nr. 737/2010 nu are semnificaţia recunoaşterii nelegalităţii actului pentru motivele invocate în cuprinsul excepţiei de nelegalitate, care, de altfel, vizează, în realitate, Legea nr. 119/2010.
Guvernul României, invocând ca temei legal al recursului dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., susţine nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei recurate, arătând că H.G. nr. 737/2010 a fost adoptată în temeiul art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 3 alin. (3) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, ale cărei dispoziţii au fost constatate ca fiind constituţionale prin Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010 a Curţii Constituţionale, referitoare la situaţia reclamantei.
De asemenea, la elaborarea sa au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind Normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cât şi cele ale Regulamentului aprobat prin H.G. nr. 561/2009, iar proiectul a fost avizat favorabil de autorităţile publice interesate în aplicarea acestuia, cât şi de Consiliul Legislativ.
Se menţionează şi faptul că H.G. nr. 737/2010 a fost abrogată prin art. 4 din O.U.G. nr. 59/2011, iar practica constantă a instanţelor de contencios administrativ este în sensul respingerii atât a cererilor privind anularea acestei hotărâri cât şi a celor privind excepţia de nelegalitate, astfel că se impune admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, în sensul respingerii excepţiei de nelegalitate formulată de intimata-reclamantă.
Casa Naţională de Pensii Publice, în recursul formulat, susţine, de asemenea, nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei recurate, solicitându-se admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii ca inadmisibilă, fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
De asemenea, se arată că H.G. nr. 737/2010 nu mai este în vigoare şi nu mai produce efecte juridice, fiind abrogată prin O.U.G. nr. 59/2011, iar începând cu 1 ianuarie 2011 a intrat în vigoare Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, act normativ care a abrogat legislaţia privind acordarea pensiilor de serviciu.
Recurenta susţine că nu există temei legal pentru menţinerea în plată a pensiei de serviciu stabilită în temeiul Legii nr. 567/2004.
Se invocă şi jurisprudenţa constantă a instanţelor de contencios administrativ în ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 737/ 2010.
În altă ordine, recurenta susţine că toate motivele invocate de reclamantă în cuprinsul excepţiei de nelegalitate, sunt neîntemeiate.
Intimata-reclamantă a invocat excepţia privind lipsa calităţii de reprezentant a C.N.P.P., care a fost detaliată prin notele scrise depuse la dosarul cauzei.
Se susţine că persoana care semnează actele de reprezentare ale C.N.P.P. în calitate de preşedinte nu poate avea calitatea de reprezentant al acesteia, date fiind dispoziţiile art. 4, art. 133, art. 131 din Legea nr. 123/2010.
Casa Naţională de Pensii Publice, prin precizările depuse la dosar, referitoare la excepţia lipsei calităţii de reprezentare invocată de intimata-reclamantă, menţionează că această excepţie este neîntemeiată întrucât Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale s-a reorganizat, păstrând însă modul de organizare şi funcţionare anterioară, personalul şi drepturile deja asumate prin acte/ fapte juridice.
Menţionează că mandatul preşedintelui valabil acordat în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 19/2000 nu încetează de drept, iar prevederile art. 133 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 îşi vor produce efectele la expirarea acestui mandat, astfel că excepţia este neîntemeiată.
3. Soluţia instanţei de recurs
Înalta Curte în raport de dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., urmează a se pronunţa asupra excepţiei invocată de intimata-reclamantă referitoare la lipsa calităţii de reprezentant a doamnei D.D.P. care semnează actele de reprezentare ale C.N.P.P. în calitate de preşedinte.
Este adevărat că potrivit art. 4 din Legea nr. 263/2010, Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale (C.N.P.A.S.) a devenit Casa Naţională de Pensii Publice (C.N.P.P.), care îşi păstrează modul de organizare şi funcţionare, preia personalul, cât şi drepturile şi obligaţiile C.N.P.A.S., iar potrivit art. 131 din aceeaşi lege, C.N.P.P. este instituţie publică de interes naţional, cu personalitate juridică, conducerea acesteia fiind asigurată de preşedinte şi consiliul de administraţie, conform art. 133 din aceeaşi lege.
Potrivit Deciziei nr. 68/2009 a primului ministru, în funcţia de preşedinte, cu rang de secretar de stat al C.N.P.A.S., a fost numită D.D.P., care a semnat şi actele de reprezentare a C.N.P.P. în prezenta cauză, respectiv recursul declarat.
Date fiind dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 263/2010, cât şi faptul că nu a intervenit o încetare/ revocare/ anulare a Deciziei nr. 68/2009 a primului ministru, nu se poate susţine lipsa calităţii de reprezentant a C.N.P.P. a persoanei în cauză, întrucât nu este vorba despre o instituţie publică nouă, ci doar de o reorganizarea C.N.P.A.S., cu păstrarea modului de organizare şi funcţionare, a personalului, a drepturilor şi obligaţiilor acesteia.
În altă ordine, intimata-reclamantă nu indică/ dovedeşte vătămarea urmare a semnării actelor de reprezentare în contextul în care C.N.P.P. nu este emitentul actului care formează obiectul excepţiei de nelegalitate invocată.
De altfel, excepţia lipsei calităţii de reprezentant a preşedintelui C.N.P.P. a fost invocată şi în alte cauze, respectiv dosarul nr. 46942/3/2010 al Tribunalului Bucureşti – secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, fiind respinsă în mod irevocabil.
Faţă de considerentele arătate, se va respinge excepţia invocată de intimata-reclamantă.
Înalta Curte analizând recursurile în raport de criticile formulate, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispoziţiile legale incidente, apreciază că acestea sunt fondate pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Criticile referitoare la soluţia privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de recurenta C.N.P.P. nu pot fi reţinute ca fiind întemeiate, întrucât conceptarea şi menţinerea acesteia în cauza având ca obiect excepţia de nelegalitate, a fost făcută doar pentru opozabilitatea hotărârii pronunţate într-o astfel de cauză în raport cu cauza pe fond, unde C.N.P.P. figurează ca parte, efectele excepţiei de nelegalitate raportându-se doar cu privire la emitentul H.G. nr. 737/ 2010.
În ceea ce priveşte criticile care vizează fondul cauzei, invocate în mod asemănător de recurenţi, instanţa de recurs apreciază că acestea sunt fondate.
Potrivit prevederilor art. 3 alin. (3) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, „în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, se elaborează metodologia de recalculare a pensiilor prevăzute la art. 1, care se aprobă prin hotărâre a Guvernului";.
În temeiul acestor prevederi legale, precum şi al dispoziţiilor art. 108 din Constituţia României, Guvernul României a adoptat Hotărârea nr. 737/2010 privind metodologia de recalculare a categoriilor de pensii de serviciu prevăzute la art. 1 lit. c) - h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor.
Aşa cum o arată şi titlul actului administrativ normativ contestat, prin conţinutul acestuia se reglementează „metodologia de recalculare a categoriilor de pensii de serviciu prevăzute la art. 1 lit. c) - h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor";, constituind normele procedurale efective de punere în executare a dispoziţiilor legale în temeiul cărora a fost emis actul administrativ în discuţie.
H.G. nr. 737/2010 nu conţine, aşadar, principii sau norme de drept substanţial referitoare la pensii, acestea fiind reglementate de Legile nr. 19/2000 şi nr. 119/2010, dispoziţiile acestui din urmă act normativ constituind şi temeiul legal al emiterii actului administrativ contestat.
Aceasta rezultă din însuşi conţinutul actului administrativ contestat, raportat la prevederile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 119/2010, care definesc în mod explicit rolul şi sfera de reglementare a actului emis în temeiul şi aplicarea acestei legi, respectiv acela de a se constitui într-o sumă de procedee tehnice, practice, pe baza cărora să se realizeze operaţiunea de transformare a pensiilor de serviciu în pensii în înţelesul Legii nr. 19/2000; H.G. nr. 737/2010 îndeplineşte, deci, o simplă funcţie metodologică (tehnică) iar nu un rol creator sau modificator de drepturi, de natura celor invocate de intimata-reclamantă, care prin criticile aduse vizează, în realitate, Legea nr. 119/2010, criticile neputând fi, însă, transpuse în procedurale control a legalităţii actului administrativ contestat.
Rolul Hotărârii Guvernului nr. 737/2010, precum şi sfera de aplicare a acesteia, se rezumă la stabilirea instrumentelor de ordin procedural, practic, care să permită aplicarea dispoziţiilor actului legislativ cu forţă juridică superioară, care este Legea nr. 119/2010, pentru a cărei executare a fost emis actul administrativ contestat şi ale cărei dispoziţii nu le încalcă.
Or, prin Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor sunt constituţionale, instanţa constituţională analizând legea respectivă inclusiv din perspectiva prevederilor şi principiilor constituţionale şi comunitare invocate în speţa de faţă, după cum urmează: art. 1 alin. (5) referitor la respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 15 alin. (2) referitor la neretroactivitatea legii civile, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 47 referitor la nivelul de trai şi dreptul la pensie, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi şi art. 135 alin. (2) lit. f) privind obligaţia statului de a asigura crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii, precum şi prevederile art. 20 din Constituţie prin raportare la următoarele acte internaţionale: Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi anume art. 1 referitor la proprietate; Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, şi anume art. 17 cu privire la dreptul de proprietate, art. 23 pct. 3 cu privire la dreptul la o retribuire echitabilă şi la protecţie socială şi art. 25 pct. 1 privind dreptul la un nivel de trai decent; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, şi anume art. 1 privind demnitatea umană, art. 17 alin. (1) privind dreptul de proprietate, art. 25 privind drepturile persoanelor în vârstă, art. 34 alin. (1) privind securitatea socială şi asistenţa socială şi art. 52 alin. (1) privind întinderea şi interpretarea drepturilor şi principiilor.
Faţă de cele prezentate se va reţine că, prin criticile de nelegalitate formulate, reclamanta-intimată îşi manifestă nemulţumirea, în realitate, faţă de dispoziţiile de ordin substanţial cuprinse în Legea nr. 119/2010, ce constituie temeiul emiterii de către Guvern a actului administrativ contestat, iar nu faţă de normele pur tehnice, de aplicare a legii, conţinute de acest din urmă act.
Aşa fiind, constatându-se că actul administrativ contestat nu încalcă prevederile legale pentru a căror executare a fost emis şi că în mod greşit, prima instanţă a apreciat că este întemeiată excepţia de nelegalitate a Hotărârii Guvernului nr. 737/2010, recursurile vor fi admise în temeiul art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ., iar hotărârea atacată va fi modificată, în sensul respingerii excepţiei, ca neîntemeiată.
Mai mult, H.G. nr. 737/2010 a făcut obiectul unor acţiuni privind anularea acesteia însă jurisprudenţa constantă a instanţei de recurs de contencios administrativ este în sensul respingerii acestora (exemplu Decizia nr. 3831 din 30 iunie 2011).
Astfel, în acest context, criticile de nelegalitate invocate în cuprinsul excepţiei de nelegalitate sunt nefondate, neexistând argumente care să conducă la concluzia că H.G. nr. 737/2010 a depăşit cadrul normativ fixat prin Legea nr. 119/2010, cu forţă juridică superioară care a făcut deja obiectul controlul de constituţionalitate, sub aspectele criticate de reclamantă, constatate ca fiind constituţionale.
De altfel, şi jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi în ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 737/2010 este în sensul respingerii acestei excepţii (exemplu Deciziile nr. 2164/2012, nr. 613/2012, nr. 335/ 2012, nr. 3897/ 2012 şi nr. 1865/2011), soluţia instanţei de recurs înscriindu-se în cerinţele scopului final al actului de justiţie, şi anume acela de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia invocată de intimata-reclamantă.
Admite recursurile declarate de Guvernul României, Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti şi Casa Naţională de Pensii Publice împotriva sentinţei nr. 6756 din 15 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi respinge excepţia de nelegalitate ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2964/2012. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 297/2012. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
