ICCJ. Decizia nr. 3043/2012. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3043/2012
Dosar nr. 2216/54/2011/a1
Şedinţa publică de la 15 iunie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 70 din 3 februarie 2012 Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de suspendare provizorie formulată de reclamanta L.S.D., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că prin acţiunea formulată reclamanta L.S.D. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor a solicitat suspendarea provizorie a Ordinului nr. 85 din 22 septembrie 2011, în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004 precum şi anularea acestuia.
Sub aspectul cazului bine justificat, s-a constatat că reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, a invocat aspecte de nelegalitate a actului a cărui suspendare se solicită, respectiv nepublicarea actelor administrative care au fost invocate în preambulul ordinului său de eliberare din funcţie. Aceste aspecte ţin de fondul cauzei, deoarece sancţiunea inexistentei invocată de reclamantă nu este un indiciu de nelegalitate, ci dimpotrivă, o încălcare a principiului legalităţii care nu poate fi reţinută într-o procedură incidentală.
Curtea de Apel a apreciat că nici susţinerile reclamantei referitoare la paguba iminentă creată prin decizia de încetare a raportului de serviciu se referă la crearea unui prejudiciu de natură materială, ca urmare a pierderii salariului şi a unui prejudiciu de natură morală.
Susţinerile cu privire la pierderea salariului şi crearea unui prejudiciu rezultat din imposibilitatea achitării creditelor contractate şi a întreţinerii sale şi familiei sale, nu sunt suficiente şi concludente pentru a se considera că sunt întrunite cerinţele legale pentru a se dispune suspendarea actului administrativ.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, L.S.D. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată, că în susţinerea situaţiei de caz bine justificat aspecte ce ţin de inexistenţa ordinelor în baza cărora a fost organizată procedura de restructurare, de organizare a examenului în vederea ocupării posturilor vizate de mai multe persoane, proceduri în urma cărora a fost emis ordinul de eliberare din funcţia publică deţinută, aspectul nepublicării unor asemenea ordine în M. OF, în ciuda obligativităţii publicării lor, ar conduce la inexistenţa actelor în baza cărora s-a desfăşurat procedura de reorganizare finalizată cu emiterea Ordinului de eliberare din funcţie.
Pe de altă parte, reglementarea procedurală a instituţiei suspendării a fost impusă de necesitatea oferiri unei protecţii adecvate a cetăţeanului împotriva, arbitrariului, legea contenciosului administrativ reţinând criterii pertinente pentru suspendarea executării unui act administrativ până la clarificarea exactă a gradului de conformare a actului contestat cu normele juridice aplicabile, în speţă.
Recurenta mai susţine că potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 republicată privind normele de tehnică legislativă, în vederea intrării în vigoare, asemenea ordine trebuiesc publicate în MOF al României Partea a I-a producându-şi efecte de la momentul publicării, ori de la o dată ulterioară în situaţia menţionării exprese (art. 12 alin. (3) Legea nr. 24/2000 republicată).
Ordinele Preşedintelui A.N.A.F. nr. 2406/2011, 2407/2011, 2589/2011 şi 2619/2011, invocate în preambulul ordinului contestat ce reţine măsura eliberării din funcţie, nu au fost publicate în M. Of., situaţie în care acestea nu au intrat în vigoare, procedura de reorganizarea activităţii, fiind realizată practic în baza unor acte normative inexistente.
Sub aspectul verificării împrejurărilor de starea de fapt şi de drept de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa actului administrativ, măsura avea să fie dispusă cu nesocotirea Legii nr. 188/1999 şi H.G. nr. 611/2008, în ceea ce priveşte procedura, de reorganizare a activităţii (fiind încălcate disp. art. 100 din Legea nr. 88/1999 republicată), a prevederilor legale ce reţin obligativitatea emiterii preavizului, a conţinutului unui asemenea act şi a termenului reţinut prin acesta (conf. art. 99 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 republicată, măsura eliberării din funcţie fiind dispusă practic cu nesocotirea dreptului la preaviz), a cerinţelor legale în materia examenului de „testare profesională";.
Recurenta mai precizează că în considerarea prev. art. 99 alin. (5) din Legea nr. 188/1999 a solicitat autorităţii să-i pună la dispoziţie o funcţie vacantă corespunzătoare, iar în situaţia în care o asemenea funcţie nu există în cadrul instituţiei, să facă demersurile necesare, solicitând A.N.F.P., în baza art. 99 alin. (6) din acelaşi act normativ, să pună la dispoziţie lista funcţiilor publice vacante pentru a putea fi transferată în interesul serviciului sau la cerere, demers pe care autoritatea l-a ignorat.
De asemenea, recurenta invocă Recomandarea nr. R(89)8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de miniştri a Consiliului Europei cu privire la protecţia juridică provizorie în materie administrativă, care solicită autorităţii jurisdicţionale competente, ca atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave, dificil de reparat persoanelor particulare cointeresate de această decizie, aceasta să ia măsuri de protecţie provizorii corespunzătoare.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Actul administrativ unilateral cu caracter individual se bucură de prezumţia de legalitate, fiind el însuşi titlu executoriu.
Suspendarea actului administrativ, ca operaţiune juridică de întrerupere vremelnică a efectelor acestuia reprezintă o situaţie de excepţie de la regula executării din oficiu şi ea se poate dispune numai dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anulare a actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate”.
Prin urmare, legea impune următoarele condiţii pentru a se dispune suspendarea executării în condiţiile art. 15 rap. la art. 14 din Legea nr. 554/2004:
- să se ceară suspendarea executării unui act administrativ unilateral;
- să se facă dovada că s-a formulat plângerea prealabilă;
- să se facă dovada existenţei „cazului bine justificat”;
- să se facă dovada „pagubei iminente”.
Primele două condiţii sunt îndeplinite pentru că se solicită suspendarea unui act administrativ unilateral şi s-a formulat plângere prealabilă.
„Cazul bine justificat” este definit în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind împrejurările legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Prin urmare, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea executării unui act administrativ, trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
În cadrul cererii de suspendare instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să se limiteze numai la împrejurări de fapt sau/şi de drept care creează o îndoială puternică asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ, or asemenea împrejurări nu au fost invocate de reclamantă pentru a se considera îndeplinită condiţia „cazului bine justificat”.
„Paguba iminentă”, o altă condiţie ce trebuie îndeplinită cumulativ pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ este definită în art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, republicată, ca fiind „prejudiciul material, viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării autorităţii publice sau a unui serviciu public”.
Şi în privinţa acestei condiţii, susţinerile sunt nefondate.
Recurenta-reclamantă a invocat numai pierderi de natură financiară, dar prejudiciile cauzate de emiterea ordinului a cărui suspendare se solicită, dacă acesta va fi anulat, vor fi analizate de către instanţa investită cu soluţionarea acţiunii în anulare.
În cadrul cererii de suspendare se analizează numai prejudiciul material, viitor şi previzibil şi care nu ar putea fi recuperat, or, în cazul anulării actului administrativ, instanţa va obliga şi la recuperarea prejudiciilor cauzate.
Recurenta a invocat, în sprijinul admiterii cererii de suspendare şi Recomandarea (89)8 a Comitetului de Miniştri, însă, trebuie avut în vedere faptul că aceasta vizează sistemul de protecţie care poate fi acordat luând în considerare interesele relevante, respectiv ale societăţii, ale destinatarului actului şi ale terţelor persoane.
Înalta Curte constată că nici motivul de recurs privind nepublicarea ordinelor nu este întemeiat şi nu poate fi primit.
Modul de intrare în vigoare a unui act normativ este reglementat în cuprinsul art. 11 din Legea nr. 24/2000. Sancţiunea care se aplică în cazul nepublicării actelor normative este inopozabilitatea acestora, evident cu excepţiile prevăzute în această lege, sau în alte legi cu caracter special.
Înalta Curte constată că, în cauza de faţă, recurenta-reclamantă a fost înştiinţată cu privire la măsura ce urma a fi luată, iar condiţiile privind reîncadrarea au fost indicate de intimata-pârâtă în preavizul emis conform prevederilor legale.
Prin urmare, recurenta-reclamantă nu poate invoca nepublicarea ordinelor respective drept caz bine justificat pentru suspendarea executării actului individual de eliberare din funcţie.
Instanţa de contencios administrativ nu are competenţa de a constata existenţa unei stări de fapt, ci ea se pronunţă aşa cum s-a precizat mai sus asupra legalităţii unui act administrativ, respectiv în sensul verificării respectării condiţiilor de legalitate a actului, adică al conformităţii acestuia cu actul normativ cu forţă juridică superioară, în baza căruia a fost emis.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de L.S.D., împotriva sentinţei civile nr. 70 din 3 februarie 2012 a Curţii de Apel Craiova – secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3040/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3048/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
