ICCJ. Decizia nr. 3246/2012. Contencios
| Comentarii |
|
1.Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentința civilă nr. 4936 din 7 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a-VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, excepția de necompetență materială, expecția lipsei calității procesual pasive a C.N.A.D.N.R., excepția prescripției dreptului la acțiune și a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A.B.G.- sucursala Mogoșoaia în contradictoriu cu pârâta C.N.A.D.N.R. și pe cale de consecință a obligat pârâta să procedeze la aprobarea raportului din data de 27 noiembrie 2008 întocmit de către C.I.I.S.L., Spania- Filiala România București.
Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele:
Cu privire la respingerea excepției de necompetență generală a instanțelor judecătorești, instanța de fond a reținut că, contractul încheiat între părți fiind un contract administrativ, așa cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, având ca obiect executarea unei lucrări de interes public, respectiv, lărgirea a șase benzi a D.N. 1 între podul O. și Aeroportul O., competența de soluționare a litigiilor aparținând instanțelor de contencios administrativ, potrivit art. 8 alin. (2)și(3), art. 10 și 18 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Cum în materia contenciosului administrativ normele de competență au caracter imperativ, apreciază judecătorul fondului că, în cauză, devin aplicabile dispozițiile art. 3434alin. (1) și (2) lit. b), C. proc. civ., în care se arată că în cazul în care părțile în proces au încheiat o convenție arbitrală, pe care una dintre ele o invocă în instanța judecătorească, aceasta își verifică competența. Instanța va reține spre soluționare procesul dacă, (_) convenția arbitrală este lovită de nulitate ori este inoperantă.
Prin urmare, consideră instanța de fond că în condițiile în care prin încheierea convenției arbitrale părțile au încălcat normele imperative ce reglementează competența materială în materia contenciosului administrativ, convenția este lovită de nulitate absolută, astfel încât cauza revine spre soluționare instanței de contencios administrativ în primă instanță, excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești fiind neîntemeiată.
Instanța de fond a respins excepția de necompetență materială, prin raportare la obiectul cauzei, respectiv constatarea refuzului nejustificat al pârâtei, autoritate contractantă, de a aproba, în conformitate cu prevederile contractului încheiat între păr?i, raportul din data de 27 noiembrie 2008 întocmit de către C.I.I.S.L., Spania, Filiala România, București și la rangul autorității publice contractante, respective C.N.A.D.N.R. SA, constituită la nivel central, prin O.U.G. nr. 84/2003.
în ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța de fond a reținut că, în speță, Raportul Comisiei C.N.A.D.N.R. SA prin care își manifestă refuzul de aprobare a raportului Managerului de Proiect a fost emis la data de 25 martie 2009, comunicat societății la data de 13 aprilie 2009, reclamanta derulând procedura de conciliere la data de 20 august 2009, procedură nefinalizată cu un proces-verbal de conciliere. Cum cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 19 noiembrie 2009, s-a reținut că acțiunea a fost formulată în termenul prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004.
Pe fondul cauzei, Curtea de Apel a constatat că pârâta nu a făcut nici o apărare în ceea ce privește temeinicia cererii de chemare în judecată, invocând în apărare doar excepțiile analizate anterior.
Reține instanța de fond că atât reclamanta cât și pârâta s-au angajat contractual pentru desemnarea unui manager de proiect, cu competența de a decide asupra existenței condițiilor de extindere a datei estimate și de aprobare a sumelor cu care se majorează prețul contractului, urmare a constatării existenței unor evenimente compensatorii.
Astfel, se constată că părțile au ales o modalitate de stabilire și evaluare a unor eventuale prejudicii, prin mandatarea unui terț în vederea administrării Proiectului, iar în ipoteza în care pârâta s-ar fi declarat nemulțumită de cele trei decizii de extindere a duratei contractului, ar fi avut posibilitatea să se adreseze mediatorului, potrivit art. 24 din contract.
Prin urmare, reține judecătorul fondului că pârâta nu a contestat rapoartele de aprobare a extinderii și nu a supus analizei mediatorului nici raportul din data de 27 noiembrie 2008, înființând, ulterior comunicării raportului o comisie internă de analiză și negociere pe baza documentelor justificative a pretențiilor reclamantei, deși contractul încheiat între părți nu prevedea posibilitatea reevaluării unilaterale pretențiilor, ci a eventualei contestări a raportului managerului.
Așadar, constată instanța de fond că raportul de evaluare a fost întocmit de către Managerul de Proiect, în temeiul mandatului dat, potrivit art. 22 și 44 din contract, prin care a concluzionat că antreprenorul are dreptul la o extensie de timp de 1.207 luni cu costuri asociate de 946,168.40 euro fără T.V.A., pe care pârâta avea obligația de a-l aproba, independent de alte prejudicii ce aceasta le-ar invoca legate de întârzieri în derularea operațiunilor contractuale.
2.Recursul declarat în cauză
împotriva sentinței nr. 4936 din 7 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a-VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta C.N.A.D.N.R., în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 3041C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut, în esență, următoarele:
Astfel, printr-un prim set de critici susține recurenta că instanța de fond a respins în mod greșit excepția de necompetență generală a instanțelor judecătorești, cu încălcarea dispozițiilor art. 3531și 3433 C. proc. civ., în condițiile în care, în cauză, este competentă Curtea Internațională de Arbitraj de la Paris, față de voința părților contractante așa cum rezultă din conținutul clauzelor înscrise în art. 25 și art. 26 din contractul de executare lucrări - Lărgire la șase benzi a DN1 între podul O. și Aeroportul O. încheiat de părți la data de 06 noiembrie 2003, având ca sursă de finanțare împrumut.
în acest sens, recurenta arată că contractul are clauze stricte în vederea soluționării neînțelegerilor dintre părți, privind pretențiile pecuniare ca urmare a executării sau neexecutării obligațiilor contractuale.
Astfel, se arată că la clauza 25.3 este prevăzut arbitrajul, respectiv Camera de Comerț Internațional de la Paris, la care se aplică regulile C.C.I. și o procedură prearbitrală, medierea, ceea ce exclude competența instanțelor de drept comun.
Printr-o altă critică formulată mai susține recurenta că instanța de fond a soluționat în mod greșit și excepția de necompetență materială, în condițiile în care față de obiectul cererii de chemare în judecată care este obligarea companiei la aprobarea raportului din data de 27 noiembrie 2008 a C.I.I. S.L., Spania și temeiul invocat respectiv dispozițiile art. 969 și art. 1073 C. civ., competența materială revine Tribunalului București ca și instanță comercială și nu instanței de contencios administrativ sesizată.
Prin urmare, în opinia recurentei că nu poate fi reținută incidența, în cauză, a dispozițiilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în condițiile în care reclamanta nu solicită încheierea, modificarea, interpretarea, executarea sau încetarea contractului, ci o obligație de a face.
Mai arată recurenta că hotărârea instanței de fond este dată cu încălcarea principiului disponibilității, consacrat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în condițiile în care deși reclamanta nu și-a întemeiat cererea pe dispozițiile Legii nr. 554/2004 ci pe dispozițiile art. 969 și art. 1073 C. civ., instanța de fond, fără a pune în vedere părților să-și precizeze cererea sau temeiul invocat, a modificat temeiul invocat de reclamantă, soluționând cererea în temeiul Legii nr. 554/2004.
Față de dispozițiile art. 25 din contract, recurenta invocă și excepția prematurității introducerii cererii de chemare în judecată, arâtând în acest sens că neînțelegerea dintre părți cu privire la raportul consultantului Inocsa nu a fost soluționată de mediator, așa cum au convenit părțile prin contractul încheiat.
Pe fondul cauzei, arată recurenta că pretenția dedusă judecății este una pecuniară de natură contractuală așa cum și reclamanta a înțeles să-și formuleze și să-și motiveze cererea, disputa dintre părți fiind una de natură comercială și nu de contencios administrativ cum greșit a calificat-o instanța de fond.
Mai susține recurenta că, contractul încheiat între părți, beneficiar și constructor în care parte este și consultantul care are ca atribuții emiterea de decizii, nu a fost încheiat sub incidența O.U.G. nr. 34/2006 pentru a putea califica un act al consultantului ca fiind un act administrativ ci s-a încheiat pe regulile speciale ale Băncii Mondiale.
Se mai susține că nu există vreun temei de drept în care instanța de judecată să oblige beneficiarul să aprobe raportul din 27 noiembrie 2008 a consultantului privind stabilirea unor costuri suplimentare estimate la 946.168,40 euro, pe care beneficiarul nu le recunoaște, fapt adus la cunoștință atât constructorului cât și consultantului ca urmare a încheierii raportului din 25 martie 2009.
3.Hotărârea instanței de recurs
înalta Curte examinând sentința atacată în raport de prevederile legale aplicabile, față de criticile recurentei - pârâte și analizând cauza și sub toate aspectele, potrivit art. 3041C. proc. civ. reține că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. astfel că se impune modificarea în tot a sentinței atacată în sensul respingerii ca inadmisibilă a acțiunii formulate de intimata - reclamantă, în considerarea celor în continuare arătate.
înalta Curte apreciază că în prezenta cauză se impunea raportat la obiectul cererii și la legislația în vigoare la data încheierii contractului în care a fost înserată și convenția arbitrală invocată de recurenta-pârâtă, ca instanța de fond să primească excepția invocată, vizând necompetența generală a instanțelor judecătorești în soluționarea acțiunii cu care a fost investită de către intimate-reclamantă, în temeiul art. 3434alin. (3) C. proc. civ.
în acest context, înalta Curte consideră necesar a expune, în prealabil, câteva considerații generale referitoare la înserarea într-un contract a unei clauze compromisorii.
După cum s-a statuat atât în doctrină cât și în jurisprudență convenția arbitrală, definită ca fiind angajamentul de a supune unei instanțe arbitrale soluționarea litigiilor care se vor naște ori deja născute, produce, în conformitate cu finalitatea urmărită de părți, un efect principal și negativ, constând în excluderea competenței instanțelor judecătorești de a soluționa litigiul respectiv, cât și un efect complementar și pozitiv, investind pe arbitri cu dreptul de a statua asupra propriei lor competențe.
Totodată, convenția arbitrală creează pentru părți obligația de a urma pentru soluționarea litigiului care face obiectul ei, procedura arbitrală, și nu pe cea de drept comun, regulă reflectată și de dispoziția art. 3433C. proc. civ. potrivit cu care încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competența instanțelor judecătorești.
Această prevedere, apreciată și interpretată în contextul reglementării arbitrajului în C. proc. civ. exprimă o regulă de prioritate în sensul că în prezența convenției arbitrale litigiul care face obiectul ei trebuie soluționat, în primul rând, de către tribunalul arbitral conform convenției.
în cauză, cum este cert ca părțile, prin contractul de încheiat la data de 6 noiembrie 2003, au introdus o clauza compromisorie, potrivit căreia, in caz de disputa, părțile trebuie sa urmeze o procedura prealabila in fata unui mediator, desemnat de Camera de Comerț din România , iar ulterior, eventualul litigiu să fie soluționat de arbitrajul internațional, urmează a se stabili, prin prisma art. 340 C. proc. civ., doar dacă convenția arbitrală este lovită de nulitate ori este inoperantă, cum a apreciat instanța de fond.
Astfel, potrivit art. 340 C. proc. civ., pentru a-și produce efectele convenția arbitrală trebuie să vizeze un domeniu în care soluționarea diferendelor ivite între părți să poată fi încredințată arbitrajului, iar părțile care au încheiat convenția arbitrală să aibă calitatea și capacitatea cerută în acest sens.
Capacitatea companiilor naționale de a încheia o convenție arbitrală nu este contestată, datorită faptului că sunt supuse, cu unele excepții, regimului de drept comun al societăților comerciale înființate în baza Legii nr. 31/1990, inclusiv regimului soluționării litigiilor care permite accesul la arbitraj.
Contractul în litigiu nu are natura administrativă și de altfel a fost semnat la 06 noiembrie 2003, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în plus acest nou act normativ nu determină în nici un fel caducitatea și cu atât mai puțin nulitatea clauzei arbitrale, raportat și la prevederile O.U.G. nr. 34/2006 și reținând totodată că și autoritățile publice pot încheia în mod valabil convenții arbitrale, potrivit art. 2 pct. 1 din Convenția de la Geneva privind arbitrajul comercial internațional.
Așadar, în raport de obiectul litigiului, obligația de a face rezultată dintr-un contract de executare lucrări publice, încheiat la 6 noiembrie 2003, și întemeiată pe dispozițiile art. 1073 și art. 969 C. civ., înalta Curte constată că litigiul este susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului, așa încât în mod greșit instanța de fond a apreciat că în cauză a devenit aplicabilă sancțiunea prevăzută de art. 3434alin. (2) lit. b) C. proc. civ.
în consecință, înalta Curte apreciază că în cauza de față, având ca obiect cererea societății reclamante de obligare a recurentei-pârâte la aprobarea, în baza contractului încheiat de părți la 06 noiembrie 2003, a raportului din data de 27 noiembrie 2011 întocmit de către C.I.I.S.L., Spania, filiala România, cu privire la costurile suplimentare suportate de societate în baza derulării raporturilor contractuale rezultate din contractul menționat, instanța de fond, ca primă instanță sesizată nu se putea declara competentă a examina respectivele pretenții patrimoniale, în temeiul art. 3434alin. (2) lit. b) C. proc. civ., cu reținerea litigiului spre soluționare, în sensul constatării nulității clauzei compromisorii .
Astfel, instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 3434alin. (2) lit. b), apreciind în mod neîntemeiat asupra caracterului nonarbitral al litigiului prin prisma dispozițiilor art. 8 alin. (2) din Legea contenciosului administrative nr. 554/2004, fără a ține cont de dispozițiile legale aplicabile în materie la data încheierii contractului și care prevedeau posibilitatea părților de a stipula în contract o clauză compromisorie pentru soluționarea eventualelor litigii izvorâte din executarea contractului, atribuind competența de soluționare a litigiilor instanțelor arbitrale române sau internaționale, clauză pe care părțile au înserat-o în art. 25.3 din contract.
înalta Curte constată, așadar, că sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte în sensul că instanța de drept comun nu era competentă să se pronunțe asupra unor chestiuni invocate referitoare la contractul în discuție, câtă vreme, părțile semnatare, prin voința lor au decis să supună orice litigii derivând din contract (art. 25.3) Camerei de Comerț Internațional de la Paris, potrivit regulamentului acestei instanțe arbitrale.
Prin urmare, înalta Curte constată, reținând caracterul arbitrabil al litigiului și raportat la prevederile art. 3434C. proc. civ., că instanța de fond nu putea trece, în lipsa acordului părților, la soluționarea cauzei câtă vreme rațiunea și efectul unei astfel de clauze compromisorii sunt tocmai ca o instanță arbitrală, desemnată prin voința comună a părților, să examineze orice aspect litigios ce ar putea apărea în legătură cu respectivul contract, ceea ce presupune evident, cu prioritate și examinarea validității clauzei arbitrale de către instanța arbitrală stabilită de părți.
Față de cele învederate excepția de necompetență materială invocată se impunea a fi admisă. Drept urmare celelalte aspecte invocate de recurent precum și cele examinate de instanța de fond, vizând aspecte de fond și respectiv natura contractului în discuție nu se mai impun a fi analizate, raportat la soluția instanței de recurs.
Pentru toate aceste considerente, constatând că sentința pronunțată de instanța de fond era nelegală, înalta Curte a admis recursul declarat și în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ., a modificat sentința recurată în sensul respingerii ca inadmisibilă a acțiunii deduse judecății.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3240/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3249/2012. Contencios → |
|---|
