ICCJ. Decizia nr. 3651/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3651/2012
Dosar nr. 3479/54/2010
Şedinţa publică de la 20 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 142 din 17 martie 2011 Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul V.D. împotriva pârâtului Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, având ca obiect litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr. 188/1999) şi a obligat pârâtul la plata sumei de 10.187 lei reprezentând drepturi salariale pentru perioada 24 mai 2009 - 2 iulie 2010, actualizată la data plăţii efective.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că prin Ordinul nr. 397 din 24 aprilie 2009, reclamantul a fost eliberat din funcţia publică de conducere, de director executiv adjunct, după expirarea perioadei de preaviz de 30 de zile.
Acest ordin a fost anulat prin sentinţa nr. 445 din 17 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în dosar nr. 1550/54/2010, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2719 din 25 mai 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
La data de 2 iulie 2010, prin ordinul 968, reclamantul a fost reintegrat în funcţia publică deţinută anterior emiterii ordinului prin care a fost eliberat din funcţie.
Din adresa nr. 577 din 16 martie 2011, emisă de pârâtă, reiese că pentru perioada 24 mai 2009 - 2 iulie 2010, drepturile salariale de care trebuia să beneficieze reclamantul în această perioadă sunt în cuantum de 10.187 lei.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că instanţa de fond nu s-a pronunţat pe excepţia tardivităţii dreptului la acţiune.
Reclamantul a introdus acţiunea la data de 29 octombrie 2010 (conform datelor consemnate pe portalul instanţei), peste termenul legal de 6 luni, şi chiar peste termenul limită de 1 an, reglementat de art. 11.
Reţinând ca date de referinţă data de 24 mai 2009 (data emiterii Ordinului nr. 397 din 24 mai 2009 privind acordarea unui preaviz de 30 de zile domnului V.D.), se constată ca termenul de 30 zile până la care autoritatea era îndrituită să răspundă cererii a expirat la data de 24 iunie 2009, de la care începe să curgă termenul legal (6 luni) în cadrul căruia putea şi trebuia să promoveze acţiunea, şi care, calculat conform art. 101 C. proc. civ., se împlinea la data de 24 decembrie 2009.
Pe fondul cauzei, recurentul susţine că la emiterea Ordinului nr. 397 din 24 mai 2009 s-a avut în vedere O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii administraţiei publice, respectiv punerea în aplicare a acestei ordonanţe, nemaifiind necesară emiterea altor acte cu caracter administrativ care să stea la baza emiterii ordinului.
Reclamantul a ocupat funcţia publică de conducere de director executiv adjunct la D.A.D.R. Mehedinţi (actuala Direcţia pentru Agricultură Judeţeană Mehedinţi), in baza Ordinului nr. 483 din 22 noiembrie 2006.
Conform art. 111 alin. (11) din O.U.G. nr. 37/2009, la emiterea Ordinului nr. 397 din 24 mai 2009 au fost respectate prevederile art. 99 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 118/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, reclamantul fiind încadrat pe funcţia publică deţinută anterior, respectiv de consilier superior treapta 1, cu drepturile salariale aferente.
Cât priveşte obligarea M.A.D.R. la plata diferenţei dintre drepturile cuvenite şi cele efectiv realizate în intervalul 24 mai 2009 - 02 iulie 2010, recurentul apreciază că s-a încălcat principiul neretroactivităţii legii, precum şi faptul că despăgubirile despre care face vorbire art. 19 din Legea nr. 554/2004 reprezintă daune care pot fi acordate doar de la data introducerii acţiunii (C. civ.), instanţa de fond nu a sesizat, deşi deţinea toate probatoriile necesare, că, indiferent cum, admiterea pretenţiei la valoarea reclamată nu poate fi admisă, întrucât în tot cursul intervalului de timp aferent sumei pretinse, reclamantul a beneficiat de remuneraţie salarială.
Astfel prin Ordinul nr. 641 din 24 mai 2010 emis de M.A.D.R. reclamantul a fost numit pe funcţia de consilier superior treapta 1.
Prin urmare acesta a beneficiat de drepturile salariale pentru munca prestată în această perioadă în conformitate cu funcţia publică în care şi-a exercitat activitatea.
Recurentul mai susţine că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Examinând cauza şi sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele de recurs invocate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte, constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie Înalta Curte, a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii acţiunii.
Potrivit art. 106 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, „(1) în cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcţionarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanţei de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, precum şi plata de către autoritatea sau instituţia publică emitentă a actului administrativ a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate, şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcţionarul public. (2) La solicitarea funcţionarului public, instanţa care a constatat nulitatea actului administrativ va dispune reintegrarea acestuia în funcţia publică deţinută”.
Pe de altă parte, se reţine că art. 11 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că „(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la : a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii; c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii; d) data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluţionarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile; e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative. (2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz. (21) în cazul suspendării, potrivit legii speciale, a procedurii de soluţionare a plângerii prealabile, termenul prevăzut la alin. (1) curge după reluarea procedurii, de la momentul finalizării acesteia sau de la data expirării termenului legal de soluţionare, după caz, dacă a expirat termenul prevăzut la alin. (2). (3) în cazul acţiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, termenul curge de la data când s-a cunoscut existenţa actului nelegal, fiind aplicabile în mod corespunzător prevederile alin. (2) şi (4) Ordonanţele sau dispoziţiile din ordonanţe care se consideră a fi neconstituţionale, precum şi actele administrative cu caracter administrativ care se consideră a fi nelegale pot fi atacate oricând. (5) Termenul prevăzut la alin. (1) este termen de prescripţie, iar termenul prevăzut la alin. (2) este termen de decădere”.
Cu titlu de excepţie, art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, având denumirea marginală „Termenul de prescripţie pentru despăgubiri”, precizează, prin alin. (1), că atunci când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, şi, prin alin. (2), că cererile având ca obiect aceste despăgubiri se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).
Din interpretarea sistematică şi teleologică a prevederilor art. 106 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor şi a dispoziţiilor art. 11 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, nu se poate concluziona că în situaţia actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu al funcţionarului public în mod obligatoriu prin aceeaşi acţiune în contencios administrativ reclamantul trebuie să solicite anularea actului considerat nelegal şi netemeinic, reintegrarea în funcţia publică deţinută anterior cât şi obligarea autorităţii sau instituţiei publice emitentă a actului administrativ la plata despăgubirii egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate, şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcţionarul public, că prin urmare data când se cunoaşte paguba este aceea a emiterii actului considerat netemeinic şi nelegal şi că în aceste condiţii de la această dată începe să curgă termenul de prescripţie pentru despăgubiri.
De aceea, prevederile art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ îşi găsesc aplicabilitate şi în materia cererilor de despăgubire formulate de funcţionarul public deosebit de prealabila acţiune în anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, termenul de prescripţie începând să curgă în această ipoteză de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, dată care nu poate fi considerată, invariabil, aceea a emiterii actului administrativ considerat nelegal şi netemeinic.
În cauză, data la care recurentul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea despăgubirilor băneşti la care avea dreptul, potrivit prevederilor art. 106 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 188/1999, nu poate fi alta decât data rămânerii irevocabile a sentinţei nr. 445 din 17 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, şi anume data de 25 mai 2010 când s-a pronunţat decizia nr. 2719 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Pe fondul cauzei, Înalta Curte, constată că instanţa de fond în mod corect a admis acţiunea reclamantului.
Prin Ordinul nr. 397 din 24 aprilie 2009, reclamantul a fost eliberat din funcţia publică de conducere, de director executiv adjunct, după expirarea perioadei de preaviz de 30 de zile.
Acest ordin a fost anulat prin sentinţa nr. 445 din 17 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2719 din 25 mai 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Ulterior, prin ordinul 968 din 02 iulie 2010, reclamantul a fost reintegrat în funcţia publică deţinută anterior emiterii ordinului prin care a fost eliberat din funcţie.
Pentru perioada 24 mai 2009 - 2 iulie 2010, drepturile salariale de care trebuia să beneficieze reclamantul în această perioadă sunt în cuantum de 10.187 lei, astfel cum rezultă din adresa nr. 577 din 16 martie 2011, emisă de pârâtă.
Este cert că prin numirea şi revocarea din postul de director executiv adjunct, din motive ce exclud culpa intimatului-reclamant, acest lucru a produs efecte vătămătoare asupra carierei acestuia, inducând o stare de instabilitate, de incertitudine juridică, efecte ce se impun a fi înlăturate prin repararea pagubei cauzate, conform art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 106 din Legea nr. 188/1999.
Înalta Curte, apreciază că obligarea autorităţii emitente la plata drepturilor salariale reprezintă o modalitate adecvată şi echitabilă de reparare a prejudiciului cauzat intimatului-reclamant.
Astfel fiind, Înalta Curte, constată că susţinerile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
Prin urmare, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale împotriva sentinţei nr. 142/2011 din 17 martie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 20 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 365/2012. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 368/2012. Contencios. Suspendare executare act... → |
|---|
