ICCJ. Decizia nr. 3714/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3714/2012
Dosar nr. 11580/2/2010
Şedinţa publică de la 25 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul N.Ş.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea la efectuarea controlului de legalitate în sensul analizării dosarului înregistrat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţiilor sub nr. 8989/CC, sub aspectul legalităţii cererii de restituire în natură, în termen de maxim 30 de zile de la pronunţarea hotărârii; obligarea pârâtei la transmiterea dosarului către evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare a imobilului situat în comuna M., judeţ Olt, în termen de maxim 30 de zile de la efectuarea controlului de legalitate; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
În motivarea acţiunii a arătat că prin dispoziţia Primăriei comunei M., judeţ Olt, din 21 noiembrie 2005, s-a soluţionat notificarea din 10 august 2001 şi s-a propus, în baza Legii nr. 10/2001, acordarea de despăgubiri pentru imobilul ce a fost situat în comuna M., judeţ Olt, care nu poate fi restituit în natură.
Ulterior, în anul 2006, dispoziţia Primăriei comunei M., judeţ Olt, împreună cu actele doveditoare, a fost înaintată, conform prevederilor Legii nr. 247/2005, către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea efectuării controlului de legalitate a măsurii de respingere a cererii de restituire în natură, însă, nici după 5 ani de la emiterea dispoziţiei primarului, dosarul său nu a fost analizat sub acest aspect.
A apreciat reclamantul că, deşi prin Legea nr. 247/2005 legiuitorul nu a înţeles să stabilească un termen în vederea finalizării procedurii administrative de soluţionare a cererilor de retrocedare şi de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubire, nu poate constitui o justificare pentru autoritatea pârâtă în tergiversarea soluţionării cererilor, soluţionarea într-un termen rezonabil reprezentând o componentă esenţială a dreptului la un proces echitabil, astfel cum este prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi constituind o garanţie a părţii implicate într-un litigiu, indiferent de faza de desfăşurare a acestuia.
Prin sentinţa nr. 3537 din 18 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamantul N.Ş.M., a obligat pârâta să se pronunţe asupra legalităţii propunerii de despăgubiri şi în cazul în care constată legalitatea propunerii să înainteze dosarul la evaluator în termen de 30 de zile de la efectuarea controlului de legalitate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele.
Reclamantul, în calitate de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent, pentru imobilul din comuna M., jud. Olt, a formulat notificarea din 10 august 2001 în temeiul Legii nr. 10/2001 care a fost soluţionată prin dispoziţia din 21 noiembrie 2005, emisă de Primarul comunei M., judeţul Olt, propunându-se acordarea de despăgubiri.
Întregul dosar administrativ a fost înaintat în anul 2006, sub nr. 8989/CC, către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însă, până în prezent, procedura administrativă nu a fost continuată şi finalizată.
Potrivit art. 16 alin. (4) - (9) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Comisia trebuia să procedeze la analizarea dosarului în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură, iar ulterior, la desemnarea unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare a imobilului, pe baza căruia se emite decizia reprezentând titlul de despăgubire.
Curtea a considerat că depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a cererii de plată efectivă a despăgubirilor (în condiţiile în care procedura administrativă s-a declanşat în anul 2001, nefiind finalizată până la data sesizării instanţei, 26 octombrie 2010) constituie un refuz nejustificat al pârâtei de a soluţiona cererea reclamanţilor referitoare la un drept legitim, astfel cum acest refuz este definit de art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004.
Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor invocând în drept dispozițiile art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac se arată că nu se poate reține existența unui refuz nejustificat al Comisiei Centrale cu privire la soluționarea dosarului privind acordarea despăgubirilor în favoarea reclamantului, având în vedere faptul că pârâta nu își exercită cu rea credință atribuțiile ce îi revin în cadrul procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Se mai arată că în cauza supusă judecății Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va emite decizia conținând titlul de despăgubire numai după identificarea obiectului dispoziției și finalizarea etapei verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură.
Se mai arată că instanţa de fond în mod netemeinic şi nelegal a obligat pârâta în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii să transmită dosarul la evaluator.
În temeiul H.G. nr. 527/2006 sunt încheiate contracte de prestări servicii cu societăţile de evaluatori, precum şi anexe ale acestor contracte, anexe în care este indicat termenul de executare a evaluării, care este de 20 de zile, cu menţiunea că termenul indicat se calculează de la data primirii dosarelor.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru considerentele ce urmează:
În conformitate cu dispoziţiile din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, procedura administrativă de soluţionare a dosarelor privind acordarea de măsuri reparatorii presupune parcurgerea mai multor etape şi anume: etapa transmiterii şi a înregistrării dosarelor; etapa analizării dosarelor de către Secretariatul Comisiei Centrale sub aspectul restituirii în natură a imobilului ce face obiectul notificării; etapa evaluării, etapă în care dacă după analizarea dosarului se constată că în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, dosarul va fi transmis evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare, procedura finalizându-se prin emiterea de către Comisia Centrală a deciziei reprezentând titlul de despăgubire şi valorificarea acestui titlu în condiţiile prevăzute de art. 26 din O.U.G. nr. 81/2007, care include în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Capitolul V, Secţiunea I intitulată „Valorificarea titlurilor de despăgubire”.
Înalta Curte apreciază că emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire pentru imobilul în discuţie, trebuie emis cu respectarea dispoziţiilor din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, deci cu respectarea obligatorie a etapelor prevăzute de lege, etape care se finalizează odată cu emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Înalta Curte a constatat că reclamantul s-a adresat pârâtei manifestându-şi stăruinţa în soluţionarea cererii sale, însă cererea a rămas fără soluţionare efectivă, împrejurare care este de natură a-l afecta pe reclamant în soluţionarea într-un termen rezonabil a cererii sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.
Principiul legalităţii înseamnă, înainte de toate, existenţa unor norme de drept intern, suficient de accesibile şi previzibile, ori, în cauza de faţă, Legea nr. 247/2005 a stabilit procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001.
Înalta Curte constată că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei, aşa cum a reţinut în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului, luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudenţă, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru persoana interesată.
În opinia Înaltei Curţi prezentul litigiu nu prezintă o complexitate deosebită, iar nesoluţionarea cererii adresate instituţiei pârâte prin faptul că dosarul reclamantului nu a urmat procedura de evaluare este de natură a-i crea o vătămare într-un drept prevăzut de lege, drept la care reclamantul priveşte cu speranţă legitimă.
Împrejurarea că legea specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea competentă în tergiversarea cererilor formulate în temeiul Legii nr. 247/2005 la nesfârşit, ci urmează a fi respectat termenul rezonabil de 6 luni consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei nr. 3537 din 18 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3709/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3715/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
