ICCJ. Decizia nr. 3838/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3838/2012
Dosar nr. 245/3/2010
Şedinţa publică de la 2 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Judecata în primă instanţă.
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 5 ianuarie 2010, reclamantul D.M. a chemat în judecată pe pârâtul Senatul României, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună:
- anularea Ordinului nr. 1379/2009 prin s-a constatat încetarea de drept a contractului său de muncă;
- reintegrarea sa în muncă;
- obligarea angajatorului să-i plătească despăgubiri egale cu salariile indexate majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, de la 10 decembrie 2009, până la reintegrarea efectivă;
- plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat, în esenţă că, fiind cadru militar în rezervă, pensionat anticipat, a fost angajat în funcţia de consilier parlamentar la Senatul României.
Prin Ordinul nr. 1379/2009, intimatul a dispus încetarea raporturilor de muncă, în temeiul art. 20 şi art. 23 din Legea nr. 329/2009.
Reclamantul a susţinut că critică actul administrativ ca fiind nelegal întrucât a fost angajat în temeiul unui contract de muncă valid, căruia îi sunt aplicabile dispoziţiile C. muncii, iar încetarea raporturilor de muncă între părţi s-a produs cu încălcarea art. 55 lit. a) din C. muncii.
Mai mult, în speţă au fost încălcate prevederile art. 65 din C. muncii, nefiind vorba, în realitate, de desfiinţarea locului de muncă deoarece pe funcţia pe care contestatorul a fost obligat să o părăsească va fi angajată o altă persoană.
De asemenea, la desfacerea contractului de muncă a fost încălcată procedura instituită de C. muncii [art. 71, art. 74 lit. d) şi art. 65 alin. (2) din C. muncii], în sensul că nu i-a fost acordat preaviz, iar decizia nu cuprinde locurile de muncă disponibile.
Încetarea raporturilor de muncă dintre părţi a încălcat şi prevederile legii speciale aplicabile cadrelor militare în rezervă, respectiv ale art. 24 din O.U.G. nr. 7/1998, precum şi cele ale art. 1 al Primului Protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, raportat la Pactul Internaţional privind Drepturile Economice şi Sociale, art. 15 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art. 14 şi Protocolul nr. 12 art. 1 alin. (2) al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Pârâtul a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, iar pe fond respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.
Prin Sentinţa civilă nr. 5808 din 10 august 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, pe considerentele că reclamantul a avut calitatea de funcţionar parlamentar, conform Legii nr. 7/2006, iar litigiile în legătură cu raportul de serviciu ale funcţionarului public se judecă de instanţele de contencios administrativ, conform art. 109 din Legea nr. 188/1999 şi art. 10 din Legea nr. 554/2004.
2. Hotărârea Curţii de apel.
Prin Sentinţa nr. 5616 din 5 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul D.M., în contradictoriu cu pârâtul Senatul României.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin Ordinul nr. 1379/2009, Parlamentul României - Senatul a constatat în conformitate cu prevederile art. 20 şi art. 23 din Legea nr. 329/2009 încetarea de drept a raportului de serviciu al consilierului parlamentar D.M.
Potrivit art. 20 şi art. 23 din Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional: "neîndeplinirea obligaţiei privind exprimarea opţiunii în termenul prevăzut la art. 18 şi la art. 19 alin. (3) şi (4), constituie o cauză de încetare de drept a raporturilor de muncă stabilite în baza contractului individual de muncă sau a actului de numire în funcţie precum şi a raporturilor de serviciu".(art. 20)
Potrivit art. 23 alin. (1) "angajatorul are obligaţia de a lua măsurile necesare constatării cazurilor prevăzute la art. 18 şi la art. 19 alin. (3) şi alin. (4)".
Curtea a constatat că Parlamentul României - Senatul în calitate de angajator avea obligaţia legală şi nu facultatea de a constata încetarea de drept a raportului de serviciu al reclamantului.
Singura condiţie cerută de lege, conform art. 20 menţionat anterior, era ca angajatorul să verifice dacă reclamantul, respectiv angajatul prin cumul (salariul şi pensia) şi-a exprimat opţiunea conform art. 18 şi art. 19 din Legea nr. 329/2009.
În speţă, reclamantul nu şi-a exprimat opţiunea, apreciind că are dreptul să cumuleze pensia cu salariul din moment ce art. 24 din O.U.G. nr. 7/1999 permite personalului militar şi civil pensionat în condiţiile acestei ordonanţe să cumuleze pensia cu salariul obţinut în cazul în care îşi continuă activitatea ca angajat sau cu veniturile suplimentare realizate din activităţile cu scop lucrativ.
Reclamantul a arătat că este militar în rezervă, pensionat anticipat din rândurile armatei şi a fost angajat în funcţia de consilier parlamentar la Senatul României, Direcţia Generală Legislativă, Direcţia pentru Lucrările Comisiilor Senatului, Comisia pentru Apărare, Ordine Publică şi Siguranţă Naţională de la data de 1 ianuarie 2009, iar legea nouă, Legea nr. 329/2009 nu poate anula prevederile legii speciale în materie, O.U.G. nr. 7/1999.
Curtea constată că susţinerile reclamantului sunt neîntemeiate.
Legea nr. 329/2009 este o lege specială în privinţa regimului cumulului pensiilor cu veniturile salariale. Pentru reducerea cheltuielilor bugetare legea a vizat toate veniturile realizate din exercitarea unei activităţi pe bază de contract individual de muncă, raport de serviciu sau în baza actului de numire, potrivit legii, în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, precum şi în cadrul regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi societăţilor comerciale la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat, ori o unitate administrativ-teritorială. Legea permite cumulul pensiei nete cu veniturile astfel realizate, dacă nivelul acestuia nu depăşeşte nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat.
Legea nr. 329/2009 nu anulează prevederile O.U.G. nr. 7/1999 ci îi delimitează sfera de aplicare, în sensul că reclamantul poate cumula pensia specială de cadru militar în rezervă cu salariul dacă este angajat în sectorul privat (mai puţin societăţile comerciale cu capital de stat şi regiile autonome).
Criticile reclamantului în sensul că prin actul contestat s-au încălcat prevederile C. muncii nu pot fi reţinute. Legea nr. 329/2009 a introdus o cauză legală de încetare de drept a raportului de muncă, astfel că prevederile art. 55 lit. a) şi k), art. 65, ori art. 71 din C. muncii nu sunt aplicabile.
De altfel reclamantul a fost funcţionar public şi nu angajat cu contract de muncă pentru a invoca prevederile C. muncii.
Pentru situaţia de încetare a raportului de serviciu "ope legis" nu este reglementată ipoteza acordării unui preaviz funcţionarului public.
Se constată că sunt de asemenea nefondate susţinerile reclamantului în sensul că au fost încălcate prevederile unor acte internaţionale, ratificate de România.
Reclamantul invocă încălcarea dreptului la proprietate protejat de art. 1 al Primului Protocol al Convenţiei Europene raportat la art. 6 pct. 1 al Pactului Internaţional privind Drepturile Economice şi Sociale şi art. 15 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
Fiecare angajat este proprietar pe drepturile sale salariale cuvenite pentru munca prestată. Nu se poate invoca dreptul de proprietatea asupra unor drepturi salariale care nu i se mai cuvin salariatului după încetarea de drept a raportului de serviciu.
De asemenea orice persoană are dreptul de a exercita o ocupaţie aleasă sau acceptată în mod liber dar exercitarea acestea se poate face numai în condiţiile legii.
Invocarea art. 14 şi a Protocolului nr. 12 art. 1 alin. (2) al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului este de asemenea irelevantă.
În speţă, nu este vorba despre o discriminare realizată prin actul administrativ contestat, între persoanele cu o pensie netă care nu depăşeşte nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi persoanele care au o pensie mai mare decât aceasta.
Această distincţie este realizată de Legea nr. 329/2009 şi nu de actul contestat. Instanţa verifică legalitatea actului administrativ sub aspectul conformităţii cu legea, dar nu are competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege pe considerent că ar fi discriminatorii ori să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. (În acest sens s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 819/2008).
Faţă de considerentele de fapt şi de drept reţinute anterior, Curtea constatând că actul contestat este legal, în temeiul art. 109 din Legea nr. 188/1999, va respinge acţiunea atât pentru capătul principal cât şi pentru capetele accesorii, ca neîntemeiată.
3. Recursul declarat de reclamant.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamantul D.M. fără a indica motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurentul a susţinut că instanţa de fond a făcut abstracţie de incidenţa dreptului comunitar şi de caracterul prioritar al acestuia, în raport cu dreptul intern.
În opinia recurentului, dispoziţiile art. 17 - 22 din Legea nr. 329/2009, care îl obligă să opteze între pensie şi salariu, încalcă dreptul la proprietate protejat de art. 1 din Protocol nr. 1 adiţional la Convenţie, raportat la art. 6 pct. 1 din Pactului Internaţional privind Drepturile Economice şi Sociale, dreptul la muncă şi dreptul de a exercita o ocupaţie aleasă sau acceptată în mod liber - art. 15 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi dreptul la nediscriminare - art. 14 şi Protocolului nr. 12 art. 1 alin. (2) al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În egală măsură, Legea nr. 329/2009 încalcă şi prevederile Directivei Consiliului nr. 200/78/CE, de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în privinţa încadrării în muncă şi ocupării forţei de muncă, precum şi prevederile Regulamentului nr. 1408/71 privind dreptul asiguratului de a beneficia de prestaţiile pentru care s-a asigurat, în acest sens, fiind evidentă discriminarea la care pensionarii Statului Român sunt supuşi, în speţă, cei care au căzut sub incidenţa art. 17 - 20 din Legea nr. 329/2009, prin raportate la pensionarii altor state al Uniunii Europene, atât sub aspectul accesului lor la muncă, dar şi cu privire la modalitatea în care sunt concediaţi.
A concluzionat recurentul că judecătorul fondului trebuie să aplice legea mai favorabilă cuprinsă în tratatele comunitare, devenite drept intern, în temeiul art. 148 din Constituţie.
4. Apărarea intimatului Senatul României.
Prin întâmpinare, intimatul Senatul României a solicitat respingerea recursului ca nefondat insistând asupra faptului că recurentul-reclamant nu a îndeplinit obligaţia legală prevăzută de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 329/2009 privind exprimarea în scris a opţiunii şi că prin acest act normativ se instituie o nouă sancţiune de desfacere a contractului de muncă sau de încetare a raportului de serviciu, sancţiune care se adaugă celor prevăzute de C. muncii, de Legea nr. 7/2006, sau prin alte legi speciale.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, cât şi în baza art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că este legală, aşa încât ca fi menţinută.
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.
Actul administrativ supus controlului de legalitate de către recurentul-reclamant D.M. este Ordinul nr. 1379/2009, prin care s-a constatat încetarea de drept a raportului de serviciu, în baza art. 20 şi 23 din Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional în condiţiile în care raporturile de serviciu se află sub incidenţa art. 17 şi următoarele din Cap. IV, datorită calităţii acestuia de pensionar şi de cumulare a salariului cu pensia militară.
Prima instanţă, analizând motivele de fapt şi de drept ale acţiunii judiciare, cât şi apărările pârâtului, a ajuns la concluzia că actul atacat este legal.
La aceeaşi concluzie a ajuns şi instanţa de recurs, după cenzurarea soluţiei prin prisma criticilor înfăţişate de recurent, reţinând, în acest sens, următoarele:
Recurentul-reclamant a avut calitatea de funcţionar public parlamentar, pe baza actului administrativ de numire în funcţia publică parlamentară de consilier parlamentar, emis în condiţiile Legii nr. 7/2006.
Prin intrarea în vigoarea a Legii nr. 239/2009 raportul de serviciu se află sub incidenţa art. 17 din lege, datorită calităţii acestuia de pensionar şi de cumulare a salariului cu pensia militară, astfel că recurentul-reclamant avea obligaţia, potrivit art. 18 alin. (1) din lege, ca în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a legii, respectiv până la 9 decembrie 2009, să îşi exprime în scris opţiunea între suspendarea plăţii pensiei pe durata exercitării activităţii şi încetarea raportului de serviciu, dacă nivelul pensiei nete aflate în plată depăşeşte nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat.
Cum această obligaţie nu a fost îndeplinită, s-a constatat încetarea de drept a raportului de serviciu şi în mod legal s-a emis ordinul contestat.
Fiind în prezenţa unei dispoziţii normative care prevede o modalitate specială de încetare a raporturilor de muncă, nu se poate face aplicarea dispoziţiilor din C. muncii care reglementează termenul de preaviz şi încetarea de drept a contractului de muncă.
În acest sens sunt relevante prevăzut de art. 295 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - C. muncii, cu modificările şi completările ulterioare care dispune că "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective".
Contrar celor susţinute de recurent, este de menţionat că prima instanţă a realizat o corectă examinare a legalităţii actului atacat, prin raportare la prevederile legale în executarea cărora a fost emis, stabilind cu justeţe că nu se poate reţine nelegalitatea ordinului emis, care nu încalcă limitele de competenţă prevăzute de dispoziţiile legale evocate.
Nefondate sunt şi criticile ca şi argumentele recurentului circumscrise susţinerii în sensul că judecătorul fondului trebuia să aplice principiul priorităţii normelor dreptului comunitar.
Aplicarea principiului priorităţii dreptului comunitar, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană presupune existenţa unei neconcordanţe între normele interne şi cele comunitare, instanţele fiind obligate să dea întâietate reglementării comunitare.
Prioritatea dreptului comunitar faţă de dreptul naţional nu înseamnă că prevederile naţionale nu se aplică sau că sunt inexistente, ci doar că, în baza principiului priorităţii de aplicare norma de drept intern nu se aplică atunci când este în conflict cu o normă comunitară.
În speţa de faţă, nu s-a dovedit încălcarea vreunei norme comunitare prin interpretarea dreptului intern aplicabil în cauza dedusă judecăţii.
De altfel, prin decizia de inadmisibilitate pronunţată la data de 20 martie 2012, în cauza Ionel Panfile împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul Român a dispoziţiilor art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, sub aspectul luării unor măsuri privind regimul cumulului pensiilor cu veniturile salariale, în scopul reducerii cheltuielilor bugetare, conform Capitolului IV al Legii nr. 329/2009.
2. Temeiul legal soluţiei instanţei de recurs.
Cum dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 329/2009 au un caracter imperativ, legiuitorul neînţelegând a prevede situaţii de excepţie şi neexistând motive pentru a se dispune reformarea hotărârii recurate, în temeiul dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de D.M. împotriva Sentinţei nr. 5616 din 5 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 octombrie 2012.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 3837/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3852/2012. Contencios. Amendă pentru... → |
|---|
