ICCJ. Decizia nr. 3886/2012. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3886/2012
Dosar nr. 168/45/2012
Şedinţa publică de la 3 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin Sentinţa civilă nr. 115 din 26 martie 2012, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC R. SA Bârlad în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală/Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi pe cale de consecinţă a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. F/MC 439 din 21 decembrie 2011, doar în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale suplimentare de plată în sarcina reclamantei constând în impozit pe veniturile persoanelor juridice nerezidente, impozit pe veniturile persoanelor fizice nerezidente şi TVA, precum şi majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere aferente acestora până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de către instanţa de fond.
Pentru a se pronunţa astfel, curtea de apel a apreciat că în cauză sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ fiscal contestat.
Astfel, a constatat instanţa de fond că în cauză, cazul bine justificat este dovedit prin faptul că reclamanta a prezentat împrejurări legate atât de starea de fapt, cât şi de drept aparent veridice, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ-fiscal contestat (Decizia de impunere nr. F-MC 439 din 21 decembrie 2011).
În acest sens, instanţa de fond, cercetând aparenţa dreptului cu privire la decizia de impunere emisă de pârâtă, a reţinut că sunt invocate mai multe motive de nelegalitate cu privire la respectivul act administrativ-fiscal, după cum urmează: în ceea ce priveşte impozitul pentru nerezidenţi, reclamanta a arătat în contestaţia administrativă că se încalcă în mod flagrant dispoziţiile legale, din perspectiva art. 1 alin. (4) C. fisc., ce face parte din dreptul intern şi sunt aplicabile prioritar; că nu s-a ţinut cont de înscrisurile depuse din timpul inspecţiei fiscale respective de existenţa certificatului de rezidenţă fiscală; cu privire la impozitul pentru nerezidenţă a persoanelor fizice, s-a arătat că există o încălcare şi mai flagrantă a dispoziţiilor C. proc. fisc., în sensul că pentru nişte sume fiscale pentru care nu se mai afla în termenul de prescripţie pentru stabilirea drepturilor fiscale s-a făcut o nouă inspecţie fiscală, cu încălcarea C. proc. fisc.; au fost verificate sume pentru care termenul de prescripţie era împlinit şi, de asemenea, deşi se constată că reclamanta a plătit acele sume, prin decizia de impunere se urmăreşte o dublă impozitare a acelor sume; organul fiscal nu a ţinut cont de convenţiile internaţionale pentru evitarea dublei impuneri la care România este parte şi de aplicarea prioritară a acestora faţă de prevederile actelor normative interne la stabilirea impozitului pe veniturile persoanelor juridice nerezidente, impozitului pe veniturile persoanelor fizice nerezidente; cu privire la TVA, organul fiscal nu a luat în calcul procedura fiscală şi toate instrucţiunile care prevăd în cazul unor erori de natură a nu afecta baza impozabilă, nu se impune stabilirea de obligaţii fiscale şi nu a ţinut cont de actele noi prezentate în timpul controlului.
În raport de motivele arătate de contestatoare în opinia judecătorului fondului, există suficiente indicii că s-au comis erori în stabilirea obligaţiilor fiscale, acestea neputând fi analizate în această procedură, căci ar echivala cu prejudecarea fondului.
În ceea ce priveşte iminenţa unei pagube, instanţa de fond a apreciat că în raport de sumele ce urmează a fi executate, sume ce au un cuantum ridicat, ideea ce se desprinde este că executarea lor înainte de cenzurarea actelor de către instanţă este de natură să cauzeze pagube grave reclamantei, de natură a avea repercusiuni şi asupra terţilor.
Mai apreciază instanţa de fond că executarea patrimoniului reclamantei cu o sumă însemnată, precum este cea în cauză, nu poate să nu producă serioase blocaje în activitatea acesteia de natură a avea repercusiuni şi asupra salariaţilor şi furnizorilor de utilităţi a acesteia.
2. Cererea de recurs
Împotriva Sentinţei civile nr. 115 din 26 martie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în condiţiile art. 304 C. proc. civ.
Printr-un set de critici circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţine recurenta că instanţa de fond a pronunţat hotărârea cu încălcarea prevederilor legale cuprinse în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Astfel, în ceea ce priveşte îndeplinirea primei condiţii, cea a cazului bine justificat, arată recurenta că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a făcut referire la aparenta nelegalitate a actelor administrative atacate fără să aibă în vedere că instanţa nu este învestită cu soluţionarea unei acţiuni în anularea unui act administrative, iar obiectul cererii este doar suspendarea executării actului administrativ atacat.
Consideră recurenta că respectivele susţineri ale intimatei nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ, fiind necesară administrarea de probe în cadrul procesului.
Mai arată recurenta că instanţa de fond în mod eronat a antamat fondul, în situaţia în care a analizat pe fond legalitatea impunerii impozitului pentru nerezidenţi, susţinând fără temei legal că au fost verificate sume pentru care termenul de prescripţie era împlinit.
În acest context susţine recurenta că toate obligaţiile au fost corect şi legal stabilite în sarcina societăţii, fiind motivate în fapt şi în drept pentru fiecare sumă, cum reiese şi din decizia de impunere şi din raportul de inspecţie fiscală a căror suspendare s-a cerut.
Consideră recurenta că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a legii şi în ceea ce priveşte a doua condiţie, cea referitoare la iminenţa producerii unei pagube.
Astfel, recurenta arată că instanţa de fond nu a avut în vedere că intimata nu a probat că executarea sumei ce face obiectul actului atacat i-ar crea un prejudiciu material grav, imposibil de evitat şi care i-ar afecta major activitatea comercială, situaţie imposibil de înlăturat în alt mod decât prin suspendarea executării actului atacat.
Consideră recurenta că susţinerea intimatei privind faptul că executarea sumei înscrise în actele administrative atacate i-ar produce importante prejudicii nu este probată întrucât menţionarea creanţei contestate şi a valorii ei nu duc de facto la constatarea că există o pagubă iminentă, iar aceasta nu a adus niciun fel de dovezi din care să reiasă ce pondere are suma de 2.179.748 RON în totalul cifrei de afaceri a societăţii, pentru a se discuta de o pagubă iminentă şi ireversibilă în desfăşurarea activităţii acesteia.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului în raport de cadrul legal aplicabil în cauză, constată că nu poate primi criticile formulate de recurenta-pârâtă, în considerarea celor ce urmează:
În prealabil, Înalta Curte, în acord cu jurisprudenţa sa constantă, reafirmă că este incontestabil faptul că suspendarea executării actului administrativ-fiscal, care se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea lui, constituie o măsură de excepţie, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, pe baza cărora să se poată reţine îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ş) şi t) din aceeaşi lege.
Totodată, în contextul criticilor formulate de recurenta-pârâtă, se impune a fi subliniat şi faptul că potrivit jurisprudenţei, condiţia referitoare la fumus boni iuris este îndeplinită atunci când cel puţin unul dintre motivele invocate de reclamant în susţinerea acţiunii în anulare pare la prima vedere relevant şi, în orice caz, că este întemeiat sau atunci când argumentele pe care le susţine nu pot fi înlăturate fără o examinare aprofundată, ceea ce revine instanţei competente a analiza în fond legalitatea actului administrativ-fiscal contestat.
Aşadar, este adevărat că, cazul bine justificat nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce ţin de legalitatea actului administrativ, întrucât acestea vizează fondul actului, care se analizează numai în cadrul acţiunii în anulare, însă procedura sumară de cercetare a actului administrativ-fiscal realizată pe baza unei cereri de suspendare a executării, se grefează pe analiza în aparenţă a unor motive de nelegalitate a respectivului act, ceea ce nu se confundă cu o pronunţare asupra legalităţii respectivului act administrativ, aşa încât vor fi înlăturate şi criticile formulate prin cererea de recurs pe acest aspect.
Înalta Curte constată că instanţa de fond a realizat doar o examinare sumară a situaţiilor de fapt şi de drept invocate de reclamant pe care le-a considerat de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ-fiscal în privinţa căruia se solicită suspendarea executării, şi nu o analiză a legalităţii acestuia cum în mod greşit se susţine prin cererea de recurs.
Analizând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că analiza sumară a motivelor de nelegalitate invocate cu privire la actul administrativ-fiscal a cărei suspendare se solicită în cauză, oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură respectivul act administrativ-fiscal contestat şi fac verosimilă iminenţa producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării, aşa încât consideră ca fiind neîntemeiate toate criticile formulate de recurentă pe fondul cererii de suspendare.
Astfel, Înalta Curte constată că în mod justificat instanţa de fond a reţinut, şi fără o antamare a fondului, cum în mod greşit se susţine prin cererea de recurs, ca fiind îndeplinită condiţia existenţei unui caz bine justificat, în sensul art. 14 din Legea contenciosului administrativ, în condiţiile în care din analiza sumară a raportului de inspecţie fiscală nr. F-MC 235 din 21 decembrie 2011, a deciziei de impunere nr. F-MC 439 din 21 decembrie 2011, a contestaţiei formulate de intimata-reclamantă în temeiul art. 205 şi urm. C. proc. fisc., a Deciziei nr. 356 din 17 august 2012 emisă de A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor prin care a fost admisă contestaţia formulată de intimata-reclamantă şi desfiinţată parţial decizia de impunere a cărei suspendare se solicită, se pot observa aparente indicii de nelegalitate cu privire la modul în care a fost derulată inspecţia fiscală, au fost interpretate şi aplicate o serie de dispoziţii legale în materie fiscală cu privire la impozitul datorat de persoanele fizice şi persoanele juridice nerezidente şi implicit au fost stabilite obligaţii suplimentare de plată în sarcina intimatei-reclamante.
De asemenea, se impune a fi subliniat faptul că iminenţa prejudiciului nu trebuie dovedită cu certitudine absolută, ci este suficient, mai ales atunci când realizarea prejudiciului depinde de intervenţia unui ansamblu de factori, ca acesta să poată fi prevăzut cu un grad de probabilitate suficient de mare, cum este cazul şi în situaţia dedusă prezentei judecăţi.
Astfel, aprecierea instanţei de fond, în sensul că executarea patrimoniului reclamantei cu o sumă însemnată, precum este cea în cauză, nu poate să nu producă serioase blocaje în activitatea acesteia de natură a avea repercusiuni şi asupra salariaţilor şi furnizorilor de utilităţi a acesteia reprezintă un argument suficient pentru a se dispune măsura prevăzută de art. 14 din Legea contenciosului administrativ, aşa încât vor fi înlăturate şi criticile referitoare la neîndeplinirea condiţiei existenţei pagubei iminente, în sensul art. 2 lit. ş) din Legea contenciosului administrativ.
În consecinţă, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a apreciat ca fiind îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 544/2004 pentru admiterea măsurii provizorii solicitate de intimata-reclamantă.
Toate considerentele expuse converg către concluzia că soluţia pronunţată de instanţa de fond este temeinică şi legală, motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, împotriva Sentinţei nr. 115/2012 din 26 martie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3885/2012. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 3890/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
