ICCJ. Decizia nr. 3890/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3890/2012
Dosar nr. 7110/2/2011
Şedinţa publică de la 3 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 230 din 16 ianuarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului; a respins acţiunea formulată de reclamantele P.C.N. şi P.T.S., în contradictoriu cu pârâţii Universitatea „S.H.” şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în garanţie ca rămasă fără obiect.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, faptul că reclamantele au solicitat cenzurarea refuzului celor doi pârâţi de a efectua demersurile legale, potrivit competenţelor acestora, de a fi eliberate diplome de licenţă şi suplimentele la acestea, din perspectiva aplicării art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de către pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, reţinând că există identitate între persoana celor două reclamante şi persoanele care se pot adresa instanţei de contencios administrativ pentru analizarea pretinsului refuz nejustificat de a emite actele aflate în discuţie.
De asemenea, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, atât pentru acţiunea introductivă, cât şi pentru cererea de chemare în garanţie, având în vedere împrejurarea că reclamantele au solicitat obligarea acestuia la eliberarea formularelor pentru eliberarea diplomelor de licenţă, competenţă prevăzută de dispoziţiile legale în sarcina sa.
Cu privire la fondul cauzei, Curtea a reţinut că actele de studii pot fi eliberate doar pentru acei absolvenţi care au promovat examenele de licenţă şi care au urmat o specializare la o formă de învăţământ acreditată sau autorizată să funcţioneze provizoriu conform legislaţiei în vigoare la momentul înscrierii în anul I de facultate; că la data înscrierii reclamantelor în anul I de studii se aplicau prevederile H.G. nr. 1609/2004 pentru modificarea anexelor nr. 1 - 3 la H.G. nr. 410/2002 privind structurile şi specializările universitare acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu din instituţiile de învăţământ superior, iar specializarea „absolvită" de reclamante în cadrul Universităţii „S.H." (şi anume Drept) era acreditată doar pentru forma de învăţământ „ZI" şi autorizată provizoriu să funcţioneze doar la forma de învăţământ „FR”, însă nu avea acreditare sau autorizare provizorie de funcţionare pentru forma de învăţământ „ID”.
Curtea a reţinut că nu poate fi invocată o situaţie de discriminare în raport de alţi absolvenţi ai pârâtei S.H., având în vedere că reclamanţii nu au dovedit împrejurarea că au urmat studiile la aceleaşi forme de învăţământ şi specialităţi ca şi absolvenţii cărora le-ar fi fost eliberate diplomele de licenţă şi a suplimentelor la aceste diplome, prin urmare nici existenţa unui tratament juridic distinct unor situaţii similare, fără o bază obiectivă, neavând relevanţă împrejurarea că angajatorii unor alţi absolvenţi ar considera drept valabilă diploma.
Având în vedere aceste considerente, Curtea a respins ca neîntemeiată acţiunea introductivă, apreciind drept justificat refuzul celor doi pârâţi de a elibera reclamantelor diploma de licenţă şi suplimentul la diploma de licenţă şi, în consecinţă, a respins cererea de chemare în garanţie ca rămasă fără obiect.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele P.C.N. şi P.T.S., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., se aduc, în esenţă, critici sentinţei atacate în sensul că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal şi dată cu aplicarea greşită a legii.
Arată recurentele-reclamante că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că nu au calitatea de absolvenţi şi că astfel nu există temei legal pentru eliberarea diplomelor, de vreme ce nici pârâta nu a contestat faptul că acestea au urmat şi absolvit cursurile facultăţii.
Recurentele-reclamante invocă practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în susţinerea poziţiei lor.
Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Teleorman, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituţii de învăţământ superior la eliberarea unor diplome de licenţă şi a altor acte de studii reclamantelor, care sunt absolvente ale Facultăţii de Drept şi Administraţie Publică Bucureşti, din cadrul Universităţii „S.H.”.
În alt registru de idei, nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiţie persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.
Or, în speţa de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea „S.H.” din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
Pe de altă parte, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, ce era în vigoare la data finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamante, nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifestă prin relaţie directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei, care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
În cauza de faţă, Universitatea „S.H.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea „S.H.” din Bucureşti este o persoană juridică de drept privat, de utilitate publică, ce funcţionează doar ca parte a unui sistem naţional de învăţământ, care nu poate fi asimilată unei autorităţi administrative autonome sau unui organ central al administraţiei publice.
Prin urmare, pârâta aflată în discuţie este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, Universitatea „S.H.” nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
În cauza de faţă, o asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
În prezentul conflict negativ de competenţă sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care menţionează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Prin urmare, specificul litigiilor care se desfăşoară între persoanele fizice sau juridice şi administraţia publică determină, în mod necesar, existenţa unor reguli imperative în privinţa competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenţei materiale, articolul aflat în discuţie instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric.
În cauza de faţă este aplicabil primul criteriu enunţat anterior. În plus, trebuie subliniat faptul că tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu de contencios administrativ, faţă de împrejurarea că Universitatea S.H. din Bucureşti este o autoritate publică locală. De asemenea, mai trebuie să fie relevat art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ.
În cauză, fiind vorba de un litigiu având ca obiect obligarea pârâtei autoritate publică locală la emiterea unui act administrativ, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenţa materială a instanţei de contencios administrativ revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Teleorman, competent şi din punct de vedere teritorial potrivit art. 10 alin. (3) din aceeaşi lege.
Soluţionând cauza de faţă fără a-şi verifica competenţa în raport cu obiectul acţiunii şi cu dispoziţiile legale citate mai sus, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre casabilă în condiţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
În consecinţă, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312 alin. (6) şi art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Teleorman, secţia de contencios administrativ şi fiscal, care va avea în vedere şi motivele de recurs invocate de reclamante, ce privesc fondul pricinii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de P.C.N. şi P.T.S. împotriva Sentinţei civile nr. 230 din 16 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Teleorman, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3886/2012. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 3895/2012. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
