ICCJ. Decizia nr. 3895/2012. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3895/2012
Dosar nr. 952/35/2010
Şedinţa publică de la 3 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin acţiunea înregistrată la 24 septembrie 2010, reclamanta SC „U.” SRL Oradea a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Cluj şi D.J.A.O.V. Bihor, să se dispună anularea Procesului-verbal de control nr. 6520 din 6 iulie 2010, a măsurii de confiscare dispusă prin acest act de control, precum şi anularea Deciziei nr. 107 din 19 august 2010, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată în baza dispoziţiilor art. 207 C. proc. fisc.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, începând cu data de 6 aprilie 2010 a deţinut atestatul nr. 147 din 6 aprilie 2010 pentru comercializarea en-detail de produse energetice, astfel că, în actele administrative contestate, inspectorii vamali au constatat în mod greşit că, în perioada 8 mai - 30 iunie 2010, la punctul de lucru situat în Oradea, a desfăşurat activitate de comercializare de produse energetice atât în sistem en-detail, cât şi în sistem en-gros, fără a deţine atestat pentru comercializarea unor asemenea produse în sistem en-gros. Reclamanta a mai arătat că este neîntemeiată şi constatarea inspectorilor vamali privind existenţa în perioada verificată a unor diferenţe între rapoartele de gestiune şi rapoartele de închidere de tură.
Prin cererea depusă la data de 10 decembrie 2010, reclamanta a solicitat să fie introdusă în cauză în calitate de pârâtă Autoritatea Naţională a Vămilor şi a renunţat la judecata cererii de anulare a măsurii de confiscare dispusă prin Procesul-verbal de control nr. 6520 din 6 iulie 2010.
Prin întâmpinare, pârâta Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Cluj a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale a Direcţiei Judeţene pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bihor, motivând că aceasta nu are personalitate juridică, potrivit dispoziţiilor art. 1 din H.G. nr. 110/2009 şi art. 87 alin. (1) C. proc. civ.
2. Soluţia instanţei de fond
Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat Sentinţa nr. 210/CA/2011 din 10 octombrie 2011, prin care a admis acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtelor Autoritatea Naţională a Vămilor şi Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Cluj, anulând Decizia nr. 107 din 19 august 2010 şi Procesul-verbal de control nr. 6520 din 6 iulie 2010, întocmite de cea de-a doua pârâtă.
Prin aceeaşi sentinţă, a fost admisă excepţia lipsei capacităţii procesuale a Direcţiei Judeţene pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bihor şi a anulat acţiunea formulată de reclamantă împotriva acestei direcţii pârâte.
Instanţa de fond a constatat că este întemeiată excepţia lipsei capacităţii procesuale a Direcţiei Judeţene pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bihor faţă de dispoziţiile art. 1 din H.G. nr. 110/2009 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale a Vămilor şi art. 87 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora numai Autoritatea Naţională a Vămilor are personalitate juridică, iar direcţiile regionale şi judeţene aflate în subordine acţionează în numele acesteia.
Instanţa de fond a avut în vedere şi Ordinul circular nr. 6840 din 11 august 2010 emis de Autoritatea Naţională a Vămilor, prin care Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Cluj a fost împuternicită să-i reprezinte interesele în litigiile în care este parte, fără ca un asemenea mandat de reprezentare să fi fost dat şi pârâtei Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bihor.
Pe fondul cauzei, s-a constatat nelegalitatea Deciziei nr. 107 din 19 august 2010 şi a Procesului-verbal de control nr. 6520 din 6 iulie 2010 şi s-a dispus anularea lor, cu motivarea că, inspectorii vamali au reţinut în mod greşit că o parte din cantitatea de marfă a fost vândută de reclamantă în perioada 8 mai - 30 iunie 2010 în sistem en-detail şi cealaltă parte în sistem en-gros, dat fiind că, activitatea din perioada respectivă s-a desfăşurat en-detail, în baza Atestatului nr. 147 din 6 aprilie 2010.
Pe baza înscrisurilor depuse de părţi şi a concluziilor expertizei contabile efectuate în cauză, instanţa de fond a considerat că este neîntemeiată afirmaţia organelor de control, în sensul că, este permisă comercializarea numai prin pompa de distribuţie, în condiţiile în care reclamanta avea posibilitatea de a alege între a emite bon fiscal sau factură (factura fiscală emiţându-se şi în situaţia în care se vinde direct prin pompă, dar marfa nu este achitată în ziua livrării, ci la termenul stabilit prin contract), iar în privinţa scăderii din gestiune a cantităţii şi valorii mărfurilor, nu se poate reţine o evidenţă fictivă, întrucât toate ieşirile au fost înregistrate în gestiune, în baza bonurilor sau facturilor fiscale, conform raportului de gestiune pus la dispoziţia agenţilor constatatori.
Instanţa de fond a mai avut în vedere că toate impozitele şi taxele datorate de reclamantă au fost corect înregistrate în contabilitatea societăţii, fiind achitate la bugetul de stat, care nu a fost prejudiciat, cum s-a constatat fără temei în actele administrative deduse judecăţii.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Cluj în nume propriu şi în reprezentarea Autorităţii Naţionale a Vămilor, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamantă ca nefondată.
În primul motiv de recurs a fost invocată necompetenţa materială a instanţei de fond, arătându-se că actele atacate au fost emise de o autoritate publică judeţeană şi conform dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 554/2004, competenţa de a se pronunţa în primă instanţă aparţine tribunalului. Pentru acest considerent, s-a susţinut că este nelegală hotărârea atacată, întrucât Curtea de Apel Oradea trebuia să decline competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs a fost criticată soluţia dată pe fondul pricinii, susţinându-se că instanţa de fond a admis în mod greşit acţiunea, prin preluarea apărărilor din acţiune şi a concluziilor expertizei contabile, deşi acestea sunt rezultatul unei confuzii între cele două sisteme de comercializare a produselor energetice şi anume, en-gros şi en-detail.
Astfel, s-a învederat că, deşi intimata-reclamantă desfăşoară activitate de comerţ cu amănuntul sau en-detail, pentru care deţine atestat, această formă de circulaţie a mărfurilor constă în cumpărarea de mărfuri pentru a le revinde consumatorilor sau utilizatorilor finali, în general cantităţi mici şi în stare de întrebuinţare, dar nu s-a avut în vedere că, în cazul vânzării de produse energetice en-gros, cu plata la o perioadă de timp stabilită între părţi, era obligatorie emiterea unui bon nefiscal, însoţit de aviz sau factură, spre a fi posibilă verificarea în orice moment a cantităţii de produse aflate în stoc.
Recurentele au precizat că, fiind contestate în timpul controlului diferenţe de cantităţi între rapoartele de gestiune şi rapoartele de închidere de tură pentru produsul energetic comercializat prin pompă, este mai mult decât evident că intimata-reclamantă şi ulterior, instanţa de fond, nu au făcut diferenţa între comercializarea en-gros şi cea en-detail.
În conformitate cu prevederile Codul de procedură fiscală, s-a susţinut că organele vamale au întocmit corect actele atacate, întrucât comercializarea produselor energetice fără a deţine atestat eliberat de organul fiscal competent constituie contravenţie şi în consecinţă, agentul economic nu poate comercializa produsele energetice deţinute în afara regimului suspensiv, nefiind introduse în regimul de accizare prevăzut de Titlul VII C. fisc.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând actele şi lucrările dosarului, în raport cu dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs pentru următoarele considerente:
1. Aspecte de fapt şi de drept relevante
În urma unui control efectuat la punctul de lucru al intimatei-reclamante SC „U.” SRL Oradea, situat în Oradea, str. M.C., judeţul Bihor, Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Cluj - Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bihor a încheiat Procesul-verbal de control nr. 6520 din 6 iulie 2010, prin care a constatat că, în perioada 8 mai - 30 iunie 2010, societatea intimată a desfăşurat activitate de comercializare de produse energetice, atât în sistem en-detail, cât şi în sistem en-gros, deşi nu deţinea pentru perioada respectivă atestat de comercializare a produselor energetice în sistem en-gros. Organele de control au constatat că, în perioada supusă verificării, există diferenţe de cantitate între rapoartele de gestiune şi rapoartele de închidere de tură şi anume, potrivit raportului de gestiune au fost comercializaţi 1.266.674,41 litri motorină, iar potrivit raportului de închidere de tură s-au comercializat 755.075,24 litri motorină, diferenţa de 511.599,17 litri motorină, în valoare de 2.108.389,55 RON, fiind facturată către diverse firme.
Prin acest act de control s-a constatat că intimata-reclamantă a încălcat dispoziţiile art. 20669 C. fisc. şi s-a dispus întocmirea unui proces-verbal de contravenţie.
Contestaţia administrativă formulată de intimata-reclamantă împotriva Procesului-verbal de control nr. 6520 din 6 iulie 2010 a fost respinsă ca neîntemeiată prin Decizia nr. 107 din 19 august 2010 emisă de Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Cluj - Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bihor.
În baza Procesului-verbal de control nr. 6520 din 6 iulie 2010, Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Cluj - Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bihor a încheiat Procesul-verbal de contravenţie nr. 116/0117115 din 6 iulie 2010, prin care intimata-reclamantă a fost sancţionată contravenţional în baza dispoziţiilor art. 220 alin. (22) C. proc. fisc. cu sancţiunea principală a amenzii în sumă de 20.000 RON şi cu sancţiunea complementară a confiscării sumei de 2.108.389,55 RON, reprezentând contravaloarea sumelor rezultate din vânzarea de carburanţi (motorină) în perioada 8 mai - 30 iunie 2010.
Instanţa de fond a admis acţiunea formulată de intimata-reclamantă, a anulat atât Procesul-verbal de control nr. 6520 din 6 iulie 2010, cât şi Decizia nr. 107 din 19 august 2010, anulând acţiunea formulată împotriva Direcţiei Judeţene pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bihor pentru lipsa capacităţii procesuale a acestei direcţii.
Hotărârea astfel pronunţată este nelegală, întrucât prima instanţă a soluţionat greşit fondul pricinii, fără a fi fost determinat cadrul procesual al litigiului şi, implicit, limitele sesizării instanţei în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, calitatea şi rangul autorităţilor publice pârâte, natura juridică a actelor administrative deduse judecăţii şi cu dispoziţiile legale care reglementează competenţa materială a instanţelor de judecată în materia contenciosului administrativ.
Obiectul cererii de chemare în judecată a fost precizat de intimata-reclamantă la data de 10 decembrie 2010, în sensul că se solicită anularea Procesului-verbal de control nr. 6520 din 6 iulie 2010 şi a Deciziei nr. 107 din 19 august 2010, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor, renunţându-se la cererea de anulare a măsurii de confiscare dispusă pentru suma de 2.108.389,55 RON.
Faţă de această precizare a obiectului acţiunii, instanţa de fond nu a stabilit în primul rând autoritatea publică legitimată din punct de vedere procesual să aibă calitatea de pârâtă, în condiţiile în care ambele acte administrative contestate de către intimata-reclamantă au fost întocmite de Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bihor.
Deşi s-a reţinut în mod corect că această direcţie judeţeană este autoritatea emitentă a actelor atacate, s-a considerat că nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a sta în proces în calitate de pârâtă, neavând personalitate juridică, potrivit dispoziţiilor art. 1 din H.G. nr. 110/2009, art. 87 alin. (1) C. proc. civ. şi Ordinului circular nr. 6840/2010 al Autorităţii Naţionale a Vămilor.
Instanţa de fond nu a avut în vedere că, potrivit reglementării sus-menţionate, atât direcţiile regionale, cât şi direcţiile judeţene sunt unităţi subordonate din structura organizatorică a Autorităţii Naţionale a Vămilor şi, în consecinţă, dacă se stabilea că numai Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Cluj are calitatea de pârâtă, în baza mandatului acordat prin Ordinul circular nr. 6840/2010 al Autorităţii Naţionale a Vămilor, trebuia să se verifice dacă, în raport cu rangul acestei direcţii care funcţionează la nivel local şi nu central, este competentă să se pronunţe în primă instanţă curtea de apel sau tribunalul, conform prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Ca temei pentru constatarea capacităţii procesuale a Direcţiei Regionale pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Cluj s-a reţinut a fi Ordinul circular nr. 6840/2010 al Autorităţii Naţionale a Vămilor, fără a se avea în vedere că, în baza mandatului general de reprezentare prevăzut în acest act administrativ, respectiva direcţie regională a fost reprezentată la judecata în fond de către Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bihor.
De asemenea, pentru stabilirea corectă a autorităţii publice legitimată să stea în proces în calitate de pârâtă, instanţa de fond nu a avut în vedere atribuţiile proprii pe care este abilitată să le exercite fiecare unitate subordonată Autorităţii Naţionale a Vămilor, independent de organizarea sa, fără personalitate juridică, precum şi dispoziţiile art. 4 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora, pot sta în judecată ca pârâte şi asociaţiile sau societăţile care nu au personalitate juridică, dacă au organe proprii de conducere.
Competenţa instanţei de fond se impunea de asemenea să fie verificată în raport cu natura juridică a celor două acte atacate şi, sub acest aspect, trebuia avut în vedere că nu se contestă obligaţii fiscale, astfel că nu este aplicabil criteriul valoric prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fiind determinant criteriul rangului autorităţii publice pârâte, cuprins în aceeaşi reglementare pentru competenţa materială în litigiile de contencios administrativ.
Aceeaşi verificare era necesară şi faţă de conţinutul şi efectele juridice ale celor două acte deduse judecăţii, pentru a se stabili dacă acestea sunt acte administrative de autoritate, susceptibile să vatăme intimatei-reclamante un drept recunoscut de lege sau un interes legitim, ca o primă condiţie impusă de dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ.
În calificarea juridică a celor două acte contestate sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, actul administrativ este actul individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
Faţă de această definiţie legală dată actului administrativ supus controlului jurisdicţional pe calea contenciosului administrativ, trebuia analizat cuprinsul Procesului-verbal de control nr. 6520 din 6 iulie 2010 întocmit pentru constatarea stării de fapt şi a prevederilor legale încălcate, fără a se dispune alte măsuri decât încheierea unui proces-verbal de contravenţie.
Pe baza acestor constatări, Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bihor a şi încheiat Procesul-verbal de contravenţie nr. 116/0117115 din 6 iulie 2010, prin care intimata-reclamantă a fost sancţionată contravenţional în baza dispoziţiilor art. 220 alin. (22) C. proc. fisc. cu sancţiunea principală a amenzii în sumă de 20.000 RON şi cu sancţiunea complementară a confiscării sumei de 2108.389,55 RON, reprezentând contravaloarea sumelor rezultate din vânzarea de carburanţi (motorină) în perioada 8 mai - 30 iunie 2010.
Din anexa Procesului-verbal de contravenţie nr. 116/0117115 din 6 iulie 2010, rezultă că acesta a fost încheiat în baza Procesului-verbal de control nr. 6520 din 6 iulie 2010.
În atare situaţie, se impune a se verifica dacă Procesul-verbal de control nr. 6520 din 6 iulie 2010 şi, implicit, Decizia nr. 107 din 19 august 2010 de respingere a contestaţiei administrative, sunt acte de autoritate susceptibile de a fi atacate în mod direct la instanţa de contencios administrativ sau sunt acte administrative pregătitoare, întocmite în procedura prealabilă emiterii actului de aplicare a sancţiunii contravenţionale, astfel că nu produc efecte juridice prin ele însele şi pe cale de consecinţă, nu pot constitui obiectul unei acţiuni în anulare decât în condiţiile prevăzute de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, prin cererea de anulare a deciziei administrative pentru a cărei finalizare au fost necesare.
În Procesul-verbal de control nr. 6520 din 6 iulie 2010 şi în Decizia nr. 107 din 19 august 2010 s-a constatat situaţia de fapt şi încălcarea de către intimata-reclamantă în perioada 8 mai - 30 iunie 2010 a dispoziţiilor art. 20669 alin. (7) C. fisc., potrivit cărora, desfăşurarea activităţii de comercializare de produse energetice în sistem en-gros sau en-detail, fără ca operatorul economic să fie înregistrat conform procedurii şi cu respectarea condiţiilor stabilite prin ordin al Preşedintelui Autorităţii Naţionale de Administrare Fiscală, constituie contravenţie şi se sancţionează în baza prevederilor C. proc. fisc.
Această faptă contravenţională se sancţionează conform dispoziţiilor art. 220 alin. (22) C. proc. fisc. cu amendă de la 20.000 RON la 50.000 RON şi confiscarea sumelor rezultate din vânzare.
Reglementarea sus-menţionată a constituit temeiul juridic al Procesului-verbal de contravenţie nr. 116/0117115 din 6 iulie 2010, act administrativ pentru care se aplică dispoziţiile legale referitoare la regimul juridic al contravenţiilor, conform prevederilor art. 223 C. proc. fisc.
O.G. nr. 2/2011, ca lege-cadru în materia răspunderii contravenţionale, prevede în art. 31 că, procesul-verbal de contravenţie poate fi contestat, atât în privinţa sancţiunii principale a amenzii, cât şi în privinţa sancţiunii complementare a confiscării bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii, prin plângere la judecătorie.
Faţă de aceste prevederi legale, de natura juridică a celor două acte contestate şi de toate susţinerile părţilor, care vizează în principal caracterul contravenţional al faptei constatate în sarcina intimatei-reclamante, se impune ca, în scopul pronunţării unei hotărâri legale, să se lămurească dacă a fost legal sesizată Curtea de Apel Oradea sau dacă aceasta trebuia să-şi decline competenţa în favoarea unei alte instanţe, stabilită după determinarea cadrului procesual al litigiului.
Pentru considerentele expuse, se va dispune casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
2. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia
În temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Cluj, în nume propriu şi în reprezentarea Autorităţii Naţionale a Vămilor, împotriva Sentinţei nr. 210/CA/2011 din 10 octombrie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3890/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 3897/2012. Contencios. Anulare decizie Uniunea... → |
|---|
