ICCJ. Decizia nr. 3905/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3905/2012
Dosar nr. 789/33/2011
Şedinţa de la 3 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 529/2011 din 5 octombrie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta M.A., împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Sălaj.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că prin Hotărârea nr. 6293, emisă la 10 mai 2011 de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2009 din cadrul Casei Judeţene de Pensii Sălaj, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta M.A., reţinându-se că situaţia solicitată nu este dovedită.
Instanţa a reţinut, astfel, că dovada persecuţiei, ca urmare a părăsirii domiciliului, este o condiţie esenţială pentru acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, dovadă ce poate fi făcută, în contextul normelor metodologice, prin acte oficiale şi respectiv prin declaraţii de martori, iar în speţă declaraţiile martorilor nu pot fi reţinute în sensul normelor menţionate.
S-a mai reţinut că prin declaraţiile autentice depuse la dosar martorii L.A. şi M.G. au arătat că s-au întâlnit în refugiu cu reclamanta şi tatăl său, P.M., în perioada mai 1943 - octombrie 1945, însă aceste susţineri sunt contrazise de Adeverinţa nr. 314 din 18 aprilie 2011 eliberată de Arhivele Naţionale Bihor, din care rezultă faptul că tatăl reclamantei, numitul P.M., a fost refugiat în zona Bihorului în perioada 2 noiembrie 1940 - 18 mai 1942.
De asemenea, instanţa a constatat că declaraţia martorului L.A., dată în faţa instanţei, diferă de cea dată în faţa notarului public prin faptul că, în declaraţia iniţială, acesta arată că s-a întâlnit în refugiu cu tatăl reclamantei, iar, ulterior, la termenul de judecată din 14 septembrie 2011, afirmă că a intrat în vorbă cu părinţii reclamantei, precum şi faptul că perioada refugiului este oarecum diferit prezentată de către martor în sensul că iniţial a arătat că familia reclamantei s-a întors în sat în octombrie 1945, iar ulterior că întoarcerea în localitatea natală a avut loc în primăvara anului 1945.
Pe lângă aceste contradicţii din declaraţiile martorilor, Curtea a avut în vedere împrejurarea că, din actele de stare civilă ale reclamantei - certificat de naştere şi carte de identitate, rezultă faptul că aceasta s-a născut în loc. Marin, jud. Sălaj, împrejurare care se coroborează cu cele menţionate de Arhivele Naţionale, în sensul că tatăl reclamantei s-a întors din refugiu în 1942.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta M.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului declarat se arată că este adevărat că potrivit Adeverinţei nr. 314 din 18 aprilie 2011 reiese că tatăl reclamantei a fost refugiat în perioada 1 noiembrie 1940 - 18 mai 1942, întorcându-se din refugiu în 1942, dar a fost nevoit să se refugieze din nou împreună cu familia, deoarece persecuţiile continuau asupra populaţiei româneşti.
Arată recurenta că, deşi perioada ulterioară de refugiu nu este consemnată la Arhive, din declaraţiile martorilor rezultă că aceştia s-au întâlnit în refugiu în anul 1943 cu tatăl reclamantei şi că familia acesteia s-a întors din refugiu în anul 1945.
Recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului şi, în principal, modificarea hotărârii primei instanţe în sensul admiterii cererii, astfel cum a fost formulată, iar, în subsidiar, în raport cu înscrisurile depuse în completare în faţa instanţei de recurs, casarea hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetăţean român, care, în perioada sus-menţionată, a avut de suferit persecuţii etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
Prin persoana care a fost strămutată, expulzată sau refugiată în altă localitate, se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
Din conţinutul textului de lege sus-menţionat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor celor care, din motive etnice, au suferit persecuţii în perioada precizată, fără a se face nicio diferenţiere de tratament între persoanele care au fost efectiv strămutate ori expulzate în altă localitate şi cele care au fost nevoite să trăiască în refugiu. Prin urmare, legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi să se bucure toate persoanele, cetăţeni români, care au avut de suferit consecinţele persecuţiilor exercitate din motive etnice, în această categorie intrând, în mod implicit, şi copiii născuţi în perioada refugiului, aceştia împărtăşind aceeaşi situaţie cu cea a părinţilor refugiaţi, al căror statut l-au dobândit.
Totodată, potrivit art. 6 din O.G. nr. 105/1999 şi art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Înalta Curte constată că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora, pentru a se ajunge la o soluţie temeinică şi legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori să pună întrebări părţilor sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurare de fapt sau de drept care duce la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare, putând ordona dovezile care le va găsi de cuviinţă, chiar dacă părţile se împotrivesc.
De asemenea, instanţa este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul şi pentru a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor, dând părţilor ajutor activ în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor.
Având în vedere considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că, în cauza de faţă, a fost încălcat şi principiul nemijlocirii.
Acest principiu constă în obligaţia instanţei de a cerceta direct şi nemediat toate elementele care servesc la dezlegarea pricinii. Instanţa trebuie să-şi sprijine soluţia adoptată pe probe primare, ceea ce presupune un raport nemijlocit între probă şi fapt.
Activitatea de judecată presupune reconstituirea unor fapte care au avut loc în trecut, iar pentru aceasta trebuie să se folosească înscrisuri, depoziţii de martori, probe materiale, instanţa urmând a cerceta nemijlocit aceste probe, examinând înscrisurile originale (potrivit art. 112 şi art. 139 C. proc. civ., părţile pot depune copii certificate de pe înscrisuri, dar sunt obligate să depună înscrisurile originale la grefă sau să le aibă asupra lor, astfel încât judecătorul le va putea cerceta personal), audiind martori care au perceput personal faptele pe care le relatează (deci să nu se bazeze pe depoziţii extrajudiciare, ori pe depoziţiile unor martori care au auzit faptele de la alte persoane), dispunând efectuarea unei cercetări la faţa locului.
Nu întotdeauna este posibilă o astfel de cercetare a probelor, instanţa fiind uneori nevoită să se întemeieze pe copii de pe înscrisuri, pe declaraţiile unor martori care cunosc faptele din auzite etc., situaţii în care trebuie să se acorde o atenţie deosebită aprecierii unor asemenea probe derivate.
Or, în cauza de faţă, instanţa de fond a respins acţiunea reclamantei pe ideea că susţinerile cuprinse în declaraţiile martorilor, cu privire la perioada de refugiu, sunt contrazise de Adeverinţa nr. 314 din 18 aprilie 2011 eliberată de Arhivele Naţionale Bihor, că există contradicţii între declaraţiile martorilor şi că din actele de stare civilă ale reclamantei rezultă că aceasta nu s-a născut în refugiu.
Înalta Curte apreciază că instanţa de fond nu a stăruit prin toate mijloacele legale în vederea stabilirii situaţiei de fapt, deoarece a motivat hotărârea pronunţată în baza unei adeverinţe care nu a fost depusă la dosar şi nu a lămurit contradicţiile dintre depoziţiile martorilor, nesocotind astfel dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. cu privire la rolul activ al judecătorilor.
Procedând în acest mod, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, care urmează a fi casată cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond urmează, aşadar, să valorifice toate apărările şi susţinerile părţilor, şi, totodată, să procedeze la reaudierea martorilor audiaţi la fond, precum şi la audierea nemijlocită a martorilor ale căror declaraţii au fost depuse la dosar în faţa instanţei de recurs, în vederea lămuririi contradicţiilor sesizate, a clarificării aspectelor concrete şi a împrejurărilor menţionate în declaraţii cu referire la dispoziţiile speciale ale Legii nr. 189/2000.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 5, raportat la dispoziţiile art. 312 alin. (1) - (3) şi art. 313 teza I C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care va proceda la completarea probatoriului, în sensul celor anterior precizate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de M.A. împotriva Sentinţei civile nr. 529/2011 din 5 octombrie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3901/2012. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 3910/2012. Contencios → |
|---|
