ICCJ. Decizia nr. 393/2012. Contencios. Amendă pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti (art.24 din Legea nr.554/2004 ). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 393/2012
Dosar nr. 350/45/2012
Şedinţa publică de la 29 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul C.R.N. a chemat în judecată pe pârâţii Ministrul Sănătăţii şi Ministerul Sănătăţii solicitând aplicarea Ministrului Sănătăţii a unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, din cauza refuzului ilegal de a pune în executare Sentinţa nr. 256/CA din 1 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, rămasă irevocabilă, precum şi despăgubiri de 5.000 RON reprezentând daune morale.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că prin Ordinul nr. 674/2010 emis de Ministrul Sănătăţii, a fost eliberat din funcţia publică de manager interimar al I.G.H. Iaşi, iar prin Sentinţa nr. 256 din 1 noiembrie 2010 Curtea de Apel Iaşi a constatat ilegalitatea acestui ordin, soluţia fiind menţinută prin Decizia nr. 3313 din 8 iunie 2011 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
La termenul din 11 iunie 2012 reclamantul a înţeles să invoce excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 85/2011 privind desfiinţarea I.G.H. Iaşi şi reorganizarea acestuia în Centrul de Gastroenterologie şi Hepatologie Iaşi.
Prin încheierea din 17 septembrie 2012 a fost admisă cererea de amânare formulată de reclamant şi acordat termen de judecată pentru depunerea înscrisurilor din care să rezulte comunicarea către pârât a datelor personale în vederea efectuării plăţii şi s-a amânat judecarea cauzei la 8 octombrie 2012, pentru când reclamantul a primit termen în cunoştinţă în temeiul art. 153 C. proc. civ., cu citarea pârâţilor.
Recurentul solicită admiterea recursului, cu consecinţa trimiterii spre rejudecare sau a rejudecării excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 85/2011 şi a rejudecării acţiunii, în funcţie de motivele pe care instanţa de recurs le va găsi întemeiate, dintre cele prezentate mai sus, rejudecare urmată de admiterea excepţiei de nelegalitate şi a acţiunii.
Prin Sentinţa nr. 307/2012 din 8 octombrie 2012 Curtea de Apel Iaşi a respins excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 85/2011, invocată de reclamantul C.R.N. în contradictoriu cu pârâţii Ministrul Sănătăţii şi Ministerul Sănătăţii şi cu emitentul actului - Guvernul României.
Totodată, a admis în parte acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamant în contradictoriu cu Ministrul Sănătăţii şi Ministerul Sănătăţii şi a obligat Ministrul Sănătăţii la o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, începând cu a 30-a zi de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, până la data plăţii integrale a despăgubirii egale cu veniturile cuvenite reclamantului în baza Sentinţei nr. 265/CA/2010 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în Dosar nr. 439/45/2010. A respins în rest celelalte capete de cerere.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Cu privire la excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 85/2011, Curtea a reţinut că H.G. nr. 85/2011 a fost adoptată în temeiul art. 108 din Constituţie şi a art. 174 al Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi că hotărârea menţionată a fost adoptată de Guvern în temeiul competenţelor legale stabilite de art. 174 al Legii nr. 95/2006 care permit ca la propunerea Ministerului Sănătăţii, printr-un act administrativ al Guvernului să se înfiinţeze/desfiinţeze spitale publice din reţeaua proprie a Ministerului Sănătăţii.
Curtea a apreciat că nu există o contradicţie între prevederile art. 1 şi 3 din hotărârea de guvern, că prin acelaşi act normativ, nu prin acte succesive este desfiinţat I.G.H. Iaşi, ca persoană juridică, după care se prevede că acest I. se reorganizează în Centrul de Gastroenterologie şi Hepatologie Iaşi, că susţinerea că odată ce a fost desfiinţat, I.G.H. Iaşi nu mai poate fi reorganizat nu poate fi primită, întrucât I. respectiv nu a dispărut ca entitate medicală, ci doar ca persoană juridică, funcţionând şi în prezent în subordinea altei persoane juridice prin reorganizarea dispusă, că modalitatea aleasă a fost cea de reorganizare prin absorbţie, I.G.H. Iaşi fiind absorbit de Spitalul S.S.
Pe fondul cererii formulate, analizând materialul probator administrat în cauză Curtea a constatat că reclamantul a făcut dovada cu înscrisul de la dosar că a solicitat din luna octombrie 2011 punerea în executare a Sentinţei nr. 256/CA din 1 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Iaşi şi plata despăgubirilor stabilite prin sentinţă, însă Ministerul Sănătăţii a refuzat să execute hotărârea judecătorească, iar din înscrisul de la dosar rezultă că reclamantul a revenit cu o nouă adresă în martie, dar din nou cererea sa a fost ignorată.
În raport de prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004, Curtea a reţinut că pârâta, ca autoritate publică centrală, avea obligaţia să execute Sentinţa nr. 256/CA din 1 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Iaşi în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă şi în acest sens trebuiau să fie calculate şi acordate reclamantului despăgubirile respective. Or, reclamantul a formulat două cereri şi nici după un an de la rămânerea irevocabilă a deciziei pârâta nu a adus la îndeplinire decizia menţionată.
Cu privire la cea de a doua obligaţie stabilită prin Sentinţa nr. 256/2010 a Curţii de Apel Iaşi, şi anume reintegrarea în funcţia din care fusese eliberat nelegal reclamantul, instanţa de fond a reţinut că prin H.G. nr. 85/2011 I.G.H. Iaşi a fost desfiinţat şi, ca urmare, nu mai există posibilitatea practică a punerii în executare a deciziei, că odată cu desfiinţarea I.G.H. Iaşi şi reorganizarea acestuia în C.G.H. Iaşi, conducerea activităţii acestuia este asigurată potrivit art. 1 alin. (4) de un medic-şef centru.
Reţinând că la data pronunţării sentinţei nu mai exista funcţia publică de manager interimar al I.G.H. Iaşi şi nici persoana juridică ca urmare a reorganizării prin absorbţie survenită, având în vedere şi soluţia de respingere a excepţiei de nelegalitate, Curtea a constatat că nu era posibilă reintegrarea reclamantului şi că, de altfel, prin concluziile orale chiar reclamantul recunoaşte că ministerul nu putea să pună în practică această obligaţie câtă vreme H.G. nr. 85/2011 produce efecte.
Faţă de situaţia de fapt reţinută, în ceea ce priveşte obligaţia reintegrării în funcţie a reclamantului, Curtea a apreciat că nu există un refuz abuziv al autorităţii pârâte în executarea Sentinţei nr. 256/CA din 1 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Iaşi.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri de 5.000 RON reprezentând daune morale instanţa a reţinut că în privinţa acestora trebuie administrate probe pentru dovedirea producerii unor suferinţe morale, a impactului concret asupra persoanei vătămate, pentru a determina de la caz la caz, existenţa şi cuantumul acestora. Or, în cauză Curtea a constatat că nu s-a făcut dovada unei suferinţe morale deosebite şi implicit a unui prejudiciu suferit de reclamant ca urmare a neexecutării Sentinţei nr. 256/CA din 1 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Iaşi şi prin urmare a respins această cerere.
Împotriva încheierii din 17 septembrie 2012 şi a Sentinţei nr. 307/2012 din 8 octombrie 2012 au declarat recurs atât reclamantul C.R.N., cât şi pârâtul Ministerul Sănătăţii.
I. Prin recursul declarat de reclamantul C.R.N., se arată că soluţionând cu prioritate excepţia de nelegalitate, instanţa de fond a respins cererea de probe formulată de reclamant la data de 17 septembrie 2012, considerând-o lipsită de utilitate, însă nu a motivat această hotărâre într-o manieră suficient de clară pentru ca instanţa de control judiciar să poată verifica raţionamentul logico-juridic al judecătorului fondului.
Din această cauză, recurentul apreciază că încheierea din data de 17 septembrie 2012 este invalidă şi solicită constatarea nulităţii actului.
Recurentul reţine că din cauza refuzului de a administra probe, instanţa l-a pus în imposibilitatea de a dovedi cert faptul că scopul pentru care a fost adoptată H.G. nr. 85/2011, acela de a organiza în municipiul Iaşi o unitate sanitară care să poată fi clasificată la categoria I - nivel de competenţă foarte înalt, în conformitate cu Ordinul nr. 1408/2010, este fals, absolut irealizabil, or, imposibilitatea absolută a atingerii obiectivului care constituie cauza actului administrativ echivalează cu însăşi lipsa cauzei actului administrativ, deci cu invaliditatea acestuia.
Recurentul apreciază că ipoteza cererii sale de probe nu poate fi inutilă, conform învestirii instanţei de judecată, astfel că respingerea în bloc a probelor solicitate, fără o analiză temeinică, l-a împiedicat să îşi execute obligaţia prevăzută de art. 129 alin. (1) teza finală din C. proc. civ., de a-şi proba pretenţiile.
Recurentul critică şi rezolvarea pe fond a excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 85/2011, arătând că prin preluarea apărării emitentului actului administrativ, Curtea a considerat că nu există contradicţie între art. 1 şi art. 3 din H.G. nr. 85/2011, "întrucât I. nu a dispărut ca entitate medicală, ci doar ca persoană juridică, funcţionând şi în prezent în subordinea altei persoane juridice prin reorganizarea dispusă, modalitatea de desfiinţare a I.G.H. Iaşi fiind reorganizarea prin absorbţie".
Apreciază recurentul că absorbţia este o formă de fuziune a două sau a mai multe persoane juridice, care are ca efect pierderea personalităţii juridice a uneia sau a mai multor persoane juridice, că în cazul hotărârii de Guvern supuse analizei nu s-a realizat o fuziune prin absorbţie, că potrivit ordinii cronologice a articolelor acestei hotărâri de guvern, I.G.H. Iaşi a fost întâi desfiinţat, iar apoi a fost inclus în Cadrul Spitalului de Urgenţă S.S., ca entitate fără personalitate juridică, astfel că prevederile legale din art. 1 şi 3 sunt contradictorii.
Recurentul mai arată că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că proiectul a fost pus în dezbatere publică, fiind anterior publicat pe site-ul Ministerului Sănătăţii, deoarece instanţa nu a avut la dosar dovada publicării proiectului hotărârii de guvern pe site-ul Ministerului Sănătăţii, iar o eventuală publicare nu ar fi echivalat cu punerea proiectului de hotărâre de guvern în dezbatere publică.
Se mai arată în motivele de recurs că instanţa a apreciat că "aspectele relevate atât de reclamant cât şi de pârât ţin de oportunitatea adoptării unei atare hotărâri de guvern şi excede competenţei unei instanţe de contencios administrativ" şi deşi principiile afirmate sunt corecte, în cauză s-au reclamat aspecte care ţin de legalitatea actului administrativ, nicidecum de oportunitatea acestuia.
Se mai subliniază faptul că actul administrativ contestat, prin care s-a produs o consecinţă însemnată - desfiinţarea unei persoane juridice (I.G.H. Iaşi) - a avut cauză falsă sau chiar nu a avut cauză, viciu care atrage nulitatea acestui act juridic, consecinţă care nu poate avea ca premisă verificarea oportunităţii naşterii actului juridic, ci verificarea legalităţii acestuia.
În cazul dedus judecăţii regulile instituite nu au fost nici suficiente, nici posibile pentru atingerea obiectivului afirmat - aducerea Spitalului Clinic de Urgenţă S.S. din Iaşi în categoria I - nivel de competenţă foarte înalt.
Ca urmare, H.G. nr. 85/2011 nu este legală, astfel că sentinţa Curţii de Apel Iaşi, care stabileşte contrariul, este tot nelegală.
Se mai arată că respingerea cererii de amendare a Ministrului Sănătăţii din cauza neexecutării obligaţiei de a-l repune în funcţie pe reclamant s-a bazat pe soluţia de respingere a excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 85/2011.
II. Prin motivele de recurs formulate, pârâtul Ministerul Sănătăţii arată că soluţia instanţei de fond este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.
Astfel, arată recurentul că intimatul-reclamantul a solicitat aplicarea unei sancţiuni considerând că pârâtul nu a înţeles să pună în executare Sentinţa civilă nr. 256/CA pronunţată în şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2010 de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 139/45/2010 prin care s-a dispus anularea Ordinului ministrului sănătăţii nr. 674/2010 emis de către ministrul sănătăţii, devenită irevocabilă prin Decizia nr. 3313/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, dar în realitate Ministerul Sănătăţii a pus în executare sentinţa mai sus menţionată, astfel încât solicitarea reclamantului era neîntemeiată şi trebuia respinsă.
Reţinerea primei instanţe potrivit căreia "Curtea nu poate primi susţinerea pârâtei că nu a putut fi făcută plata datorită lipsei datelor personale ale reclamantului care nu i-au fost puse la dispoziţie. În acest sens, curtea reţine că datele reclamantului se regăsesc la dispoziţia sa prin intermediul spitalului la care lucrează reclamantul, acesta fiind salarizat lunar", este nefondată, având în vedere faptul că "spitalul la care lucrează reclamantul" nu a fost parte în prezentul litigiu, iar plata trebuia făcută direct către reclamant şi nu prin intermediul spitalului.
Arată recurentul-pârât că Ministerul Sănătăţii a pus în executare Sentinţa civilă nr. 256/CA/2010 prin emiterea adeverinţei din 23 aprilie 2012, iar executarea sub aspect financiar nu a fost posibilă din culpa intimatului reclamant.
Referitor la reţinerea neîntemeiată a instanţei de fond că dispoziţiile O.U.G. nr. 71/2009 nu sunt aplicabile Sentinţei civile nr. 256/CA/2010, recurentul arată că în prezent, practica judiciară nu este unitară cu privire la sfera de aplicabilitate a O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, cu modificările şi completările ulterioare, că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat faptul că nu este posibilă o unificare a practicii judiciare, având aptitudinea de a fi aplicată în fiecare cauză aflată pe rolul instanţelor, de vreme ce stabilirea raportului de proporţionalitate este rezultatul aprecierii materialului probator şi a circumstanţelor proprii fiecărei pricini sau a situaţiei de fapt reţinute, fiind aşadar exclusiv o chestiune de aplicare a legii, astfel că doar instanţele de judecată care judecă fondul cauzei sunt cele în măsură să stabilească dacă actul normativ este aplicabil în litigiul dedus judecăţii.
Subliniază recurentul că obiectul prezentei cauze în constituie nepunerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti şi nu modul cum aceasta este pusă în executare, iar cu privire la aplicarea O.U.G. nr. 71/2009, Ministerul Sănătăţii nu a susţinut că acest act normativ a fost motivul pentru care nu a făcut plata către intimatul reclamant, aşa cum în mod nefondat a reţinut prima instanţă, ci doar a precizat modalitatea în care va fi făcută această plată în momentul în care intimatul reclamant va pune la dispoziţie instituţiei pârâte elementele necesare efectuării acestei plăţi.
Recurentul arată că referitor la daunele morale solicitate de reclamant, prima instanţă a neţinut în mod temeinic şi legal că "în privinţa acestora trebuie administrate probe pentru dovedirea producerii unor suferinţe morale, a impactului concret asupra persoanei vătămate, pentru a determina de la caz la caz, existenţa şi cuantumul acestora. Or, în cauză curtea constată ca nu s-a făcut dovada unei suferinţe morale deosebite şi implicit a unui prejudiciu suferit de reclamant ca urmare a neexecutării Sentinţei nr. 256/CA din 1 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, şi prin urmare va respinge această cerere".
Analizând recursurile formulate prin prisma motivelor invocate şi în raport de dispoziţiile legale aplicabile în materie, Curtea le va respinge ca nefondate pentru considerentele ce se vor arăta:
I. Recursul declarat şi formulat în termen legal de reclamantul-recurent C.R.N
Prin recursul său, recurentul-reclamant a criticat sentinţa pronunţată sub aspectul respingerii excepţiei de nelegalitate pe care a invocat-o în cadrul acţiunii formulate în baza dispoziţiilor art. 24 din Legea contenciosului administrativ şi fiscal, cu privire la H.G. nr. 85/2011, ceea ce a dus la imposibilitatea reintegrării sale în funcţia avută.
Cu privire la susţinerile recurentului-reclamant făcute în recurs, în sensul că în mod greşit a fost respinsă excepţia de nelegalitate invocată, Curtea va reţine că acestea sunt nefondate urmând a fi respinse ca atare.
Astfel, faptul că instanţa de fond nu a încuviinţat probe în dovedirea excepţiei de nelegalitate invocate, nu este de natură a atrage "nulitatea" hotărârii pronunţate, de vreme ce în raport de obiectul excepţiei invocate, în mod corect prima jurisdicţie, prin încheierea de şedinţă din 17 octombrie 2012 a reţinut că probele cu interogatoriu şi acte solicitate de recurent sunt inutile, având în vedere dispoziţiile art. 167 C. proc. civ.
Cât priveşte soluţionarea pe fond a excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 85/2011 privind desfiinţarea I.G.H. Iaşi şi reorganizarea acestuia în C.G.H. Iaşi, Curtea reţine de asemenea că susţinerile recurentului-reclamant sunt nefondate.
Sub acest aspect, este unanim admis în jurisprudenţa instanţei supreme că în analiza unei excepţii de nelegalitate sunt avute în vedere eventualele încălcări a unei sau unor dispoziţii dintr-un act normativ de rang superior şi nu aspectele care ţin de oportunitatea adoptării normei sau hotărârii de Guvern a cărei nelegalitate se solicită a se constata.
Or, aşa cum în mod corect instanţa de fond a reţinut, H.G. nr. 85/2011 a fost adoptată în temeiul art. 108 din Constituţie şi art. 174 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în sistemul sănătăţii şi că între prevederile art. 1 şi 3 din această hotărâre nu există contradicţii, deoarece prin acelaşi act normativ şi nu prin acte succesive, este desfiinţat I.G.H. Iaşi ca persoană juridică şi reorganizat în C.G.H. Iaşi.
Cu alte cuvinte, prin H.G. nr. 85/2011 nu s-a adus nicio încălcare a vreunei dispoziţii sau norme dintr-un act normativ de rang superior, la elaborarea acesteia fiind respectate dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.
În consecinţă, în raport de cele mai sus reţinute, recursul reclamantului-recurent C.R.N. formulat atât împotriva încheierii din 17 septembrie 2012 cât şi împotriva sentinţei pronunţate, va fi respins ca nefondat.
II. Recursul formulat şi declarat în termen de recurentul-pârât Ministerul Sănătăţii
În cauza dedusă judecăţii, recurentul-pârât a fost chemat în judecată în temeiul dispoziţiilor art. 24 din Legea contenciosului administrativ pentru neexecutarea în termenul legal a Sentinţei nr. 256/CA/2010 a Curţii de Apel Iaşi rămasă irevocabilă la 8 iunie 2011 prin Decizia nr. 3313/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru aplicarea acestor dispoziţii legale la dosar au fost făcute probe incontestabile din care rezultă că reclamantul-intimat a solicitat încă din luna octombrie 2011 punerea în executare a Sentinţei nr. 256/2010, precum şi plata despăgubirilor stabilite, fără însă a primi niciun răspuns. Rezultă de asemenea că ulterior (martie 2012) reclamantul-intimat a revenit cu o nouă cerere în acest sens care de asemenea, a rămas fără răspuns.
Aşa fiind, în mod corect instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, în sensul stabilirii unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie în sarcina recurentului-pârât, începând cu a 30-a zi de la data rămânerii irevocabile a sentinţei şi până la plata integrală a despăgubirilor cuvenite în baza Sentinţei civile nr. 265/CA/2010 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi.
Susţinerea recurentului-pârât în sensul că nu a putut executa sentinţa deoarece nu cunoştea adresa de domiciliu a reclamantului, este neîntemeiată având în vedere că aceste date existau la serviciul de contabilitate al spitalului unde acesta a lucrat.
Tot astfel, neîntemeiată este şi susţinerea făcută cu privire la faptul că neexecutarea sentinţei nu s-a făcut ca urmare a adoptării O.G. nr. 71/2009 care prevedea eşalonarea şi amânarea plăţilor până în anii 2011 şi 2012.
Sub acest aspect Curtea reţine că dispoziţiile O.G. nr. 71/2009 nu sunt incidente în cauză, deoarece ordonanţa mai sus invocată, vizează plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar (sume de bani ce vizează acordarea în plus faţă de indemnizaţia de bază şi a treptei de salarizare, etc.) şi nicidecum sume de bani datorate cu titlu de despăgubiri pentru încetarea raporturilor de muncă în baza unui ordin ulterior anulat.
În consecinţă, şi acest recurs urmează a fi respins ca nefondat.
Văzând dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de C.R.N. împotriva încheierii din 17 septembrie 2012 şi a Sentinţei nr. 307/2012 din 8 octombrie 2012 ale Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal şi de Ministerul Sănătăţii împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 ianuarie 2012.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 389/2012. Contencios. Amendă pentru... | ICCJ. Decizia nr. 3959/2012. Contencios → |
|---|
