ICCJ. Decizia nr. 4094/2012. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4094/2012
Dosar nr. 3207/2/2010
Şedinţa publică de la 12 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Sesizarea instanţei de judecată.
Prin cererea înregistrata pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, la data de 12 aprilie 2010, ulterior precizată, reclamantul M.V. a solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea Naţională a Vămilor, următoarele:
a) Anularea Ordinului nr. 2639 din 12 octombrie 2009 emis de Şeful Autorităţii Naţionale a Vămilor din România, prin care s-a dispus destituirea reclamantului din funcţia publică de execuţie de inspector vamal I superior;
b) Obligarea pârâtei la reintegrarea în funcţia deţinută anterior destituirii;
c) Obligarea pârâtei la plata sumei de 139.200 lei, echivalentul salariului pe care reclamantul ar fi trebuit să-l primească dacă nu era destituit, calculat pe o perioadă începând cu data de 15 octombrie 2009 şi până la data reintegrării efective în funcţia deţinută;
d) Obligarea pârâtei la plata sumei de 278.400lei, reprezentând daune morale .
Prin cererea formulată la data de 10 mai 2011, reclamantul şi-a mărit câtimea pretenţiilor la 1.073.305,70 lei, daune materiale respectiv 2.100.211,40 lei, daune morale, fără a justifica, în privinţa daunelor materiale, modalitatea de cuantificare.
Pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantului ca neîntemeiată, reiterând în esenţă, motivele de fapt şi de drept expuse în cuprinsul ordinului de destituire din funcţia publică.
2. Soluţia instanţei de fond.
Prin sentinţa nr. 3492 din 17 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, acţiunea reclamantului.
A anulat ordinul nr. 2639 din 12 octombrie 2009 emis de pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor şi a obligat pârâta la plata salariile indexate, majorate şi recalculate, începând cu data de 15 octombrie 2009 şi până la 08 iunie 2010 (când a fost reintegrat în funcţia deţinută anterior).
Totodată, a obligat pârâta la plata daunelor morale către reclamant în cuantum de 20.000 lei şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 lei, reprezentând onorariu de avocat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
Prin Ordinul nr. 2639 din 12 octombrie 2009 emis de vicepreşedintele Autorităţii Naţionale a Vămilor s-a dispus, în temeiul Raportului nr. 27187/1 întocmit de Comisia de disciplină organizata la nivelul A.N.V. la data de 05 octombrie 2009, a Notei de constatare nr. 27.187 din 26 mai 2009 întocmită de Compartimentul Verificări Interne, adresa nr. 27187 din 26 mai 2009 întocmita de Direcţia Supraveghere Accize şi Operaţiuni Vamale şi referatului nr. 16.292 din 03 iulie 2009 întocmit de Direcţia Regionala pentru Accize si Operaţiuni Vamale Bucureşti – Serviciul Juridic, destituirea din funcţia publică de execuţie de inspector vamal 1 superior 1, deţinută în cadrul Direcţiei Regionale pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti, începând cu data de 15 octombrie 2009.
Curtea, a reţinut că reclamantul a solicitat anularea actului pentru nerespectarea condiţiilor de formă, referitoare la neindicarea termenului în care sancţiunea disciplinară poate fi contestată şi instanţa competentă la care poate fi atacat actul administrativ prin care s-a dispus sancţiunea disciplinară.
Cu privire la aceste aspecte, prima instanţă a apreciat că, într-adevăr, aceste menţiuni obligatorii nu au fost inserate în cuprinsul actului atacat, însă câtă vreme, emiterea dispoziţiei în maniera anterior menţionată nu a pricinuit vreo vătămare reclamantului, care a introdus acţiunea în termenul prevăzut de lege, la instanţa competentă, conform dispoziţiilor art. 106 din Legea nr. 188/1999, care fac trimitere la dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 - anularea actului din acest motiv s-ar constitui într-un formalism excesiv, ce ar veni în contradicţie chiar cu scopul normei anterior invocate.
Tot astfel, Curtea, a apreciat că lipsa menţiunii privind motivele pentru care au fost înlăturate apărările în timpul cercetării disciplinare nu este de natura a determina anularea dispoziţiei de sancţionare.
Pe de altă parte, Curtea, a constatat că, în speţă, nu se verifică săvârşirea de către reclamant a abaterilor disciplinare reţinute de către emitentul actului atacat.
În acest sens, afirmaţia potrivit cu care reclamantul ar dovedi lacune grave în pregătirea profesională în materie fiscală în domeniul produselor accizabile, nu se susţine din punct de vedere probator.
Astfel, a reţinut instanţa, ceea ce s-a imputat reclamantului este întocmirea nelegală a două procese – verbale de control nr. 4260 din 20 martie 3009, respectiv nr. 4287 din 20 martie 2009 şi a proceselor verbale de contravenţie nr. 0041121 din 20 martie 2009, respectiv nr. 0041122 din 20 martie 2009, ca urmare a verificărilor efectuate la SC P. SA, or, un asemenea punct de vedere nu poate fi reţinut, având în vedere că instanţa competentă a soluţiona plângerea contravenţionala formulată de SC P. SA, a respins ca neîntemeiate acţiunile împotriva celor doua procese – verbale de contravenţie întocmite de către reclamant.
S-a mai reţinut de prima instanţă că emitentul actului a apreciat incidenţa art. 77 alin. (2) lit. j) din Legea nr. 188/1999, conform căruia constituie abatere disciplinară încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilităţi, conflicte de interese şi interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici, fără însă a indica neechivoc care anume fapte ale reclamantului justifică o atare concluzie.
Astfel, instanţa a constatat că aserţiunea din cuprinsul ordinului contestat în sensul că reclamantul ar manifesta „un comportament total refractar faţă de opiniile specialiştilor autorităţii vamale, nedorind să ţină cont de niciunul dintre punctele de vedere exprimate de aceştia în virtutea atribuţiilor de serviciu”, nu se circumscrie situaţiei descrise în textul de lege citat.
Faţă de soluţia de anulare a actului de eliberare din funcţie, Curtea, a acordat reclamantului despăgubirile solicitate, începând cu data de 15 septembrie 2009 şi până la data de 08 iunie 2010, când a fost reintegrat în funcţia deţinută anterior (ca urmare a suspendării executării ordinului de către instanţa de contencios administrativ), fără a proceda la cuantificarea acestora, considerând că o atare atribuţie revine autorităţii pârâte.
Cât priveşte solicitarea reclamantului de acordare a stimulentelor de care ar fi beneficiat în perioada anterior menţionată, Curtea, a constatat că reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 227 alin. (4) C. proc. fisc., precum şi cap. IV pct. 8 din H.G. nr. 1426/2004 privind stimularea personalului vamal, or în speţă, reclamantul a solicitat acordarea stimulentelor pentru perioada de la eliberarea din funcţie şi până la reintegrare într-un cuantum lunar de 5 salarii, fără a prezenta în concret vreun argument de fapt şi de drept care să-i legitimeze un atare demers.
Cât priveşte daunele morale pretinse de către reclamant, Curtea a considerat că acestea sunt întemeiate, în parte.
În acest sens, Curtea, a reţinut că din actele medicale depuse la dosarul cauzei rezultă că, ulterior eliberării sale din funcţia publică deţinută, reclamantul a suferit o tulburare anxioasă.
Tot astfel, din declaraţiile martorei audiate la cererea reclamantului a reieşit că acesta a fost profund afectat de decizia de destituire din funcţie prin nesiguranţa creată de lipsa salariului, în condiţiile în care avea datorii de achitat; de împrejurarea că, în lipsa mijloacelor materiale, fiica sa nu a mai putut continua cursurile facultăţii la care era înscrisă, aceasta reproşându-i situaţia precară în care se află. De asemenea, martora a confirmat că reclamantul a avut probleme de natură medicală ca urmare a actului emis de către pârâtă.
În temeiul art. 274 C. proc. civ, reţinând culpa procesuala a pârâtei, prima instanţă a dispus obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.000 lei, onorariu de avocat.
3. Calea de atac exercitată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs atât reclamantul cât şi pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
I. În recursul declarat de reclamantul M.V. s-a solicitat admiterea acestuia, modificarea sentinţei atacate în totalitate şi, în consecinţă, să se anuleze ordinul atacat, să se dispună reintegrarea sa în funcţia deţinută anterior, să fie obligată pârâta să-i plătească suma de 1.073.35,70 lei daune materiale, 2.100.211,40 lei daune morale şi cheltuieli de judecată.
În motivele de recurs se arată că în privinţa actului atacat, instanţa de fond a reţinut doar netemeinicia acestuia şi a respins cererea sa de constatare a nulităţii absolute a ordinului individual nr. 2639 din 12 octombrie 2009 pe motiv că acele cauze de nulitate absolută s-ar constitui într-un formalism excesiv ce ar veni în contradicţie cu scopul normei invocate, anume art. 106 din Legea nr. 188/1999.
Motivele de nulitate absolută s-au referit la faptul că nu au fost respectate condiţiile de formă referitoare la indicarea terenului în care sancţiunea disciplinară poate fi contestată şi instanţa competentă la care poate fi atacat actul, iar instanţa de fond a respins aceste motive pentru că nu s-a pricinuit reclamantului vreo vătămare dar nu s-a ţinut seama de faptul că sancţiunea nulităţii absolute prevăzută expres de legiuitor şi ea nu operează condiţionat de existenţa unei vătămări în drepturile şi interesele legitime.
Deşi sunt corecte susţinerile instanţei de fond referitoare la anularea actului pentru că nu se verifică săvârşirea de către reclamant a abaterilor disciplinare, recurentul susţine că nu trebuiau înlăturate şi celelalte motive de nulitate absolută.
În ceea ce priveşte daunele morale, recurentul susţine că a dovedit şi caznele la care a fost supus anterior concedierii şi care au continuat şi după concediere, iar acestea au avut un efect negativ asupra stării sale psihice, aşa cum rezultă din actele medicale aflate la dosar (diagnosticul pentru care a fost internat a fost de tulburare de adaptare) şi se impune majorarea daunelor morale acordate.
Referitor la daunele materiale, instanţa de fond le-a admis în parte precizând că atribuţia de cuantificare a drepturilor salariale ar reveni autorităţii pârâte şi se impune achitarea drepturilor salariale indexate, majorate şi recalculate începând cu 15 octombrie 2009 şi până la 8 iunie 2010 dar prin aceasta nu se mai poate cenzura calculul făcut de autoritatea pârâtă şi se impune indicarea exactă a sumelor.
Pe lângă drepturile salariale s-au solicitat şi stimulentele dar în considerentele sentinţei s-a precizat că s-a respins cererea de acordare a acestora pe motiv că prejudiciul nu ar fi cert şi că atunci când au mai fost acordate cuantumul acestora a variat.
Stimulentele sunt variabile şi se acordă în raport cu contribuţia directă şi efectivă la identificarea sumelor suplimentare de venituri la bugetul de stat, iar reclamantul susţine că a adus împreună cu colegul său un venit suplimentar de 26.227.253 lei la bugetul de stat şi se impune acordarea acestor stimulente.
Instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra cererii reclamantului de reintegrare în funcţia publică deţinută anterior chiar şi în condiţiile în care, la momentul judecăţii, acesta a fost reintegrat dar ca urmare a suspendării efectelor ordinului de destituire şi se impune reintegrarea sa urmare a anulării ordinului de destituire.
II. În recursul declarat de A.N.V. s-a arătat că sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Constatarea instanţei potrivit căreia nu se verifică săvârşirea de către reclamant a abaterilor disciplinare reţinute a fost criticată deoarece la dosar s-au prezentat dovezi din care rezultă contrariul. Astfel, s-a constatat că s-au interpretat eronat unele facturi interne pentru produse livrate între departamentele SC P. SA drept facturi fiscale, nu au fost respectate prevederile art. 20 din O.G. nr. 2/2001 şi Comisia de disciplină a arătat că reclamantul avea lacune în pregătirea profesională în materie de inspecţie fiscală în domeniul produselor accizabile cu consecinţe negative asupra imaginii autorităţii vamale.
Referitor la afirmaţia instanţei potrivit căreia ordinul atacat este nelegal pentru că în cuprinsul acestuia s-a inserat faptul că reclamantul a manifestat „un comportament total refractar faţă de opiniile specialiştilor autorităţii vamale” recurenta a susţinut că ordinul a fost întocmit cu respectarea art. 50 alin. (3) din H.G. nr. 1344/2007.
În ceea ce priveşte acordarea daunelor morale în cuantum de 20.000 lei s-a precizat că pentru aceasta era necesar ca angajatorul să fi acţionat cu vinovăţie, adică să fi fost conştient de atitudinea sa şi de consecinţele negative rezultate pentru angajator, or, măsura a fost luată în baza propunerii Comisiei de disciplină ca urmare a finalizării cercetării administrative a sesizării formulate la adresa reclamantului.
De aceea, recurenta a arătat că obligarea A.N.V. la plata sumei de 20.000 lei nu mai reprezintă o reparaţie morală ci echivalează cu o îmbogăţire fără just temei pentru că reclamantul nu a probat faptul că măsura destituirii din funcţia publică i-a adus atingere personalităţii sale fizice, publice şi sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial.
Intimatul-recurent M.V. a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului Autorităţii Naţionale a Vămilor ca nefondat, cu plata cheltuielilor de judecată.
4. Soluţia instanţei de recurs.
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte, va admite recursurile declarate dar pentru următoarele considerente:
Pentru că în cele două recursuri declarate împotriva sentinţei nr. 3492/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, au fost formulate critici comune, acestea vor fi analizate împreună.
Atât recurentul-reclamant cât şi recurenta-pârâtă au criticat soluţia de anulare a Ordinului nr. 2539 din 12 octombrie 2009 emis de A.N.V., recurentul-reclamant criticând faptul că instanţa de fond nu a reţinut şi motivele de nulitate absolută, iar autoritatea pârâtă a criticat soluţia de anulare pentru că a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Însă, criticile recurentei-pârâte A.N.V. cu privire la capătul de cerere privind anularea Ordinului nr. 2639 din 12 octombrie 2009 sunt nefondate.
În mod corect, instanţa de fond a arătat că faptele reţinute ca fiind săvârşite de reclamantul M.V. nu se circumscriu ipotezei descrise de art. 77 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 188/199, text reţinut ca temei al emiterii ordinului de destituire din funcţia publică şi care se referă la „manifestările care aduc atingere prestigiului autorităţii şi instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea”.
Astfel, deşi s-a reţinut că reclamantul a întocmit nelegal procesul-verbal de contravenţie ca urmare a verificărilor efectuate la SC P. SA, totuşi, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, sentinţa civilă nr. 3474 din 5 martie 2010 şi sentinţa civilă nr. 3475 din 5 martie 2010 pronunţate de Judecătoria Ploieşti, irevocabile la 20 ianuarie 2011, s-a confirmat legalitatea acestora prin respingerea plângerilor formulate de SC P. SA ca neîntemeiate.
Criticile aduse sentinţei în privinţa acestui capăt de cerere de către recurentul M.V. vor fi respinse ca lipsite de interes în condiţiile în care oricum instanţa de fond a dispus anularea actului administrativ contestat.
Sunt însă fondate criticile din motivele de recurs invocate de recurentul-reclamant M.V. în privinţa nepronunţării instanţei de fond asupra cereri sale de reintegrare în funcţia publică deţinută anterior.
Deşi reclamantul a solicitat ca urmare a anulării ordinului atacat şi reintegrarea sa în funcţia publică deţinută anterior, totuşi instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra acestui capăt de cerere.
Potrivit art. 106 din Legea nr. 188/1999, republicată, „(1) În cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcţionarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanţei de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, precum şi plata de către autoritatea sau instituţia publică emitentă a actului administrativ a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate, şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcţionarul public. (2) La solicitarea funcţionarului public, instanţa care a constatat nulitatea actului administrativ va dispune reintegrarea acestuia în funcţia publică deţinută”.
Instanţa de fond a respectat parţial aceste dispoziţii atunci când a acordat despăgubirile materiale şi chiar a reţinut că reclamantul a fost reintegrat la 8 iunie 2010, ca urmare a suspendării executării ordinului de destituire de către instanţa de contencios administrativ. Dar, ca urmare a admiterii acţiunii în anulare şi în raport de efectele suspendării actului administrativ (care se prelungesc până la rămânerea irevocabilă a acţiunii în anulare, în cazul în care s-a dispus suspendarea în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004) se impune obligarea autorităţii publice la reintegrarea reclamantului în funcţia publică deţinută anterior, mai ales că există solicitarea funcţionarului public conform art. 106 alin. (2) din Legea nr. 188/ 1999.
În ceea ce priveşte daunele materiale acordate de instanţa de fond, criticile recurentului-reclamant sunt nefondate pentru că chiar art. 106 din Legea nr. 188/1999 se referă la „despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate”, astfel că revine autorităţii publice să stabilească cuantumul acestora pentru perioada indicată, respectiv 15 septembrie 2009 – 8 iunie 2010, iar un eventual calcul greşit al acestora poate fi contestat de recurent în momentul efectuării plăţilor.
Nici criticile referitoare la neacordarea stimulentelor de către instanţa de fond nu sunt întemeiate.
Aceste stimulente, pentru persoanele încadrate în structura A.N.V., pot fi acordate în condiţiile prevăzute de H.G. nr. 1426/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice privind constituirea şi utilizarea fondului de stimulente de către A.N.V., act normativ care stabileşte criteriile de principiu care stau la baza repartizării stimulentelor.
Toate acestea dovedesc că acordarea stimulentelor nu reprezintă o obligaţie necondiţionată, ci este lăsată la aprecierea ordonatorului de credite care poate acorda aceste stimulente numai în cazul îndeplinirii criteriilor prevăzute de lege.
Pentru că acesta nu este un drept al funcţionarului public ci doar o vocaţie şi care se transformă în drept numai în condiţiile în care criteriile legale sunt îndeplinite, anularea actului de sancţionare a funcţionarului public nu conduce automat şi la concluzia că i s-ar cuveni stimulente pentru perioada în care sancţiunea şi-a produs efectele, având în vedere că pentru acordarea acestora sunt necesare şi alte condiţii decât simpla deţinere a funcţiei.
Autoritatea publică, cu adeverinţa depusă la dosar, chiar a făcut dovada că reclamantul nu a beneficiat de stimulente în fiecare lună.
Acordarea daunelor morale în cuantum de 20.000 lei de către instanţa de fond a fost criticată atât de către recurentul-reclamant (sub aspectul cuantumului) cât şi de recurenta-pârâtă care le-a apreciat ca fiind nedovedite şi ca reprezentând o îmbogăţire fără justă cauză.
Criticile recurentului-reclamant sunt nefondate, dar cele ale recurentei-pârâte sunt fondate pentru următoarele considerente:
Temeiurile acordării daunelor morale sunt dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ., iar principiul reparării integrale a prejudiciului presupune înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale unui fapt ilicit şi culpabil, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale.
În cazul funcţionarilor publici, chiar dacă legea specială (Legea nr. 188/1999) nu prevede expres posibilitatea acordării daunelor morale ca urmare a prejudiciului creat din pricina încetării raportului de serviciu (art. 106 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 face referiri la despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate şi la alte drepturi de care ar fi beneficiat funcţionarul public), totuşi, având în vedere dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, acestea pot fi acordate la solicitarea reclamantului.
Reclamantul a solicitat instanţei de fond acordarea sumei de 278.400 lei cu titlu de daune morale, iar în motivele de recurs a solicitat acordarea de daune morale în sumă de 2.100.211,40 lei.
În literatura de specialitate, daunele morale sunt apreciate, în general, ca reprezentând o atingere adusă integrităţii fizice a persoanei, sănătăţii, cinstei, demnităţii, onoarei sau prestigiului profesional.
Potrivit dispoziţiilor art. 1169 C. civ., sarcina probei în cererea privind acordarea daunelor morale aparţine reclamantului, conform principiului actori incumbit omnus probandi.
Cu alte cuvinte, potrivit dreptului comun, reclamantul are obligaţia de a face dovada existenţei prejudiciului moral încercat, a caracterului ilicit a faptei pârâtului, a săvârşirii faptei ilicite cu vinovăţie şi a raportului de cauzalitate între prejudiciul suferit de reclamant şi fapta pârâtului.
Aşadar, daunele morale nu se acordă în mod automat, ca efect al admiterii cererii de anulare a unui act administrativ, ci trebuie administrate probe care să justifice producerea unor suferinţe morale.
În cauză, instanţa de fond a acordat cu titlu de daune morale suma de 20.000 lei apreciind că se impune acordarea acestora deoarece reclamantul a fost afectat de lipsa salariului în condiţiile în care avea datorii de achitat şi pentru că fiica sa nu a mai putut urma cursurile facultăţii la care era înscrisă.
Aşa cum s-a arătat anterior, prejudiciul moral trebuie dovedit, iar la dosarul cauzei nu au fost depuse dovezi privind datoriile pe care reclamantul le avea de achitat, astfel că nu se confirmă susţinerile instanţei de fond.
Cu privire la situaţia fiicei sale, susţinerile instanţei de fond nu sunt coroborate cu probele aflate la dosar.
Nu se poate justifica acordarea daunelor morale pentru că fiica reclamantului nu a mai putut continua studiile în condiţiile în care, începând cu data de 8 iunie 2010, reclamantul a fost reîncadrat în funcţia deţinută anterior, iar fiica acestuia a depus cerere de retragere definitivă de la studii în luna septembrie 2010, deci după reîncadrarea acestuia.
De aceea, având în vedere că reclamantul nu a probat existenţa prejudiciului moral, nu se impunea acordarea sumei de 20.000 lei cu acest titlu.
Pe de altă parte, trebuie menţionat faptul că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cauza M. contra României) se arată că anularea actului solicitat de reclamant poate constitui în sine o reparaţie echitabilă suficientă pentru repararea oricărui prejudiciu moral suferit de acesta.
În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, (a se vedea hotărârea nr. 17 decembrie 2009 în cauza C-197/09 RX-II, Mc/Agenţiei Europene pentru Medicamente – E.M.E.A.), arătând că anularea unui act poate constitui în sine repararea adecvată a prejudiciului moral menţionat de reclamant.
În raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, vor fi admise recursurile, va fi modificată în parte sentinţa atacată în sensul că va fi respinsă cererea de acordare a daunelor morale către reclamant şi va fi obligată pârâta să-l reintegreze pe acesta în funcţia deţinută anterior.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de M.V. şi de Autoritatea Naţională a Vămilor împotriva sentinţei nr. 3492 din 17 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că obligă pârâta să-l reintegreze pe reclamant în funcţia deţinută anterior.
Respinge cererea de acordare a daunelor morale către reclamant.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4084/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 4177/2012. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
