ICCJ. Decizia nr. 4177/2012. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4177/2012
Dosar nr. 1555/46/2010
Şedinţa publică de la 17 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Procedura în faţa primei instanţe.
Prin acţiunea înregistrată la 20 decembrie 2010, reclamantul D.C. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Vâlcea să se dispună anularea deciziei nr. 92 din 18 iunie 2010, a deciziei nr. 82.439 din 12 februarie 2010 şi a deciziei de impunere nr. 82439 din 12 februarie 2010, corectată la data de 3 martie 2010 cu privire la suma de 963.356 lei, reprezentând TVA şi accesorii pentru perioada 1 ianuarie 2004 – 31 octombrie 2009.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, prin deciziile contestate organele fiscale au încălcat şi au interpretat arbitrar principiul legalităţii, transpus în art. 3 alin. (1) lit. b) şi d) din C. fisc. în certitudinea şi eficienţa impunerii, precum şi rolul activ al organului fiscal în obligaţia aplicării cu bună credinţă a legislaţiei fiscale prevăzute de art. 3, 5 şi 10 C. proc. fisc., impozitând retroactiv operaţiunile de vânzare – cumpărare având ca obiect imobile.
Reclamantul a susţinut că tranzacţiile imobiliare realizate de persoane fizice nu sunt operaţiuni impozabile, nefiind enumerate de dispoziţiile art. 127 alin. (2) din C. fisc. şi nefiind o activitate comercială, în sensul prevăzut de C. com.
Chiar în ipoteza în care aceste operaţiuni realizate de persoane fizice ar avea caracter de activitate economică, supusă obligaţiei de plată a TVA, reclamantul a considerat că beneficiază de scutirea de plata TVA în temeiul prevederilor art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc., atât în reglementarea anterioară datei de 1 ianuarie 2008, cât şi ulterior acesteia, dat fiind că imobilele pe care le-a vândut nu erau noi, nefiind supuse obligaţiei de plată TVA pentru achiziţia, transformarea sau edificarea imobilului.
2. Soluţia instanţei de fond.
Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat sentinţa nr. 232/F-CONT din 6 aprilie 2011, prin care a respins acţiunea formulată de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (1) lit. a), b), c), d), alin. (3) şi alin. (4) din Legea nr. 571/2004 şi art. 127 pct. 2 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004, tranzacţiile imobiliare efectuate de reclamant în perioada supusă controlului au caracter de continuitate şi intră în sfera operaţiunilor supuse obligaţiei de plată a TVA, fiind transferuri ale dreptului de proprietate realizate de o persoană impozabilă.
Astfel, s-a avut în vedere că, în perioada 2004 – 2006, legea a prevăzut că intră în sfera de aplicare a TVA toate tranzacţiile imobiliare efectuate cu depăşirea plafonului, fără excepţie dacă imobilele erau noi sau vechi, iar după data de 1 ianuarie 2007, vânzarea de construcţii şi servicii este scutită de plata TVA cu excepţia celor noi, conform dispoziţiilor art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc.
În funcţie de prevederile legale în perioada 1 mai 2004 – 31 decembrie 2006, instanţa de fond că considerat că a fost corect stabilită obligaţia de plată a TVA aferentă tranzacţiilor imobiliare efectuate de reclamant, iar în perioada 1 ianuarie 2007 – 31 decembrie 2009, s-a stabilit că o parte din acestea, reprezentând vânzări de terenuri construibile şi construcţii noi, se încadrează în excepţiile prevăzute de art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc.
3. Calea de atac exercitată.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamantul şi a solicitat modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii şi anulării deciziilor emise de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Vâlcea pentru TVA şi accesorii în sumă de 963.356 lei.
Recurentul a susţinut că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 126 alin. (1), art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc.
Faţă de reglementarea cuprinsă în dispoziţiile art. 126 alin. (1) şi art. 127 din C. fisc., s-a susţinut că instanţa de fond nu a avut în vedere că, regula în privinţa activităţilor de vânzare – cumpărare realizate de persoanele fizice în interes personal este cea a excluderii din sfera TVA, fără nici o excepţie, până la 1 ianuarie 2007, iar după această dată a fost prevăzută o excepţie pentru activităţile cu caracter de continuitate, definit numai la 1 ianuarie 2010, astfel că nu poate fi aplicat retroactiv anului 2010.
În lipsa unei definiţii legale a continuităţii activităţilor economice ale persoanelor fizice, prin aplicarea TVA operaţiunilor de vânzare –cumpărare realizate de persoanele fizice până la data de 1 ianuarie 2010 este încălcat principiul legalităţii, care se regăseşte în principiile fiscalităţii, enunţate în art. 3 alin. (1) lit. b) şi d) din C. fisc.
Faţă de reglementarea cuprinsă în dispoziţiile art. 141 lit. f) din C. fisc., recurentul a arătat că, regula de la 1 ianuarie 2007 a fost aceea a scutirii de TVA pentru toate operaţiunile de vânzare – cumpărare având ca obiect imobile (terenuri sau construcţii), cu excepţia construcţiilor noi şi doar dacă vânzătorul şi-a dedus TVA aferentă.
Referitor la noţiunea de construcţie nouă, s-a precizat că aceasta a fost definită de art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc. şi include aspecte tehnice legate de data construirii, data ocupării şi procentul transformării.
Deşi instanţa de fond a respins efectuarea unei expertize de specialitate şi a reţinut realizarea unor construcţii noi în baza autorizaţiei de construcţie din anul 2005, recurentul a susţinut că în mod nelegal a fost menţinută obligaţia sa de a plăti TVA şi accesoriile aferente, în condiţiile în care toate operaţiunile de vânzare – cumpărare realizate erau scutite de plata TVA în temeiul dispoziţiilor at. 148 alin. (2) lit. f) din C. fisc.
În acest sens, s-a învederat că, o autorizaţie de construire este necesară nu doar pentru o construcţie nouă, ci pentru orice construire la un imobil vechi, astfel că era necesară o expertiză tehnică spre a se stabili dacă modificările au dus la obţinerea unor construcţii noi, în înţelesul legii fiscale.
II. Considerentele Înaltei Curţi, asupra recursului.
Examinând actele şi lucrările dosarului, în raport şi de dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte, va admite prezentul recurs pentru următoarele considerente.
1. Aspecte de fapt şi de drept relevante.
În perioada 1 ianuarie 2004 – 31 octombrie 2009, recurentul – reclamant a achiziţionat mai multe imobile (terenuri, construcţii, apartamente) pe care ulterior le-a vândut în baza unor contracte de vânzare – cumpărare, obţinând venituri din aceste tranzacţii imobiliare în calitate de vânzător.
În perioada respectivă, recurentul – reclamant a încheiat 86 de tranzacţii imobiliare în valoare de 7.474.830,88 lei, pentru care organele de control fiscale au stabilit prin deciziile contestate că se datorează la bugetul de stat TVA în sumă de 434.069 lei şi accesoriile aferente în sumă de 529.283 lei.
Atât actele administrative contestate, cât şi hotărârea instanţei de fond vizează pe de o parte, calitatea recurentului – reclamant de persoană impozabilă pentru taxa pe valoare adăugată faţă de dispoziţiile art. 126 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) alin. (3) şi alin. (4) lit. a), art. 127 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, iar pe de altă parte stabilirea bazei de impozitare a TVA pentru tranzacţiile imobiliare efectuate în perioada supusă controlului faţă de dispoziţiile art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003.
Cu privire la stabilirea bazei de impozitare a TVA, instanţa de fond a constatat corect că, pentru perioada anterioară datei de 1 ianuarie 2007, C. fisc. a prevăzut în art. 137 alin. (1) lit. a) că se datorează TVA pentru livrări de bunuri şi prestări de servicii, iar după data de 1 ianuarie 2007, s-a prevăzut la art. 141 alin. (2) lit. f) din acelaşi cod că, este scutită de plata TVA livrarea de către orice persoană a unei construcţii, a unei părţi a acesteia şi a terenului pe care este construită, precum şi a oricărui teren; prin excepţie, această scutire nu se aplică pentru livrarea unei construcţii noi, a unei părţi a acesteia sau a unui teren construibil, dacă este efectuată de o persoană impozabilă care şi-a exercitat ori a avut dreptul să-şi exercite dreptul de deducere total sau parţial a taxei pentru achiziţia, transformarea sau construirea unui astfel de imobil.
Deşi a avut în vedere reglementarea diferită a obligaţiei de plată a TVA pentru perioada anterioară datei de 1 ianuarie 2007 şi pentru cea ulterioară acestei date, instanţa de fond nu a stabilit corect situaţia de fapt concretă a tranzacţiilor imobiliare realizate de reclamantul – reclamant, pentru a se verifica dacă sunt sau nu în sfera de aplicare a TVA, în funcţie de data la care au fost efectuate şi dacă au avut ca obiect imobile vechi sau noi.
Astfel, se constată că, nu a fost verificată apărarea din acţiune că imobilele vândute după 1 ianuarie 2007 nu erau noi şi nu a fost exercitat dreptul de deducere a TVA pentru achiziţia, transformarea sau edificarea imobilului şi nici nu a fost efectuată o expertiză de specialitate, cu obiectivele precizate de recurentul – reclamant la termenul din 6 aprilie 2011.
Această probă a fost greşit respinsă, considerându-se că, din lista tranzacţiilor imobiliare aflate la filele 187 – 192 rezultă dacă au avut ca obiect un imobil vechi sau nu, fără a se avea în vedere că o asemenea calificare nu poate fi determinată decât în raport cu dispoziţiile art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003, în vigoare de la 1 ianuarie 2008, care definesc livrarea unei construcţii noi sau a unei părţi din aceasta ca fiind livrarea efectuată cel mai târziu până la data de 31 decembrie a anului următor anului primei ocupări ori utilizări a construcţiei sau a unei părţi a acesteia, după caz, în urma transformării.
În consecinţă, se apreciază că este întemeiat motivul de recurs prin care a fost criticată aplicarea dispoziţiilor art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc. faţă de elemente de fapt care nu au fost corect stabilite prin efectuarea unei expertize de specialitate.
Admiterea acestui motiv de recurs impune rejudecarea cauzei de către prima instanţă, urmând ca la rejudecare să fie analizate sub forma unor apărări de fond şi celelalte critici din recurs, care nu vor mai fi cercetate în raport cu soluţia dată recursului.
2. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia.
Pentru considerentele care au fost expuse, în baza dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte, va admite prezentul recurs, va casa hotărârea atacată şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de D.C. împotriva sentinţei nr. 232/F-CONT din 6 aprilie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4094/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4240/2012. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
