ICCJ. Decizia nr. 4102/2012. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4102/2012
Dosar nr. 1437/2/2011
Şedinţa publică de la 12 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă:
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
I.1. Cererea de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 1437/2/2011, reclamanţii A.C.A., A.D. şi N.D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea sa la înaintarea dosarului aferent dispoziţiei de restituire unui evaluator autorizat în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii ce urmează a se da în cauză, obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire în cuantumul stabilit prin expertiză, obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la emiterea de titluri de plată în cuantumul stabilit prin titlurile de despăgubire, întocmirea raportului de evaluare în 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, emiterea în termen de 5 zile de la data întocmirii raportului de evaluare a deciziei reprezentând titlu de despăgubire, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii reclamanţii au arătat că prin dispoziţia nr. 6226 din 20 iulie 2006 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul din Bucureşti, str. B.C. nr. 42, sector 2, având în vedere imposibilitatea restituirii acestuia în natură, şi deşi dispoziţia menţionată beneficiază de prezumţia de legalitate şi autenticitate, nefiind anulată, în ciuda numeroaselor cereri formulate de reclamant, nici până în prezent nu a fost emisă decizia reprezentând titlul de despăgubiri.
Prin întâmpinare pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că dosarele se soluţionează într-o anumită ordine.
I.2. Hotărârea instanţei de fond.
Prin sentinţa nr. 5096 din 14 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea reclamanţilor, aşa cum a fost precizată şi a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să desemneze evaluator autorizat, să efectueze evaluarea şi să emită titlul de despăgubiri, în termenul legal, în Dosarul nr. 25985/CC.
Totodată, a obligat pârâta să plătească reclamanţilor 20 RON/zi de întârziere.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
Prin dispoziţia Primarului Municipiului Bucureşti nr. 6226 din 20 iulie 2006 s-a dispus acordarea de despăgubiri în echivalent pentru imobilul situat în str. B.C., sector 2, Bucureşti.
Dispoziţia menţionată, împreună cu dosarul aferent, întocmite potrivit dispoziţiilor Titlului VII Capitolul 5, art. 16 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 247/2005 au fost înaintate pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor care ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de alin. (4), (5) şi (6) ale aceluiaşi articol în vederea emiterii deciziei cuprinzând titlul de despăgubiri.
Deşi pârâta a confirmat înregistrarea dosarului aferent dispoziţiei, nici până la data formulării cererii de chemare în judecată aceasta nu a demarat procedura prevăzută de dispoziţiile legale menţionate anterior.
Curtea a apreciat că neemiterea titlului de despăgubire în termen de un an de la data înregistrării dosarului poate fi apreciată ca reprezentând o încălcare a dreptului reclamantelor la soluţionarea cererilor într-un termen rezonabil, astfel cum acesta este prevăzut de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care pârâta nu a depus la dosarul cauzei nici o dovadă care să justifice existenţa unor motive obiective pentru care cererea reclamanţilor nu a fost analizată într-un termen rezonabil, iar invocarea lipsei unor documente din cuprinsul dosarului de despăgubire nu poate fi reţinută în condiţiile în care dispoziţia a intrat în circuitul juridic şi beneficiază de prezumţia de legalitate şi autenticitate.
În ceea ce priveşte obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la emiterea titlurilor de plată în cuantumul stabilit prin expertiză, Curtea a reţinut că acesta ar fi prematură formulat în condiţiile în care dosarul nu a fost înaintat unui evaluator autorizat pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor şi având în vedere dispoziţiile art. 181 alin. (2) din OUG 81/2007 care impun parcurgerea unei proceduri speciale pentru emiterea acestor titluri.
Cu privire la obligarea evaluatorului de a întocmi raportul în 30 de zile, Curtea a apreciat că acest capăt de cerere este nefondat, în condiţiile în care evaluatorul nu poate fi indicat nominal pentru opozabilitate.
Sub aspectul penalitaţilor de 200 RON/zi de întârziere în executarea hotărârii, Curtea a considerat admisibil în parte acest capăt de cerere. Penalităţile pe fiecare zi de întârziere prevăzute de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 pentru soluţiile prevăzute la alin. (1) şi la alin. (4) lit. b) şi c) sunt concepute ca un mijloc de constrângere la adresa autorităţii publice pârâte şi în acelaşi timp ca o garanţie pentru persoana vătămată că îşi va vedea restabilit dreptul sau interesul legitim vătămat, fiind asemănătoare cu daunele cominatorii din dreptul civil, din punctul de vedere al naturii juridice. Penalităţile de întârziere se stabilesc în favoarea reclamantului şi nu trebuie confundate cu despăgubirile pentru întârzierea în executarea hotărârii, acordate în cadrul procedurii speciale de executare prevăzute de art. 24 din lege.
În consecinţă, Curtea a admis acţiunea, iar în baza art. 16 alin. (5) din Capitolul 5, Titlul VII al Legii nr. 247/2005 a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să transmită dosarul aferent dispoziţiei de restituire unui evaluator autorizat în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei sentinţe şi să emită decizia de acordare a titlurilor de despăgubire în cuantumul stabilit prin expertiză.
Totodată, a obligat pârâta să plătească reclamanţilor 20 RON/zi de întârziere.
I.3. Recursul declarat în cauză.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenta a susţinut, în esenţă că instanţa de fond a interpretat în mod eronat dispoziţiile O.U.G. nr. 81/2007, în aplicarea cărora a fost emisă decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale, coroborate cu dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
În speţă, dosarul privind acordarea de despăgubiri, în favoarea reclamantei, face parte din categoria dosarelor transmise Secretariatului Comisiei Centrale după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 81/2007, urmând a se respecta ordinea de intrare a dosarelor, potrivit deciziei nr. 2815/2008.
În condiţiile statuate de dispoziţiile legale aplicabile, respectiv art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, aşa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/2007 şi numai în situaţia în care dosarul de despăgubire este complet, procedura administrativă de soluţionare a dosarului parcurge etapele prevăzute de lege, respectiv desemnarea unui evaluator, transmiterea la evaluare în vederea efectuării raportului de evaluare şi emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
O altă critică a sentinţei recurate se referă la faptul că prima instanţă a încălcat principiul egalităţii în drepturi a persoanelor îndreptăţite care au dosare înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în condiţiile în care Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a statuat principiul egalităţii ca unul din principiile generale ale dreptului comunitar.
Recurenta a criticat sentinţa şi sub aspectul acordării penalităţilor de 20 RON pe zi de întârziere, susţinând că în cauză nu poate fi vorba de refuzul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, atâta timp cât procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost declanşată, dosarul fiind transmis Secretariatul Comisiei Centrale.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului în raport cu criticile formulate şi dispoziţiile legale aplicabile, precum şi din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., constată următoarele:
Reclamanţii A.C.A., A.D. şi N.D., prin notificarea nr. AA/2001, au solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, str. B.C., sector 2, imobil intrat în mod abuziv în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950.
Prin dispoziţia nr. 6226 din 20 iulie 2006 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, dosarul aferent acestei dispoziţii fiind înaintat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 25985/CC.
Aşa cum rezultă din expunerea rezumativă a considerentelor sentinţei, obiectul cererii în contencios administrativ formulate de reclamanţi a vizat obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, urmare a evaluării în condiţiile art. 16 alin. (5) şi (6) ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005 conform dispoziţiei nr. 6226 din 20 iulie 2006 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale menţionate.
Abordarea solicitărilor reclamantului în temeiul Legii nr. 247/2005, a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (art. 6 parag. 1) este corectă, iar invocarea de către recurentă a deciziei nr. 2815/2008 potrivit căreia ordinea de soluţionare a dosarelor este cea a înregistrării lor la Comisie cu schimbă cu nimic datele problemei.
Dispoziţiile Capitolului V intitulat „Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor” din Titlul VII „Regimul stabilirii şi plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005 (privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente) cu modificările şi completările ulterioare nu prevăd un termen pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Un asemenea termen nu se regăseşte nici în Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din lege – aprobate prin H.G. nr. 1095/2005 şi nici în decizia nr. 2815/2008 prin care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a stabilit ordinea în care se soluţionează cererile.
În lipsa unei dispoziţii exprese referitoare la termenul de soluţionare a cererii fundamentate pe dispoziţiile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, instanţa de judecată este datoare a exercita un control asupra dreptului de apreciere al autorităţii administrative pentru a asigura o protecţie reală drepturilor fundamentale ale cetăţenilor garantate atât de Constituţia României, cât şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Omisiunea legiuitorului se poate complini prin raportare la termenul rezonabil consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi care constituie o componentă esenţială a dreptului la un proces echitabil.
Garanţia unui proces echitabil trebuie să fie prezentă nu doar în procedura contencioasă, ci şi în procedura administrativă preliminară.
În speţă, demersurile pentru restituirea în natură sau prin echivalent pentru imobilul în litigiu a început în anul 2001 prin notificarea nr. AA/2001 astfel că în mod corect s-a apreciat că termenul rezonabil a fost încălcat.
În acest context, dată fiind situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că soluţia de admitere a acţiunii şi de obligare a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să desemneze evaluator care să efectueze evaluarea şi să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire este singura soluţie de natură a proteja şi respecta dreptul de proprietate al reclamanţilor.
Referitor o eventuală încălcare a egalităţii de tratament şi, în consecinţă, discriminarea unor diferite categorii de beneficiari ai legii, ca efect al admiterii acţiunii, Înalta Curte arată că potrivit art. 2 alin. (1) din O.G.nr. 137/2000, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţii sau preferinţă pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, apartenenţă la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu care are ca efect sau ca scop restrângerea sau înlăturarea recunoaşterii folosinţei sau exercitării în condiţii de egalitate a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic social, cultural sau în orice alt domeniu al vieţii publice.
În acest context, analiza existenţei unei discriminări între anumite categorii de persoane trebuie să pornească de la textul indicat mai sus, de la întrunirea cerinţelor acestui text, urmând a se face şi aplicabilitatea prevederilor din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi a jurisprudenţei acesteia.
În cauza de faţă se constată că nu există discriminare între reclamanţi şi o altă categorie socială aflată în aceeaşi situaţie de fapt ca şi acesta, întrucât potrivit art. 21 din Constituţia României, orice persoană se poate adresa justiţiei, pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi acest drept.
Ori, în aceste condiţii recurenta tinde la introducerea unui fine de primire a acţiunilor ca urmare a faptului că printr-o dispoziţie internă s-a reglementat modul de selectare a dosarelor.
Soluţiile instanţei de judecată au fost pronunţate tocmai pentru a sancţiona pasivitatea şi tergiversarea soluţionării cererilor de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Trebuie precizat că oricare dintre persoanele aflate într-o situaţie identică cu cea a reclamantei a beneficiat de un tratament egal din partea instanţei naţionale, astfel că motivul de recurs este nefondat.
Înalta Curte consideră, însă, criticabilă hotărârea primei instanţe sub aspectul acordării penalităţilor de 20 RON/zi de întârziere, pentru următoarele considerente:
Contrar afirmaţiilor recurentei, posibilitatea acordării unor penalităţi de întârziere prin dispozitivul hotărârii este prevăzută expres în art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.
Însă, în contextul particular al cauzei de faţă, instanţa de control judiciar apreciază că nu se impune stabilirea în sarcina recurentei a unui mijloc de constrângere suplimentar mai ales că intimata-reclamantă are la dispoziţie prevederile energice ale art. 24 alin. (2) din acelaşi act normativ, în caz de neexecutare la termen.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ. se va admite recursul, modificându-se parţial sentinţa în sensul înlăturării dispoziţiei referitoare la obligarea pârâtei să plătească reclamanţilor penalităţi de 20 RON/zi de întârziere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei nr. 5096 din 14 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică, în parte, sentinţa atacată în sensul că înlătură dispoziţia referitoare la obligarea pârâtei să plătească reclamanţilor, penalităţi de 20 RON/zi de întârziere.
Menţine celelalte dispoziţii.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4100/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4110/2012. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
