ICCJ. Decizia nr. 4143/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4143/2012
Dosar nr. 366/45/2011
Şedinţa publică de la 16 octombrie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul S.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român - prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la emiterea deciziei care să conţină titlul de despăgubiri pentru suma de 4.278.522 RON privind imobilul (apartament) situat în Iaşi, str. U., conform Deciziei 26/2006 a Curţii de Apel Iaşi şi imobilul din str. V.U., conform Sentinţei Tribunalului Iaşi, nr. 1025/2010 şi a expertizelor efectuate, obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale şi la daune cominatorii de 500 RON pană la data emiterii deciziei, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a solicitat Fondului Proprietatea transformarea în acţiuni pentru suma de 4.278.522 RON reprezentând despăgubirile cuvenite, iar acesta i-a comunicat că documentaţia a fost transmisă Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Deşi dosarul anexă a fost transmis Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, acesta nu a parcurs nici o etapă din procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 247/2005 titlul VII, fiind depăşit orice termen rezonabil.
Reclamantul solicită daune morale pentru stresul la care a fost supus în obţinerea drepturilor legitime şi perioada îndelungată în care i s-a aplicat acest tratament.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată în ceea ce priveşte dosarul aferent Dispoziţiei 513 din 15 martie 2007 care are la bază Decizia 26/2006 a Curţii de Apel Iaşi, arătând că în cauză este în derulare o procedură administrativă, ce presupune parcurgerea mai multor etape. În prezent dosarul a fost trimis spre evaluare, operaţiune ce este atributul exclusiv a evaluatorilor autorizaţi, nici o altă entitate neputându-se substitui acestora.
În ceea ce priveşte despăgubirile solicitate pentru imobilul din str. V.U., conform Sentinţei Tribunalului Iaşi, nr. 1025/2010, pârâta a invocat prematuritatea cererii susţinând că procedura administrativă se declanşează odată cu transmiterea dosarului administrativ de către Primăria Municipiului Iaşi, iar în cauză nu i s-a transmis încă acest dosar.
În ceea ce priveşte obligarea la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale pârâta consideră că nu s-a făcut dovada existenţei prejudiciului şi a culpei sau a vreunei fapte ilicite, precum şi legătura cauzală dintre prejudiciu şi faptă, iar cererea de obligare la daune cominatorii de 500 RON până la data emiterii deciziei este inadmisibilă.
Prin Sentinţa civilă nr. 283 din 3 octombrie 2011 Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia prematurităţii în ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită pe numele reclamantului decizia referitoare la acordarea despăgubirilor pentru imobilul din Str. V.U., a respins capătul de cerere de obligare a pârâtei să emită decizia referitoare la acordarea despăgubirilor pentru acest imobil, ca prematur introdus, a admis, în parte, acţiunea, a dispus obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită pe numele reclamantului decizia referitoare la acordarea despăgubirilor în condiţiile Legii nr. 247/2005 pentru imobilul situat în Iaşi, str. U., a respins cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la plata sumei de 10000 euro cu titlu de daune morale şi 500 RON pe zi daune cominatorii şi a respins cererea privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond, deliberând conform art. 137 C. proc. civ. asupra excepţiei prematurităţii în ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită pe numele reclamantului decizia referitoare la acordarea despăgubirilor pentru imobilul din Str. V.U., a apreciat că excepţia este fondată, reţinând că pentru acest imobil nu s-a emis încă o dispoziţie de către Primarul Municipiului Iaşi, iar în faţa Comisiei procedura administrativă se declanşează odată cu transmiterea dosarului administrativ de către Primăria Municipiului Iaşi, iar în cauză nu s-a transmis încă acest dosar.
Pentru aceste motive Curtea de ape la apreciat că pârâta se află în imposibilitate de a emite o decizie.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită pe numele reclamantului decizia referitoare la acordarea despăgubirilor pentru imobilul din în Iaşi, str. U., instanţa de fond a reţinut că prin Dispoziţia nr. 513 din 15 martie 2007 emisă de Primarul municipiului Iaşi, în baza Deciziei 26/2006 a Curţii de Apel Iaşi, s-au propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul înstrăinat şi terenul aferent. Deşi această dispoziţie împreună cu dosarul anexă a fost transmis Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, acesta nu a finalizat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 247/2005 titlul VII, neemiţând o decizie în acest sens.
Faptul că prin Legea specială nr. 247/2005, legiuitorul nu a înţeles să stabilească un termen anume pentru finalizarea procedurii administrative de soluţionare a cererilor de retrocedare şi de emitere a deciziei reprezentând titlu de despăgubire nu poate constitui o justificare pentru autoritatea pârâtă, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, să tergiverseze nepermis soluţionarea cererii reclamantului, în condiţiile în care procedura administrativă a fost iniţiată în 2001, cu aproape 10 ani în urmă, prin Notificarea 1875/2001, iar Dispoziţia nr. 513 a fost emisă de Primarul Municipiului Iaşi încă de la data de 15 martie 2007.
Soluţionarea într-un termen rezonabil reprezintă o componentă esenţială a dreptului la un proces echitabil, astfel cum a fost acesta consfinţit prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi trebuie să constituie o garanţie a părţii implicate într-un litigiu, indiferent de faza de desfăşurare a acestuia: faza procedurii prealabile sau faza contencioasă.
Instanţa de fond a mai reţinut că, din modul în care autoritatea pârâtă a înţeles să răspundă reclamantei, rezultă nu numai că nu are în vedere un asemenea termen, dimpotrivă rezultă intenţia de tergiversare, de la momentul emiterii Dispoziţiei nr. 513 din 15 martie 2007 şi până în prezent mai mult de patru ani, timp în care dosarul reclamantului a fost numai înregistrat fără a mai fi parcurs vreo etapă din procedura administrativă.
Împrejurarea că autorităţile administrative române nu au luat măsuri eficiente de soluţionare a cererilor constituie culpa acestora şi nu poate să conducă la împiedicarea realizării dreptului reclamantului. Pentru respectarea termenului rezonabil, statul trebuie să-şi organizeze sistemul puterilor sale în aşa fel, încât să răspundă acestei cerinţe, dincolo de dificultăţile generate de diverşi factori care pot întârzia procedurile administrative.
Prin urmare instanţa de fond a apreciat că procedurile administrative, coordonate cu cele judiciare trebuie să se desfăşoare în termen rezonabil şi că depăşirea unui termen de 10 ani de la data formulării cererii de acordarea a măsurilor reparatorii constituie o încălcare evidentă şi flagrantă a prevederilor art. 6 din din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţa de fond a considerat că nu poate obliga pârâta la emiterea unei decizii pentru suma solicitată de reclamant întrucât în dispozitivul sentinţei menţionate nu se face vreo menţiune privind valoarea despăgubirilor, iar legea specială în baza căreia se acordă astfel de despăgubiri prevede o procedură specială de evaluare efectuată doar de către anumiţi evaluatori, rapoartele de expertiză depuse în cauză fiind astfel lipsite de relevanţă, despăgubirile urmând a fi stabilite în baza raportului de evaluare ce se va întocmi conform Legii nr. 247/2005.
De asemenea, instanţa de fond a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata de daune morale, apreciind că reclamantul nu a administrat probe din care să rezulte că ar fi suferit vreun prejudiciu moral şi nici elemente în baza cărora să poată fi cuantificat un asemenea prejudiciu.
Instanţa de fond a respins şi capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii, ţinând seama de împrejurarea că dispoziţiile art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, aplicabile în materie de litigii de contencios administrativ, derogatorii de la legea generală, permit doar sancţionarea părţii obligate cu plata de penalităţi pentru întârziere, nu şi obligarea la daune cominatorii, noţiuni juridice distincte.
Împotriva hotărârii instanţei de fond atât reclamantul S.M., cât şi pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
I. Reclamantul S.M., arată că sentinţa recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
De asemenea, reclamantul consideră că s-a interpretat greşit actul dedus judecăţii, schimbându-i-se natura şi înţelesul lămurit şi vădii neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), iar hotărârea Curţii de Apel Iaşi, s-a pronunţat cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, fiind incident art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (nulităţi prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.).
Reclamantul apreciază că ar fi fost de apreciat dacă Instanţa de fond, ar fi acordat o minimă atenţie, motivându-şi în acest fel soluţia de respingere a acţiunii ca prematur introdusă.
Nici un text de lege nu interzice posibilitatea de a se adresa direct Comisiei Centrale.
Reclamantul susţine că în mod greşit i s-a respins cererea de acordare de daune morale, pe motivul că nu a dovedit prejudiciul moral suferit.
Pretenţiile sunt evidenţiate chiar de sentinţa recurată care consemnează că "nu s-au luat măsuri eficiente de soluţionare a cererilor" sau „absenţa totală a despăgubirilor de aproximativ 10 ani" s-au că „procedurile administrative" au depăşit termenul de 10 ani.
II. Pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, susţine că sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, este netemeinică şi nelegală în ceea ce priveşte obligarea instituţiei la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire pentru imobilul situat în Municipiul Iaşi, str. U.
Instanţa de fond, în mod greşit, a reţinut că, în speţă, au fost încălcate dispoziţiile privind respectarea unui termen rezonabil de soluţionare a cauzei.
Parcurgerea celei de a doua etape prevăzute de lege, respectiv transmiterea dosarului către un evaluator şi emiterea deciziei de despăgubire, este condiţionată de respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor, aşa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În aplicarea acestor prevederi, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006 care prevedea selectarea aleatorie atât a dosarului de despăgubire cât şi a evaluatorului/societăţii de evaluare, iar această decizie a fost înlocuită cu Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008.
În aceste condiţii, pârâta apreciază că instanţa de fond nu a reţinut, sub nici o formă, aspectele legate de ordinea de soluţionare a dosarelor privind acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, susţinând, în mod greşit, existenţa depăşirii termenului rezonabil în privinţa soluţionării dosarului aferent Dispoziţiei nr. 10561 din 30 iunie 2005 a Primăriei Municipiului Craiova.
Adoptarea Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 s-a impus ca urmare a practicii judiciare în materie şi pentru a nu se încălca principiul egalităţii în drepturi a persoanelor îndreptăţite care au dosare înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor încă de la înfiinţare (2005). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat principiul egalităţii ca unul din principiile generale ale dreptului comunitar.
Examinând cauza şi sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele de recurs invocate precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Legea nr. 247/2005 stabileşte procedura administrativă şi etapele din cadrul acesteia care trebuie parcurse în vederea emiterii unei decizii de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlul de despăgubire.
Astfel fiind, în acord cu prevederile art. 16 din Legea nr. 247/2005 deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe judeţe, conform eşalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale vor fi centralizate pe judeţe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de referatul conţinând avizul de legalitate al instituţiei prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta. Deciziile/dispoziţiile sau, după caz, ordinele prevăzute la alin. (2) vor fi însoţite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii, în compensare, total sau parţial, a unor alte bunuri sau servicii disponibile, deţinute de entitatea învestită cu soluţionarea notificării.
Alineatul 3 al aceluiaşi articol prevede că în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Biroul Central va proceda la predarea, pe bază de proces-verbal de predare-primire, către Secretariatul Comisiei Centrale a tuturor documentaţiilor depuse de către titularii deciziilor/dispoziţiilor motivate prin care s-a stabilit ca măsură reparatorie acordarea de titluri de valoare nominală şi care nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură. Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.
După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.
Legiuitorul a menţionat în mod detaliat şi procedura care urmează după efectuarea raportului de evaluare de către evaluatorul numit.
În mod expres în art. 16 alin. (7) al acestui act normativ se menţionează că în baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.
În alineatul 8 se arată că dispoziţiile alin. (1) - (2) şi (7) reglementează procedura de emitere a titlului de despăgubire se aplică în mod corespunzător şi deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) şi art. 31 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire. În cazul prevăzut la alin. (8), titlul de despăgubire se va emite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor până la concurenţa sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse, actualizate cu indicele de inflaţie.
Criticile din motivele de recurs ce vizează netemeinicia soluţiei instanţei de fond sub acest aspect sunt nefondate.
După cum s-a arătat, Legea nr. 247/2005, în Titlul VII nu a prevăzut un termen în care să se soluţioneze dosarele în care s-au stabilit despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv şi nici prin Normele metodologice de aplicare a Titlului VII, aprobate prin H.G. nr. 1.095/2005 nu s-au stabilit termene de soluţionare.
Iniţial, Comisia Centrală a stabilit soluţionarea aleatorie a dosarelor, iar ulterior, prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 s-a prevăzut că ordinea de soluţionare a dosarelor înaintate va fi cea a înregistrării.
Una dintre garanţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este principiul celerităţii procedurilor judiciare.
Termenul rezonabil impus de art. 6 cuprinde şi durata procedurii administrative preliminare, atunci când posibilitatea sesizării unei jurisdicţii este condiţionată de normele de drept intern, de parcurgerea, în mod obligatoriu, a unei asemenea proceduri, aşa cum este cazul în speţă.
Pentru respectarea termenului rezonabil statul trebuie să-şi organizeze sistemul puterilor sale, astfel încât să răspundă acestei cerinţe, dincolo de dificultăţile generate de diverşi factori care pot întârzia procedurile, inclusiv pe cea administrativă.
Raportat la criteriile recunoscute în jurisprudenţa CEDO se constată că sunt nefondate criticile recurentei deoarece nu s-au invocat motive care să justifice durata excesivă a procedurii administrative.
Activitatea pârâtei trebuie organizată de organele competente din interiorul său în aşa fel încât să asigure rezolvarea dosarelor înregistrate într-un termen rezonabil, iar prin conduita pârâtei de a tergiversa soluţionarea cererii reclamantei de emitere a titlului de despăgubire se aduc grave prejudicii acesteia.
Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a respins ca prematur formulat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la emiterea deciziei referitor la acordarea despăgubirilor pentru imobilul situat în str. V.U. reţinând că pentru acest imobil nu s-a emis o dispoziţie a Primarului.
De asemenea, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond în mod temeinic a respins obligarea pârâtului la plata daunelor cominatorii.
Potrivit doctrinei şi practicii judiciare daunele cominatorii reprezintă o instituţie creată pentru garantarea indirectă a executării obligaţiilor de „a face”, intuituu personae.
Înalta Curte reţine că procedura contenciosului administrativ vizând executarea titlurilor executorii constituite din hotărâri judecătoreşti nu prevede o atare sancţiune, procedura de executare fiind una aparte, derogatorie de la dreptul comun (art. 22 şi următoarele din Legea nr. 554/2004).
Pe de altă parte, instanţa de control judiciar are în vedere şi faptul că în dreptul comun posibilitatea de constrângere a debitorului unei obligaţii de a face care nu se poate realiza decât cu concursul nemijlocit al acestuia şi care nu se poate aduce la îndeplinire prin executare silită, nu se poate realiza decât prin aplicarea unei amenzi civile, care se plăteşte în contul statului şi nu al creditorului, creditorul putând însă să fie despăgubit pentru daunele-interese echivalente prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea obligaţiei.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004, aceste dispoziţii instituind o procedură specială de sancţionare a autorităţilor, în cazul în care acestea nu execută hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, procedură care este subsecventă actualei etape judiciare.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt nefondate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de S.M. şi de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei nr. 283 din 3 octombrie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4146/2012. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 4141/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
