ICCJ. Decizia nr. 422/2012. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 422/2012
Dosar nr. 639/42/2011
Şedinţa publică de la 27 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Judecata în prima instanţă.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti - secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC O.I. SRL, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Prahova a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 3126 din 28 aprilie 2011, până la soluţionarea irevocabilă a contestaţiei împotriva actului administrativ.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este un Antrepozit Fiscal de Producţie care funcţionează în baza autorizaţiei de antrepozit fiscal eliberată de Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Antrepozitelor Fiscale şi care are ca obiect de activitate achiziţionarea şi prelucrarea reziduurilor minerale în scopul producerii de produse accizabile ce sunt ulterior comercializate.
La data de 09 iunie 2010, D.G.F.P. Prahova a început un control de fond al activităţii societăţii, control care a fost consemnat în Registrul de control la poziţia nr. 45. În paralel, societatea a fost controlată şi de către Garda Financiară - secţia Prahova. În timpul controlului, D.G.F.P. Prahova a emis Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii din 30 martie 2011 prin care, anterior finalizării inspecţiei fiscale, a dispus înfiinţarea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale firmei, precum şi poprirea asiguratorie asupra sumelor urmăribile datorate cu orice titlu debitorului de către terţe persoane.
Mai arată reclamanta că organul de control fiscal a stabilit în sarcina societăţii suma de 3.875.193 lei pe baza constatării încălcării unor norme legale la furnizori şi nicidecum la reclamantă. Mai mult, abaterile constatate la furnizorii reclamantei s-au produs la mult timp după consumarea relaţiilor comerciale comune, iar abaterile respective nu au nici o legătură cu firma si nu pot fi imputate societăţii reclamante.
La data de 15 iulie 2011 au primit la sediul societăţii adresa din 11 iulie 2011 prin care D.G.F.P. Prahova îi anunţa că în baza Deciziei nr. 3764 din 30 martie 2011 şi a Deciziei de impunere nr. 3126 din 28 aprilie 2011 a dispus măsura disponibilizării tuturor sumelor existente în conturile societăţii, precum şi indisponibilizarea tuturor veniturilor ce urmau a fi încasate de SC O.I. SRL de la debitorii săi, executarea silită fiind pornită pentru suma de 3.607.844 lei şi nu pentru suma de 3.875.193 lei pentru care fuseseră dispuse masurile asigurătorii şi pentru care fusese emisă decizia de impunere, menţionează reclamanta.
Odată cu adresa sus amintită, în aceeaşi zi de 15 iulie 2011, au constatat că D.G.F.P. Prahova a poprit şi contul societăţii deschis la B.C.R., paralizând efectiv întreaga activitate de aprovizionare şi desfacere a societăţii.
A mai menţionat reclamanta că D.G.F.P. Prahova ar fi trebuit să vadă că executarea silită şi blocarea activităţii societăţii porneşte, pe de o parte, de la un prejudiciu incert care nu are la bază activitatea reală a societăţii şi care nu poate constitui temei legal al executării silite, iar pe de alta parte, Decizia de impunere nr. 3126 din 28 aprilie 211 porneşte de la interpretarea defectuoasă a normelor legale de către organele de control care au stabilit în sarcina societăţii sume nedatorate.
A mai arătat reclamanta că organul de control fiscal, contrar dispoziţiilor pct. 48 din H.G. 44/2004, a considerat că nu se poate deduce niciuna din cheltuielile cu comisioanele facturate de prestatorii de servicii deşi a constatat şi consemnat în decizia de impunere şi în raportul de inspecţie fiscală existentă documentelor justificative şi a contractelor încheiate prin care face dovada efectuării operaţiunilor şi prin care dovedeşte necesitatea prestării acestora în scopul desfăşurării activităţii de producţie şi de aprovizionare-desfacere.
2. Hotărârea primei instanţe.
Prin sentinţa nr. 229 din 5 septembrie 2011, Curtea de Apel Ploieşti - secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. 3126 din 28 aprilie 2011 a D.G.F.P. Prahova formulată de reclamanta SC O.I. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova.
A dispus restituirea cauţiunii în cuantum de 37.000,00 RON, achitată de reclamantă, potrivit chitanţei din 30 august 2011 şi a recipisei de consemnare din 30 august 2011, ambele emise de C.E.C. B. Câmpina, după rămânerea irevocabilă a sentinţei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că cererea reclamantei este întemeiată pe dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
A mai reţinut că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, de autenticitate şi de veridicitate, trăsături care constituie fundamentul caracterului executoriu, suspendarea executării fiind condiţionată de existenţa unor cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unor pagube iminente, constituind o situaţie de excepţie.
În acest context legal, a apreciat prima instanţă că, în speţă nu este îndeplinită condiţia privind „cazuri bine justificate"; aşa cum este definită această sintagmă de legea contenciosului administrativ.
În privinţa cazului bine justificat, instanţa a constatat că prin procesul-verbal din 27 aprilie 2011 al D.G.F.P. Prahova s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale bugetare, dar în condiţiile în care în această etapă procesuală nu se pot antama aspecte de fond, din actele dosarului nu au rezultat împrejurările de natură a crea o îndoială asupra legalităţii actului administrativ atacat.
Referitor la cealaltă condiţie, a pagubei iminente, s-a constatat că existenţa unor contracte în derulare şi necesitatea plăţii salariaţilor nu sunt de natură a determina un prejudiciu ireparabil, iar în privinţa blocării activităţii societăţii prin emiterea unor acte de executare, reclamanta a procedat la contestarea lor, nici această condiţie nefiind îndeplinită.
3. Recursul reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC O.I. SRL invocând generic dispoziţiile art. 299 şi urm. C. proc. civ.
Din modul în care au fost expuse motivele de recurs, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă critică, în esenţă, hotărârea pentru aplicarea greşită a legii, dat fiind că în speţă, erau îndeplinite cele două condiţii prevăzute de textul de lege - cazul bine justificat şi producerea unei pagube iminente - pentru a se dispune suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 3126 din 28 aprilie 2011 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova, până la soluţionarea contestaţiei împotriva actului administrativ.
În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta-reclamantă prezintă detaliat motivele care, în opinia sa justifică îndeplinirea celor două condiţii impuse de lege.
Arată că acuzaţiile aduse societăţii de organul fiscal erau doar simple afirmaţii ce nu corespundeau adevărului, actele dosarului dovedind că dintre cele 12 firme furnizoare considerate de organele fiscale ca fiind inactive sau radiate, 4 firme sunt active chiar în prezent, aşa cum rezultă chiar din înregistrările existente la data de 18 septembrie 2011 pe sait-ul Ministerului Finanţelor Publice, iar restul de 8 firme au devenit inactive după mai bine de un an de la ultima operaţiune comercială efectuată cu societatea recurentă.
În acest sens, în recurs s-au depus, cu respectarea art. 305 C. proc. civ., extrase luate la data de 18 septembrie 2011 de pe sait-ul Ministerului Finanţelor Publice şi copii ale ultimelor facturi emise de firmele furnizoare către această societate.
Totodată recurenta-reclamantă susţine că hotărârea recurată contravine Recomandării CM R(89)8 din 13 septembrie 1989, recomandare prin care s-a apreciat că este de dorit să se asigure persoanelor o protecţie jurisdicţională provizorie, întrucât executarea imediată a actelor administrative poate cauza persoanelor un prejudiciu ireparabil, pe care echitatea îl impune a fi evitat.
Un ultim motiv de recurs vizează în opinia recurentei nemotivarea hotărârii în fapt şi în drept, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
II. Considerentele Înaltei Curţi
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.
Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. 3126 din 28 aprilie 2011 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova, în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, până la pronunţarea instanţei de fond asupra acţiunii în anularea actului administrativ fiscal.
Prin această decizie s-au stabilit în sarcina recurentei-reclamante, cu titlu de obligaţii fiscale suplimentare de plată către bugetul de stat în valoare de 3.875.193 lei, sumă compusă din 967.040 lei impozit suplimentar pe profit, 623.106 lei majorări de întârziere pentru impozitul suplimentar pe profit, 1.387.027 lei reprezentând TVA, 897.970 lei majorări de întârziere pentru TVA.
Prin hotărârea pronunţată prima instanţă a reţinut că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, motivele fiind expuse la pct. I.1.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, cât şi sub toate aspectele, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele care succed.
Conform dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ:
(1) „În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate.”.
Cele două condiţii cerute cumulativ de norma citată au fost analizate sumar de Curtea de apel, rămânând necercetate împrejurări esenţiale, relevate de reclamantă în cererea de suspendare.
Referitor la cazul bine justificat, în definiţia legală a acestei noţiuni cuprinsă în art. 2 lit. t) din acelaşi act normativ se arată că vizează „împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ”.
În mod evident, în procedura reglementată de art. 14 alin. (1) precizat nu se poate realiza o examinare aprofundată a motivelor de nelegalitate invocate, legiuitorul cerând numai conturarea unor elemente care să pună sub semnul întrebării prezumţia de legalitate pe care se fundamentează caracterul executoriu al actului administrativ.
Relevant în această privinţă este faptul că, organele de control au stabilit în sarcina societăţii plata sumei menţionate pe baza încălcării unor norme la furnizorii săi, abateri în privinţa cărora recurenta-reclamantă susţine că s-au produs la mult timp după consumarea relaţiilor comerciale comune.
Astfel, la o simplă verificare a înscrisurilor depuse de recurenta-reclamantă se constată că există o îndoială asupra legalităţii actului administrativ contestat a cărui suspendare s-a solicitat, în condiţiile în care o parte din firmele furnizoare considerate ca inactive sau radiate conform înregistrărilor de pe sait-ul Ministerului Finanţelor Publice apar ca fiind active sau că restul de 8 firme au devenit inactive după derularea operaţiunilor comerciale.
Este de reţinut că, aşa cum susţine recurenta-reclamantă, împotriva Deciziei de impunere nr. 3126 din 28 aprilie 2011, în temeiul dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004, aceasta a formulat în termenul legal contestaţie pe cale administrativă ce a fost depusă la 03 iunie 2011 la D.G.F.P. Prahova - Activitatea de Inspecţie Fiscală, iar ulterior a fost preluată de către Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor din cadrul A.N.A.F. fără a fi încă soluţionată deşi a fost depăşit cu mult termenul de 45 de zile, prevăzut de art. 70 din O.G. nr. 92/2003.
Mai mult aceasta, arată că măsurile asiguratorii i-au blocat activitatea productivă, aducând-o în pragul falimentului, în condiţiile în care societatea funcţionează din anul 2003 şi nu a avut probleme de natură fiscală.
Concluzionând, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a probat existenţa unor împrejurări de natură a crea îndoieli în privinţa legalităţii actului administrativ fiscal şi, fără a tranşa această chestiune în procedura reglementată de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, urmează a reţine că este îndeplinită condiţia cazului bine justificat.
Referitor la paguba iminentă, art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004 o defineşte ca fiind „prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public”.
Contrar celor reţinute de Curtea de apel, Înalta Curte constată că din cauza cuantumului foarte ridicat al debitelor supuse executării, diminuarea veniturilor societăţii cu suma respectivă va crea un dezechilibru major, punând în pericol blocarea întregii activităţi, cauzând un prejudiciu material, viitor şi previzibil, cuantificabil prin punerea în imposibilitatea de a participa la licitaţii pentru obţinerea de noi contracte şi de a respecta contractele comerciale în curs de desfăşurare, fapt care va atrage penalităţi de întârziere şi va cauza grave perturbări activităţii firmelor beneficiare.
În fine, în cauză s-a făcut şi dovada achitării cauţiunii prevăzute de art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., fiind plătită cu acest titlu suma de 37.000 RON măsură care urmează a fi menţinută în raport cu soluţia suspendării actului administrativ fiscal privită ca o condiţie de admisibilitate de textul de lege menţionat.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate
Pentru toate considerentele expuse la pct. I.1 din decizia de faţă, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ. şi art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 se va admite recursul şi se va modifica sentinţa în sensul admiterii cererii de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. 3126 din 28 aprilie 2011 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova, până la pronunţarea instanţei de fond asupra acţiunii în anularea actului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC O.I. SRL Prahova, împotriva sentinţei nr. 229 din 5 septembrie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti - secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că admite cererea reclamantei.
Suspendă executarea Deciziei de impunere nr. 3126 din 28 aprilie 2011 emisă de pârâte Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova până la soluţionarea în primă instanţă a acţiunii în anulare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 415/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 43/2012. Contencios → |
|---|
