ICCJ. Decizia nr. 4215/2012. Contencios. Anulare act emis de Consiliul Naţional al Audiovizualului. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4215/2012
Dosar nr. 2558/2/2010
Şedinţa publică de la 18 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1813 din 8 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia formulată de reclamanta SC „A.T.G.” S.A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt potrivit căreia, prin Decizia nr. 328 din data de 2 martie 2010, Consiliul Naţional al Audiovizualului a decis sancţionarea cu amendă în cuantum de 30.000 RON a radiodifuzorului SC „A.” SA, pentru încălcarea prevederilor art. 32 alin. (1), art. 36 alin. (1) şi (2) şi art. 42 alin. (1) şi (2) din Decizia nr. 187/2006 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare.
Astfel, pe postul de televiziune A., care aparţine radiodifuzorului SC „TV A.” SA, s-a difuzat în data de 25 februarie 2010, în intervalul orar 17 - 19, emisiunea ”Acces direct” ce a avut ca subiect viaţa privată şi de familie a soţilor M. şi I.C., punându-se în discuţie un set de fotografii cu conotaţii sexuale, cu privire la care s-a presupus că protagonistă ar fi M.C., fotografii despre care s-a spus că ar putea constitui un posibil motiv de divorţ al celor doi soţi. Pe parcursul emisiunii, unii dintre invitaţi au discutat în termeni ironici despre soţii C., apreciindu-se că familia în discuţie ”nu este o familie normală”, folosindu-se expresii peiorative atât la adresa M.C., cât şi la adresa soţului acesteia.
Examinând conţinutul deciziei contestate şi constatările din Raportul de monitorizare, prin raportare la probatoriul administrat în cauză, Curtea a apreciat că în mod corect s-a reţinut că emisiunea a fost difuzată cu încălcarea art. 36 alin. (1) şi (2) alin. (1) din Codul audiovizualului şi că viaţa privată şi de familie a soţilor C. a fost grav prejudiciată, în contextul în care niciunul dintre soţii C. nu şi-a dat acordul cu privire la difuzarea unei emisiuni cu un asemenea subiect, prezentarea unor poze cu conotaţii sexuale al căror conţinut nu era în mod clar identificabil, dar despre care postul Antena 1 a pretins că protagonista lor este M.C., fiind de natură să afecteze dreptul la imagine al acesteia.
Pe de altă parte, instanţa de fond a reţinut că susţinerile reclamantei potrivit cărora prevederile art. 32 alin. (1) din Decizia nr. 187/2006 nu pot reprezenta un temei de sancţionare, textul trebuind coroborat cu alte articole ce stabilesc obligaţii în sarcina difuzorilor de programe, sunt corecte, însă, a constatat judecătorul fondului, membrii Consiliului au coroborat textul invocat, care permite o analiză a ţintei unei anumite emisiuni prin prisma calităţii interesului unei anumite categorii de auditori şi o limitare rezonabilă cu caracter de principiu a dreptului la informare, reprezentată de invadarea vieţii private, cu prevederile art. 36 alin. (1) şi (2) din acelaşi Cod.
Totodată, Curtea a avut în vedere Solicitarea nr. 2660 din 26 februarie 2010 făcută către CNA la data de 26 februarie 2010, prin care d-l I.C., în nume propriu, în numele soţiei sale M.C. şi în numele familiei sale, sesiza Consiliul cu privire la emisiunea “Acces direct” şi prin care aducea la cunoştinţa membrilor Consiliului că pe parcursul acestei emisiuni a fost adusă o gravă atingere a demnităţii umane a soţiei sale, fiindu-i prejudiciată imaginea, lucru care a afectat-o profund atât moral cât şi material, astfel încât instanţa de fond a apreciat că nu se poate susţine că difuzarea emisiunii a fost efectuată în condiţiile în care părţile implicate şi-au exprimat acordul în acest sens, neexistând nici o dovadă în acest sens, iar faptul că emisiunea a avut la bază un interviu acordat de d-na C., declaraţiile sale făcând obiectul discuţiilor din cadrul emisiunii, punctul său de vedere fiind în întregime redat în cadrul emisiunii, nu înseamnă că aceasta şi-a dat acordul ca aspectele ce ţin de viaţa sa privată şi de familie să fie discutate în cadrul acestei emisiuni, cu atât mai mult la difuzarea unor materiale cu conotaţie sexuală.
Instanţa de fond a mai reţinut că nu se poate susţine că soţii C. şi-au dat acordul ca declaraţiile anterioare ce vizau viaţa intimă şi de familie să fie analizate pe postul de televiziune, în forma în care rezultă din Raportul de monitorizare, iar din modalitatea de abordare a subiectului şi limbajul folosit de către invitaţi, coroborate cu atitudinea moderatorului, a rezultat în mod evident că s-a depăşit spaţiul rezonabil al analizei unor declaraţii date de d-na C. într-o emisiune, fiind invadată viaţa privată a celor doi soţi, fără să existe acordul acestora pentru un asemenea gen de abordare, iar faptul că d-nul C. a refuzat să aibă o intervenţie în emisiune nu înseamnă că şi-ar fi dat acordul cu realizarea emisiunii în acest mod, dovedind mai degrabă o reacţie adversă a acestuia, având în vedere că ulterior s-a adresat CNA.
Totodată, prima instanţă a apreciat că autoritatea pârâtă a reţinut în mod corect că o astfel de abordare a constituit în esenţă o acuzaţie de natură morală adusă d-nei C. raportat la statutul de femeie căsătorită, situaţie în care postul avea obligaţia să respecte principiul ”audiatur et altera pars” reglementat de dispoziţiile art. 42 alin. (2) din Codul audiovizualului, aplicarea sancţiunii fiind justificată şi prin raportare la un standard obiectiv, ţinând cont chiar şi de specificul emisiunii şi de categoria de public căreia se adresează.
Împotriva Sentinţei civile nr. 1813 din data de 8 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs în termen legal reclamanta SC A.T.G. SA Bucureşti, prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac formulate şi modificarea în întregime a hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii în contencios administrativ, cu consecinţa, în principal, a anulării Deciziei nr. 355 din 18 martie 2010 emisă de intimatul Consiliul Naţional al Audiovizualului şi a exonerării recurentei de la plata amenzii în cuantum de 10.000 RON, sau, în subsidiar, a dispunerii - urmare constatării faptului că sancţiunea aplicată de intimat este disproporţionată faţă de gravitatea faptei reţinute - înlocuirii sancţiunii amenzii cu cea a somaţiei publice.
S-a învederat, prin motivele cererii de recurs, în primul rând, că nu sunt aplicabile în cauză prevederile art. 36 alin. (1) şi (2) şi art. 42 alin. (1) şi (2) din Decizia nr. 187/2006 privind Codul de reglementare a conţinutului în audiovizual, întrucât difuzarea emisiunii a fost efectuată în condiţiile în care părţile implicate şi-au exprimat acordul în acest sens iar principiul audiatur et altera pars a fost pe deplin respectat.
În al doilea rând, recurenta a susţinut că dispoziţiile art. 32 alin. (1) din Decizia nr. 187/2006 privind Codul de reglementare a conţinutului în audiovizual nu pot prezenta un temei de sancţionare al reclamantei, în caz contrar fiind vorba de un veritabil act de cenzură. Atâta vreme cât "viaţa privată nu a fost invadată" interesul publicului trebuie întotdeauna satisfăcut, iar CNA nu poate pretinde că are atributul de a stabili ce interes trebuie sau nu satisfăcut. Or, a arătat recurenta, din moment ce ambii soţi şi-au exprimat acordul cu privire la difuzarea emisiunii, ambii soţi au avut posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere în cadrul emisiunii şi, în final, niciunul dintre soţi nu a formulat vreo plângere sau orice altă formă de petiţie în care să invoce vreun prejudiciu de imagine, iniţiativa CNA de a stabili în mod justiţiar existenţa unui prejudiciu şi sancţionarea mai mult decât aspră a pretinsei fapte prejudiciatoare nu reprezintă decât o interferenţă în exercitarea dreptului la libera exprimare.
S-a mai relevat că programul prezentat de reclamantă, prin postul său de televiziune, nu încalcă nicio normă legală, astfel că măsura sancţionatorie este abuzivă. Dreptul la libera exprimare, s-a adăugat, se bucură de o protecţie absolută iar exercitarea acestuia poate fi limitată, prin excepţie, numai în baza legii. Curtea de la Strasburg, s-a menţionat, a stabilit prin jurisprudenţa sa că "articolul 10 protejează nu numai conţinutul ideilor şi informaţiilor exprimate dar şi forma de exprimare a acestora. Această libertate de exprimare este obiectul unor excepţii reglementate de art. 10 alin. (2) din Convenţie, care trebuie însă interpretate în modul cel mai restrictiv cu putinţă" (Hotărârea FELDEK versus Slovacia) şi că "instanţa trebuie să se limiteze la a verifica dacă interferenţa autorităţii publice poate fi descrisă ca fiind "absolut necesară într-o societate democratică". Adjectivul "necesară" implică existenţa unei nevoi sociale presante. În exercitarea competenţei sale, instanţa trebuie să analizeze interferenţa în exercitarea dreptului la liberă exprimare din perspectiva întregii speţe, inclusiv conţinutul textului împotriva căruia s-a dispus sancţionarea şi contextul în care acesta a fost transmis. Instanţa trebuie să se convingă că autoritatea publică a aplicat standarde conforme principiilor art. 10 din Convenţie şi că şi-a întemeiat actul pe o evaluare acceptabilă a stării de fapt" (Hotărârea LEHIDEUX şi ISORNI versus Franţa).
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimatul Consiliul Naţional al Audiovizualului a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea, în esenţă, că hotărârea recurată este temeinică şi legală. Intimata a precizat că decizia ce a format în speţă obiectul controlului de legalitate se întemeiază pe o evaluare acceptabilă a stării de fapt CNA aplicând standarde conforme principiilor art. 10 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, că legislaţia care guvernează domeniul audiovizualului respectă şi ocroteşte, în egală măsură, libertatea de exprimare dar şi alte drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, precum cel la imagine sau viaţă privată, în concordanţă cu legislaţia europeană în această materie, că sancţiunea aplicată nu este disproporţionată, ci este individualizată corect, raportat la dispoziţiile legale în domeniu potrivit cărora individualizarea sancţiunii se face ţinându-se seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum şi de sancţiunile anterioare, şi că radiodifuzorul, deşi a mai fost sancţionat anterior, pentru încălcarea aceloraşi norme, chiar în cadrul aceleiaşi emisiuni, nu a înţeles să adopte o conduită care să respecte legislaţia în domeniu.
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
În mod întemeiat judecătorul fondului a procedat, prin hotărârea recurată, cu o motivare convingătoare şi cu aplicarea corectă a legii la împrejurările de fapt ale litigiului, la respingerea contestaţiei formulate de reclamanta SC A.T.G. SA împotriva Deciziei nr. 328 din data de 2 martie 2010 emisă de Consiliul Naţional al Audiovizualului, prin care s-a dispus sancţionarea radiodifuzorului SC A. SA, având licenţa audiovizuală nr. TV 012.1 din 25 ianuarie 1993 şi Decizia de autorizare nr. 025 din 14 iunie 1994, pentru postul de televiziune ANTENA 1, cu amendă în cuantum de 30.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 32 alin. (1), art. 36 alin. (1) - (2) şi art. 42 alin. (1) - (2) din Decizia nr. 187/2006 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare. Prin Decizia de sancţionare nr. 328 din data de 2 martie 2010 emisă de Consiliul Naţional al Audiovizualului în urma analizării raportului de monitorizare întocmit în baza Reclamaţiei nr. 2660 din 26 februarie 2010 şi a vizionării emisiunii "Acces direct" difuzată de postul A. în data de 25 februarie 2010, că radiodifuzorul a încălcat grav, fără a exista un interes public justificat, un drept fundamental al omului, respectiv dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, garantat de art. 26 din Constituţia României, şi de legislaţia din domeniul audiovizualului, legislaţie armonizată cu cea europeană.
Se constată că nu este întemeiată susţinerea recurentei potrivit căreia art. 36 alin. (1) şi (2) şi art. 42 alin. (1) şi (2) din Decizia nr. 187/2006 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare, nu sunt aplicabile litigiului, în condiţiile în care a existat acordul familiei C. în vederea difuzării emisiunii şi au fost întreprinse demersuri pentru respectarea principiului audiatur et altera pars, fiind probat în cauză că sub numărul 2660 din data de 26 februarie 2010 a fost înregistrată la Consiliul Naţional al Audiovizualului reclamaţia formulată de domnul I.C. prin care se sesiza faptul că în cadrul emisiunii "Acces direct" din data de 25 februarie 2010 au fost difuzate materiale cu conotaţie sexuală şi i-au fost adresate injurii, fapt ce a condus la prejudicierea gravă a imaginii sale şi a familiei precum şi a dreptului la demnitate umană. Pe de altă parte, se reţine că un interviu sau o declaraţie dintr-o emisiune nu constituie un acord expres pentru difuzarea în cadrul altei emisiuni a unor aspecte ţinând de viaţa intimă, în sensul prevăzut de normele audiovizuale a căror încălcare s-a reţinut, şi că o atare împrejurare nu poate face nici dovada respectării principiului audiatur et altera pars. Într-adevăr, principiul enunţat impune ca persoanei căreia, într-o emisiune, i se impută anumite fapte sau atitudini, să i se dea posibilitatea de a-şi exprima poziţia cu privire la acestea chiar în emisiunea respectivă, fie în mod direct, prin intermediul unei convorbiri telefonice, fie prin prezenţa efectivă în emisiune, fie prin difuzarea unei înregistrări a răspunsului. Respectarea principiului audiatur et altera pars presupune, potrivit art. 49 alin. (2) din Codul audiovizualului, condiţii nediscriminatorii de exprimare în cadrul aceluiaşi program, ceea ce nu s-a îndeplinit în speţă.
Critica recurentei constând în împrejurarea că dispoziţiile art. 32 alin. (1) din Codul audiovizualului, care stabilesc că "Nu orice interes al publicului trebuie satisfăcut, iar invocarea dreptului la informare nu poate justifica invadarea vieţii private", nu pot reprezenta un temei de sancţionare nu este fondată, aceste prevederi instituind nu numai un principiu ci şi o obligaţie a radiodifuzorilor de a nu invoca satisfacerea interesului public pentru a justifica o imixtiune ce depăşeşte limitele fireşti în viaţa privată a persoanei. Pe de altă parte, se observă că recurenta, prin actul administrativ contestat, a fost sancţionată nu numai pentru încălcarea prevederilor art. 32 alin. (1) ci şi pentru nerespectarea art. 36 alin. (1) şi (2) şi respectiv art. 42 alin. (1) şi (2) din Decizia nr. 187/2006, care stipulează că orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale, că este interzisă difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje audiovizuale privind viaţa publică şi de familie a persoanei, fără acordul acesteia, că orice persoană are dreptul la propria imagine şi că în cazul în care în emisiunile audiovizuale se aduc acuzaţii unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale sau imorale, acestea trebuie susţinute cu dovezi, iar persoanele acuzate au dreptul să intervină pentru a-şi exprima punctul de vedere; dacă acuzaţiile sunt aduse de radiodifuzor, acestea trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars.
În ceea ce priveşte aspectul referitor la cuantumul amenzii aplicate reclamantei, de 30.000 RON, se constată că amenda a fost aplicată de intimată cu respectarea legii, respectiv a dispoziţiilor art. 90 alin. (4) şi 91 alin. (3) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, cu modificările şi completările ulterioare, prin luarea în considerare a sancţiunilor anterioare ale radiodifuzorului, a gravităţii faptei şi a efectelor acesteia. Pe de altă parte, nu pot fi primite nici susţinerile reclamantei în sensul că, raportat la Constituţia României, la prevederile art. 10 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, precum şi la jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, programul prezentat de reclamantă nu încalcă nicio normă legală iar sancţiunea aplicată constituie o măsură abuzivă ce limitează dreptul la libera exprimare a acesteia. Libertatea de exprimare nu poate prejudicia, conform art. 30 alin. (6) din Constituţia României, demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit prin jurisprudenţa sa că libertatea de exprimare nu poate fi exercitată dincolo de orice limite, ea presupunând luarea în considerare a unor interese de ordin general, dar şi unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea de a împiedica informaţii confidenţiale.
În raport de cele mai sus arătate, constatându-se că nu sunt întemeiate motivele de recurs invocate în cauză şi că este legală şi temeinică hotărârea atacată, urmează a se dispune, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamanta SC A.T.G. SA Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 1813 din data de 8 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC „A.T.G.” SA împotriva Sentinţei civile nr. 1813 din 8 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 4239/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4214/2012. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
