ICCJ. Decizia nr. 4242/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4242/2012
Dosar nr. 345/325/2011
Şedinţa publică de la 19 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1.Obiectul excepţiei de nelegalitate
Reclamantul S.I. a solicitat, în cadrul acţiunii înregistrate pe rolul Judecătoriei Timişoara sub nr. 345/325/2011, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia de Sănătate Publică Timiş şi Ministerul Sănătăţii, să se constate nelegalitatea dispoziţiilor art. 8 din Anexa 1 a Ordinului MSP nr. 1398/2006.
În motivarea excepţiei, reclamantul a arătat că dispoziţiile cuprinse în art. 8 din Metodologia aprobată prin Ordinul MSP nr. 1398/2006, care îngăduie Comisiei să respingă cererea făcută fără a cerceta fondul cauzei, reprezintă o adăugare la lege şi vin în contradicţie cu raţiunea legiuitorului, exprimată în prevederile Legii nr. 95/2006, care enumera exhaustiv soluţiile pe care le poate da Comisia odată ce este legal învestită, respectiv: Comisia stabileşte, prin decizie, dacă în cauză a fost sau nu o situaţie de malpraxis. Decizia se comunică tuturor persoanelor implicate inclusiv asigurătorului, în termen de 5 zile calendaristice .
Prin Încheierea din data de 28 septembrie 2011, Judecătoria Timişoara a sesizat Curtea de Apel Timişoara, instanţă competentă să soluţioneze excepţia de nelegalitate.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, iar la termenul din 19 ianuarie 2012, reclamantul a depus la dosar note de şedinţă, prin care a dezvoltat argumentele excepţiei de nelegalitate, arătând că, deşi a sesizat Comisia de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis din cadrul Direcţiei de sănătate publică Timiş, în condiţiile art. 670 din Legea nr. 95/2006, pentru a stabili dacă decesul soţiei sale, C.A., s-a datorat unei situaţii de malpraxis, în înţelesul art. 642 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006 - comisa a respins sesizarea în temeiul art. 28 din OMSP nr. 1343/2006, fără a cerceta fondul cauzei şi fără a avea în vedere vreo dispoziţie legală.
Reclamantul a mai arătat că, fiind legal sesizată cu o cerere de suspendare a procedurii, Comisia trebuia să o admită şi în consecinţă să hotărască suspendarea stabilirii cazului de malpraxis, până la soluţionarea definitivă a plângerii penale ce face obiectul Dosarului penal 11146/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara, care urma să stabilească răspunderea penală a medicului în cauză, sau să purceadă la soluţionarea sesizării pe fond, dacă aprecia că sunt aplicabile dispoziţiile art. 673 art. 2 din Legea nr. 95/2006.
2. Hotărârea Curţii de apel
Prin Sentinţa nr. 188 din 15 martie 2012, Curtea de Apel Timişoara a respins excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 8 din Anexa Ordinului Ministerului Sănătăţii Publice nr. 1398/2006, pentru aprobarea modalităţii de remunerare a experţilor medicali.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut că Ordinul nr. 1398 din 14 noiembrie 2006, emis de Ministerul Sănătăţii Publice, publicat în M. Of. nr. 956 din 28 noiembrie 2006, se referă la aprobarea modalităţii de remunerare a experţilor medicali cuprinşi în lista naţională, conform metodologiei prevăzute în Anexa ordinului, aşa cum stipulează dispoziţiile art. 1, şi a fost emis în temeiul prevederilor art. 669 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare, şi Hotărârii Guvernului nr. 862/2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii Publice.
Curtea a constatat, contrar susţinerilor reclamantului, că dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Anexa la Ordinul nr. 1398/2006 abilitează comisia specială să respingă sesizarea în situaţia în care aceasta a considerat necesară o expertiză de specialitate pentru soluţionarea sesizării, iar persoana interesată nu face dovada achitării onorariului stabilit pentru expertul desemnat, conform prevederilor metodologice aprobate prin acelaşi ordin.
Astfel a apreciat Curtea că dispoziţiile contestate pe calea excepţiei de nelegalitate se încadrează în dispoziţiile procedurale prevăzute de art. 668 - 682 din aceeaşi metodologie şi sunt în concordanţă cu prevederile legale în bâza şi în executarea cărora actul administrativ a fost emis, respectiv cele ale art. 669 din Legea nr. 95/2006.
În opinia Curţii, câtă vreme această dispoziţie legală consacră obligaţia procedurală a părţii interesate de a achita onorariul expertului desemnat, conform alin. (2), nu se poate spune că dispoziţiile regulamentare exced celor legale, consacrând o soluţie de respingere a sesizării în afara celor prevăzute la art. 672 din Legea nr. 95/2006, care se referă la o decizie care stabileşte „dacă în cauză a fost sau nu o situaţie de malpraxis", context în care această dispoziţie legală nu poate fi interpretată ad literam, în sensul că, în toate cazurile, comisia este obligată să dea o decizie asupra fondului cauzei, cu ignorarea dispoziţiilor amintite ale art. 669 din aceeaşi lege şi ale dispoziţiilor metodologice contestate în speţă, emise în aplicarea acestor dispoziţii legale.
În acelaşi context legal, a mai reţinut Curtea că nu se poate spune nici că dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Metodologia aprobată prin Ordinul nr. 1398/2006 încalcă liberul acces la justiţie, consacrat de dispoziţiile art. 21 din Constituţie, în condiţiile în care procedura enunţată reglementată de Legea nr. 95/2006 se finalizează cu un act administrativ care poate fi contestat în faţa instanţei judecătoreşti competente, această garanţie constituţională fiind dublată de dispoziţiile art. 8 alin. (2) din aceeaşi metodologie, potrivit cu care o sesizare nouă poate fi făcută pentru acelaşi caz, al respingerii sesizării pentru neplata onorariului de expert conform art. 6, în situaţia în care nu a expirat termenul de prescripţie pentru introducerea sesizării.
Celelalte motive invocate de reclamant, inclusiv faptul că nu s-a dat curs cererii sale de suspendare a procedurii în faţa comisiei, până la finalizarea procedurii penale în curs, care urma să stabilească răspunderea penală a medicului în cauză, conform art. 673 din aceeaşi lege, potrivit cu care, procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiţie potrivit dreptului comun, a apreciat Curtea că exced analizei controlului excepţiei de nelegalitate, fiind vorba despre chestiuni de interpretare şi aplicare a legii, de competenţa instanţei învestite cu soluţionarea fondului cauzei.
3. Recursul reclamantului
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Timişoara a declarat recurs S.I., în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.
În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a arătat că sentinţa atacată este fundamentată pe un raţionament juridic greşit, pentru că art. 672 din Legea nr. 95/2006 indică exhaustiv soluţiile pe care le poate da Comisia, odată ce este legal învestită, iar structura logico-juridică a textului de lege nu permite decât interpretarea lui ad literam.
Recurentul-reclamant a făcut şi o analogie cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., care enumeră exhaustiv soluţiile ce se pot pronunţa într-un recurs şi a arătat că obligaţia procedurală consacrată în art. 669 din Legea nr. 95/2006 nu înseamnă că prin metodologia de aplicare se poate stabili o sancţiune care să vină în contradicţie cu art. 672 din aceeaşi lege.
În fine, recurentul-reclamant a indicat anumite soluţii pe care le-a considerat adecvate cadrului legal, arătând că s-ar fi putut stabili, spre exemplu, suspendarea procedurii, decăderea petentului din dreptul de a beneficia, în cadrul procedurii, de proba expertizei, sau obligarea petentului la plata onorariului de expert prin aceeaşi decizie prin care, în aplicarea prevederilor art. 672, Comisia decide dacă în cauză a fost sau nu o situaţie de malpraxis.
4. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă Direcţia de Sănătate Publică Timiş, prin Comisia de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esenţă, că norma administrativă atacată pe calea excepţiei de nelegalitate nu contravine prevederilor Legii nr. 95/2006, care în art. 669 instituie obligaţia părţii interesate de a suporta onorariul de expertiză.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurentul-reclamant şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumente de drept relevante
Excepţia de nelegalitate invocată în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 are ca obiect norma cuprinsă în art. 8 din Anexa 1 - Metodologie de stabilire a modalităţii de remunerare a experţilor cuprinşi în lista naţională, a Ordinului nr. 1398/2006, emis de Ministerul Sănătăţii Publice.
Conform dispoziţiei menţionate, în cadrul procedurii administrative de soluţionare a sesizărilor cu privire la cazurile de malpraxis, în situaţia în care partea interesată nu face dovada achitării onorariului pentru serviciile expertului desemnat de către Comisia de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, această comisie are dreptul să respingă sesizarea. O sesizare nouă poate fi făcută pentru acelaşi caz în situaţia în care nu a expirat termenul de prescripţie pentru introducerea sesizării.
În esenţă, în motivarea excepţiei de nelegalitate, recurentul-reclamant a invocat contrarietatea normei administrative în raport cu normele cu forţă juridică superioară cuprinse în art. 672 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, care, în opinia autorului excepţiei, limitează atribuţiile comisiei şi soluţiile pe care le poate dispune aceasta la a stabili dacă în cauză a fost sau nu o situaţie de malpraxis - cu alte cuvinte, de a soluţiona, în toate cazurile, fondul sesizărilor.
Soluţia pronunţată de prima instanţă şi considerentele pe care se fundamentează aceasta reflectă însă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale cu incidenţă în materia supusă analizei, care converg către concluzia că textul vizat de excepţia de nelegalitate nu intră în coliziune cu dispoziţiile legale în aplicarea cărora a fost adoptat, nefiind încălcat principiul ierarhiei forţei juridice a actelor normative, consacrat în art. 1 alin. (5) din Constituţia României şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Obligaţia părţii interesate de a achita onorariul expertului desemnat în cadrul procedurii administrative de soluţionare a sesizării de malpraxis medical este prevăzută chiar în cuprinsul Legii nr. 95/2006, în art. 669 alin. (4), iar norma care permite comisiei să respingă sesizarea în cazul neplăţii onorariului nu contravine prevederilor art. 672 din lege, pentru că stabilirea existenţei sau inexistenţei situaţiei de malpraxis implică, în mod necesar, administrarea tuturor probelor şi parcurgerea etapelor apte să conducă la o concluzie în acest sens, inclusiv întocmirea raportului experţilor, reglementat expres în art. 671 ca o operaţiune administrativă care stă la baza deciziei comisiei.
Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Metodologia aprobată prin Ordinul nr. 1398/2006 nu încalcă liberul acces la justiţie, pentru că art. 8 alin. (2) din Metodologie prevede posibilitatea formulării unei a doua sesizări, în cazul în care nu s-a împlinit termenul de prescripţie, iar potrivit art. 673 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiţie potrivit dreptului comun.
Recurentul-reclamant a arătat că autoritatea emitentă ar fi putut opta pentru alte măsuri aplicabile în cazul neplăţii onorariului, cum ar fi suspendarea procedurii, decăderea petentului din dreptul de a beneficia de proba cu expertiză sau obligarea petentului la plata onorariului prin decizia dată în aplicarea art. 672 din Legea nr. 95/2006, dar aceste argumente nu pot fi reţinute în fundamentarea unei soluţii de constatare a nelegalităţii normei atacate.
În acest sens, Înalta Curte reţine că instanţa învestită cu o excepţie de nelegalitate poate verifica doar concordanţa actului administrativ cu legea, fără a-i fi îngăduit să sugereze autorităţii emitente să adopte o variantă diferită, pe care ar considera-o mai adecvată, ceea ce ar constitui o depăşire nepermisă a limitelor controlului exercitat de instanţă asupra marjei de apreciere de care dispune administraţia publică în îndeplinirea propriilor atribuţii.
2. Temeiul legal al soluţiei pronunţate în recurs
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulat potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de S.I. împotriva Sentinţei nr. 188 din 15 martie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 4241/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4245/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
