ICCJ. Decizia nr. 4241/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4241/2012
Dosar nr. 77/43/2011
Şedinţa publică de la 19 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, la data de 9 martie 2011 sub nr. 77/43/2011, reclamanta SC B. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, anularea art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003 privind serviciul public de televiziune.
În motivarea cererii s-a arătat că, din textele normative a căror nelegalitate se invocă, rezultă că toate persoanele juridice - microîntreprinderile cu sediul în România au obligaţia de a plăti pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune şi televiziune, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale unor astfel de servicii.
S-a considerat că prevederile legale menţionate sunt neconforme cu prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, republicată, cu modificările şi completările ulterioare precum şi cu prevederile art. 2 pct. 40 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice.
S-a subliniat faptul că prin Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, republicată şi cu modificările ulterioare, Curtea în mod întemeiat a reţinut că obligaţia prevăzută de acest text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalităţi, de serviciile publice respective.
Pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei de obiect, întrucât prin Decizia nr. 2102 din 9 aprilie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dispus anularea acestor dispoziţii (art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 şi art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003).
De asemenea, s-a mai arătat că H.G. nr. 977/2003 a fost modificată şi completată prin H.G. nr. 1012/2009 astfel încât solicitarea reclamantei apare ca fiind lipsită de obiect.
În cauză a formulat cerere de intervenţie în interes propriu Societatea Română de Radiodifuziune, cerere care a fost respinsă în principiu prin Încheierea din 3 iunie 2011.
Prin Sentinţa nr. 196 din 29 septembrie 2011, Curtea de Apel Târgu Mureş a admis în parte cererea în contencios administrativ formulată de către reclamanta SC B. SRL, a dispus anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 aşa cum au fost acestea modificate prin art. I din H.G. nr. 1012/2009, a respins ca lipsită de obiect cererea de anulare a prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut în esenţă următoarele.
În privinţa dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 privind taxa serviciului public de radiodifuziune, acestea au fost anulate prin Decizia nr. 2102/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
În condiţiile în care reclamanta a solicitat la data de 9 mai 2011 anularea prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003, cu modificările ulterioare, deci inclusiv cu modificarea adusă prin art. I din H.G. nr. 1012/2009, s-a apreciat că nu se poate reţine că cererea de anulare este lipsită de obiect.
Analizând pe fond dispoziţiile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003, aşa cum a fost modificat acest text de lege prin H.G. nr. 1012/2009, Curtea a reţinut, în primul rând, faptul că dispoziţiile în cauză au fost modificate doar cu privire la exceptarea de la plata taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune, de către persoanele juridice care şi-au suspendat activitatea.
Analizând nelegalitatea acestor dispoziţii în raport cu prevederile Legii nr. 41/1994 republicată, Curtea a reţinut următoarele:
Potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, „Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii”.
La art. 40 alin. (4) al aceluiaşi act normativ s-a prevăzut că modalitatea de încasare, cuantumul taxelor, scutirea de la plata acestora, se stabilesc prin hotărâre de guvern, în cazul taxei privind serviciul public de radiodifuziune a fost emisă H.G. nr. 977/2003.
S-a reţinut că din coroborarea textelor invocate rezultă că art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 se referă la plata taxelor, în calitate de beneficiar al serviciilor de radiodifuziune, iar art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003, modificată prin H.G. nr. 1012/2009 impun obligativitatea plăţii taxei lunare pentru serviciile de radiodifuziune, indiferent dacă persoanele juridice sunt sau nu beneficiare ale acestora.
În ceea ce priveşte susţinerile pârâtului, Guvernul României, potrivit cărora legea ar institui o prezumţie absolută de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea deţin sau nu receptoare radio s-a apreciat că sunt nefondate.
Chiar Curtea Constituţională, fiind învestită cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate a art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, astfel cum a fost modificată în 2003, a subliniat faptul că taxele se plătesc numai „în calitate de beneficiari ai acestor servicii”.
Referitor la invocarea dreptului de informare şi corelativ a obligaţiei de plată a taxelor pentru acoperirea cheltuielilor publice, s-a constatat că susţinerile pârâtului Guvernul României sunt nefondate.
Un drept prevăzut de Constituţie nu poate avea corelativ o obligaţie de a achita o taxă, deşi nu beneficiază de un serviciu.
În privinţa dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003, acestea au fost anulate prin Decizia definitivă şi irevocabilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2102/2009, secţia de contencios administrativ şi fiscal, această hotărâre fiind publicată în M. Of. al României conform art. 23 din Legea nr. 554/2004.
În condiţiile în care această hotărâre judecătorească are caracter general obligatoriu, s-a reţinut că aceste dispoziţii nu mai pot fi anulate întrucât nu mai sunt în vigoare, astfel încât se impune respingerea ca lipsită de obiect a acestei cereri.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Guvernul României, criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, invocând situaţia prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, recurentul-pârât aduce, în esenţă, următoarele critici sentinţei recurate:
- Se susţine că eventualele prejudicii aduse reclamantei prin obligativitatea plăţii taxei pentru serviciile de radiodifuziune se datorează textului art. 40 din Legea nr. 41/1994, iar nu textelor normative atacate.
- Invocându-se jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional din România, reglementările comunitare cu privire la serviciile publice audiovizuale şi modul de interpretare al instituţiilor europene a problemelor de drept naţionale privind măsurile de finanţare a serviciilor publice audiovizuale, se apreciază că, în mod greşit instanţa de fond a admis acţiunea reclamantei.
- În ceea ce priveşte taxa pentru serviciul public de televiziune instituită prin dispoziţiile legale atacate, pentru persoanele juridice, se menţionează că instanţa de fond în mod greşit a dispus anularea art. 3 alin. (1) din actul normativ menţionat întrucât legiuitorul a instituit în cazul persoanelor juridice obligativitatea plăţii taxei TV fără a o condiţiona de calitatea de deţinător al unui receptor TV. În situaţia în care Curtea Constituţională, prin Deciziile nr. 159/2004, 297/2004 a respins excepţia de neconstituţionalitate referitoare la legislaţia cu privire la plata taxei pentru serviciul public de televiziune, iar dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 533/2003, art. 2 şi 3 din H.G. nr. 316/2004 exceptează de la îndeplinirea obligaţiei de plată a taxei pentru serviciul public de televiziune doar persoanele fizice care declară pe proprie răspundere că nu deţin receptoare de televiziune, rezultă că nici cei care aplică legea nu pot opera exceptări de la plata acestei taxe pentru persoanele juridice, cărora le revine în continuare obligaţia de a achita taxa TV, indiferent dacă acestea deţin sau nu astfel de receptoare.
Înalta Curte, analizând recursul declarat de Guvernul României, în raport de motivele invocate, de legislaţia incidentă în cauză cât şi de înscrisurile care există la dosarul cauzei, apreciază că acesta este nefondat, nefiind îndeplinită situaţia prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
De fapt, motivele de recurs invocate de acest recurent se subsumează dezlegării problemei de drept în raport de care s-a soluţionat cauza, respectiv dacă prevederile cuprinse în art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 care instituie obligativitatea pentru persoanele juridice de a plăti o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune şi respectiv de televiziune, sunt conforme cu prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Televiziune, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu prevederile art. 2 alin. (40) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice.
Pentru a analiza această problemă, vom expune pentru început prevederile legale incidente.
Dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 prevăd: „persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiar al acestor servicii.”
Art. 2 alin. (40) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, defineşte „taxa” ca fiind „suma plătită de o persoană fizică/juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, instituţie publică, sau un serviciu public”.
Noţiunea de „beneficiar” a fost definită în DEX ca fiind: „persoană, colectivitate sau instituţie care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoană fizică sau juridică în folosul căreia se realizează o acţiune; cel care beneficiază de ceva; persoană, instituţie etc. pentru care se face o lucrare; persoană, întreprindere, instituţie pentru care se execută o lucrare, se prestează diferite servicii”.
Prin urmare, interpretarea semantică a noţiunii de beneficiar a persoanelor juridice conduce la concluzia că acestea trebuie să beneficieze de ceva, în cazul de faţă, de serviciile publice de radiodifuziune şi televiziune, ca urmare a posesiei receptoarelor radio/tv.
Cum taxa se plăteşte pentru servicii prestate beneficiarilor, în mod corect prima instanţă a reţinut că din interpretarea gramaticală, logică, sistematică a textului art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 rezultă că obligaţia prevăzută pentru plata taxelor în discuţie se aplică doar persoanelor juridice care beneficiază de serviciile publice respective. Instanţa a interpretat aceste dispoziţii în raport de litera şi spiritul legii, nefiind fondată susţinerea potrivit căreia cei care aplică legea au operat în vreun fel exceptări.
Această interpretare se impune şi pentru faptul că este evident că fiecare persoană fizică sau juridică, îşi poate manifesta dreptul de opţiune de a beneficia de serviciile publice de radiodifuziune şi televiziune, însă acest drept nu poate fi transformat într-o obligaţie, cu atât mai mult instituirea şi plata taxei acestor servicii nu poate fi obligatorie, indiferent dacă se beneficiază sau nu de aceste servicii.
De asemenea, prin Decizia nr. 159 din 30 martie 2004, publicată în M. Of. al României nr. 426/2004, Curtea Constituţională, a decis, cu privire la constituţionalitatea art. 40 din Legea nr. 41/1994, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie, privitoare la ocrotirea în mod egal a proprietăţii, indiferent de titular, că acestea sunt constituţionale deoarece „plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toţi beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice”, iar recurenta nu poate face o interpretare selectivă, trunchiată, a considerentelor acestor decizii.
Ulterior, prin Decizia nr. 297/2004 şi nr. 331/2006, Curtea Constituţională, pronunţându-se cu privire şi la constituţionalitatea art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, a respins această excepţie cu motivarea că cele statuate prin Decizia nr. 159 din 30 martie 2004 îşi menţin valabilitatea.
Cu ocazia controlului de constituţionalitate, indirect, s-a dat o interpretare textului art. 40 alin. (3) menţionat, arătându-se că acesta nu contravine dispoziţiilor constituţionale câtă vreme interpretarea oficială făcută de parlament în activitatea de legiferare a vizat noţiunea de beneficiar al acestor servicii publice.
Dispoziţiile art. 3 din H.G. nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune prevăd: „(1) Persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 24/2001 privind impunerea microîntreprinderilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 111/2003, cu modificările ulterioare, au obligaţia să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune. (2) Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum şi sucursalele şi celelalte subunităţi ale lor fără personalitate juridică şi sucursalele sau reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.”
Din expunerea acestor dispoziţiilor legale rezultă că prevederile din art. 3 alin. (1) din H.G. 977/2003, prin impunerea obligativităţii persoanelor juridice de a plăti o taxă lunară pentru aceste servicii, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale acestora, instituie derogări de la dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, fapt care nu este posibil întrucât aceste derogări se pot face numai printr-un act normativ de nivel cel puţin egal cu cel al reglementării de bază, această interdicţie fiind instituită de art. 4 din Legea nr. 24/2000 care stabileşte ierarhia actelor normative, statuând că actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a Hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.
Prin urmare, dispoziţiile menţionate sunt cele care impun obligativitatea plăţii taxelor, nefiind fondate susţinerile recurentului potrivit cărora eventualele prejudicii aduse reclamantei prin obligativitatea plăţii taxelor se datorează textului art. 40 din Legea nr. 41/1994, avându-se în vedere considerentele expuse cu ocazia analizei art. 40 alin. (3) din legea menţionată.
Cele menţionate în sensul că taxa radio se regăseşte în legislaţia şi practica europeană în domeniu, fiind cunoscut că în toate ţările Uniunii Europene dar şi pe plan mondial această taxă reprezintă principala sursă de finanţare a activităţii posturilor publice din domeniul audiovizualului, nu pot fi folosite ca argumente în susţinerea legalităţii prevederilor contestate din cele două Hotărâri de Guvern întrucât, aşa cum s-a reţinut anterior, dreptul la informare al cetăţenilor, prin mijloacele de informare, radioul şi televiziunea publică nu poate fi transformat într-o obligaţie, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 impun plata acestor taxe beneficiarilor de aceste servicii.
Susţinerea potrivit căreia în protocolul de la Amsterdam anexat la Tratatul CE se prevede că „dispoziţiile Tratatului nu aduc atingere competenţei statelor membre de a participa la finanţarea serviciului public de radiodifuziune în măsura în care aceasta se acordă cu scopul ca acestea să-şi îndeplinească misiunea de serviciu public aşa cum a fost ea conferită, definită şi organizată de fiecare stat membru şi în măsura în care finanţarea respectivă nu aduce atingere condiţiilor schimburilor şi concurenţei în comunitate într-o măsură care ar fi contrară interesului comun fiind de la sine înţeles că realizarea mandatului acestui serviciu public trebuie să fie luată în considerare” şi nici cele arătate cu privire la Rezoluţia Parlamentului European din 25 septembrie 2008 invocată, nu conferă legalitate dispoziţiilor din cele două Hotărâri de Guvern atacate, cât timp statelor membre le este recunoscută deplina libertate de a participa la finanţarea acestor servicii publice în modalităţile pe care fiecare stat în parte le alege sub aspect legislativ.
Se face o confuzie întrucât aspectele învederate nu influenţează soluţionarea prezentului litigiu, întrucât se referă la participarea statului la finanţarea serviciului public de radiodifuziune, şi nu la modalităţile transpuse legislativ prin care se realizează finanţarea acestuia, care sunt la latitudinea fiecărui stat.
Problema care se pune în speţă este de a stabili cum a reglementat legiuitorul român acest domeniu, respectiv dacă a intenţionat să instituie taxa pentru serviciile publice de radiodifuziune şi televiziune în sarcina tuturor persoanelor juridice, indiferent de calitatea lor de beneficiare ale serviciilor, sau, dimpotrivă, legiuitorul a înţeles să stabilească această taxă doar ca o contraprestaţie pentru serviciile furnizate de aceste instituţii doar persoanelor juridice care deţin aparate radio/TV, beneficiind în acest fel de aceste servicii.
Tocmai de aceea Comisia de Petiţii a Parlamentului European, privind Petiţia nr. 0958/2005 adresată de cetăţeanul grec privind plata taxelor de licenţă TV şi radio încorporate în facturile de electricitate, prin care se reclamă faptul că o porţiune din facturile plătite societăţii greceşti de electricitate ajunge la societatea de stat de radio şi televiziune, a precizat că obligaţia de a plăti o taxă de licenţă sau un impozit şi colectarea sa, prin factura de electricitate, sunt probleme de drept naţional şi nu pot fi contestate ca atare în temeiul dreptului comunitar.
În concluzie, având în vedere aceste considerentele expuse cât şi faptul că potrivit art. 108 alin. (2) din Constituţie, hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor, rezultă faptul că Hotărârea de Guvern nr. 977/2003 nu a aplicat în mod corect, în art. 3 alin. (1) dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 care, aşa cum s-a menţionat, face distincţie în ceea ce priveşte plata taxelor pentru serviciul public de radiodifuziune şi televiziune între persoanele juridice beneficiare şi cele care nu au calitatea de beneficiar al acestor servicii.
A interpreta în sens contrar, fără a se face această distincţie, înseamnă a impune plata acestor taxe, spre exemplu şi persoanelor juridice cărora legiuitorul le recunoaşte dreptul de a-şi suspenda temporar activitatea sau de a declara că nu desfăşoară activitate la sediul social, ori, acest lucru nu este posibil, aducându-se prejudicii acestor persoane juridice, acestea fiind vătămate practic în drepturile lor.
În ceea ce priveşte cererea de anulare a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003, în mod corect instanţa de fond a dispus respingerea acesteia ca lipsită de obiect, având în vedere că aceste prevederi au fost anulate prin Decizia definitivă şi irevocabilă nr. 2102/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Ţinând seama de cele reţinute anterior, Înalta Curte apreciază că este legală şi temeinică sentinţa recurată, astfel că, în raport de dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, cât şi de dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza II coroborate cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de recurentul Guvernul României, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Guvernul României împotriva Sentinţei nr. 196 din 29 septembrie 2011 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia de contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 3878/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4242/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
