ICCJ. Decizia nr. 4492/2012. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4492/2012
Dosar nr. 210/39/2012/a1
Şedinţa publică de la 1 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta P.I.M. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, solicitând:
- anularea Ordinului ministrului administraţiei şi internelor din 7 octombrie 2011, prin care i-au încetat raporturile de serviciu ca urmare a reorganizării instituţiei;
- suspendarea executării Ordinului din 7 octombrie 2011 emis de ministrul administraţiei şi internelor, în condiţiile art. 15, raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004;
- repararea pagubei cauzate prin ordinul nelegal atacat, în sensul reintegrării pe funcţia deţinută anterior;
- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii de suspendare a executării Ordinului din 7 octombrie 2011 emis de ministrul administraţiei şi internelor în condiţiile art. 15, raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004, reclamanta a arătat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii.
Prin încheierea din 19 aprilie 2012 Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de suspendare formulată în cauză, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că cererea formulată nu este întemeiată, deoarece nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat în înţelesul art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, împrejurări legate de starea de fapt, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Instanţa de fond a mai reţinut că actele administrative ce fac obiectul litigiului nu au ca temei doar actele normative invocate de reclamanţi ca fiind nelegale, ci şi alte acte normative cu forţă juridică superioară, respectiv Legea nr. 284/2010, Legea nr. 286/2010, O.U.G. nr. 54/2011, iar concordanţa dintre aceste acte normative şi celelalte acte normative cu privire la care petenţii au invocat încălcări (art. 100 din Legea nr. 188/1999, art. 69, art. 78 din Legea nr. 360/2002) nu pot fi analizate în cadrul cererii de suspendare, unde se analizează doar sumar indiciile de nelegalitate.
A apreciat instanţa că la o analiză sumară rezultă cu îndestulătoare evidenţă că există temeiuri juridice valide pentru actul atacat, nefiind învederat nici un motiv evident şi serios de nelegalitate, nici un indiciu de abuz sau atitudine arbitrară, astfel că a respins cererea de suspendare a executării, ca nefondată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta P.I.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului declarat se arată că hotărârea instanţei de fond este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 15, raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Arată recurenta-reclamantă că cererea a fost nejustificat respinsă, instanţa reţinând că în cauză nu ar fi îndeplinită condiţia „cazului bine justificat” în înţelesul art. 2 lit. f) din actul normativ sus menţionat.
Recurenta arată că este real faptul că, luând în discuţie cererea de suspendare, instanţa nu poate să analizeze fondul dreptului dedus judecăţii, însă, prin apărările invocate de recurentă, rezultă că ordinul atacat este evident nelegal, chiar la o sumară analiză a sa.
Se mai arată că au fost invocate nelegalităţi care vizează nerespectarea în cauză a dispoziţiilor art. 69 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 360/2002, care reglementează statutul poliţistului, raportate la dispoziţiile art. 100 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, precum şi nerespectarea dispoziţiilor art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, raportat la art. 100 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, iar toate aceste argumente, deşi nu pot fi analizate decât odată cu judecarea cererii principale, constituie un caz bine justificat, care să conducă la admisibilitatea unei cereri de suspendare.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, adoptat pe baza şi în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond”.
Conform art. 15 alin. (1) din aceeaşi lege, suspendarea executării actului administrativ poate fi solicitată de reclamant pentru motivele prevăzute la art. 14 şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea actului, astfel cum s-a procedat în cauza dedusă judecăţii.
Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanţa de fond trebuie să constate şi să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii cerute de dispoziţiile menţionate, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepţională.
Îndeplinirea condiţiilor cazului bine justificat şi a iminenţei unei pagube sunt supuse aprecierii judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza circumstanţelor de fapt şi de drept ale cauzei. Acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube în cazul particular supus evaluării.
Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ.
Îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să rezulte cu uşurinţă în urma unei cercetări sumare a aparenţei dreptului.
După cum se constată, prima instanţă, soluţionând cererea de suspendare a apreciat în mod corect că în cauză nu este îndeplinită condiţia referitoare la „cazul bine justificat” întrucât recurenta-reclamantă nu a reuşit să dovedească împrejurări legate de starea de fapt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.
Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.
Recurenta-reclamantă, după cum se constată, se rezumă doar la susţineri privind nelegalitatea pe fond a actului administrativ or, în cadrul procedurii suspendării unui act administrativ fiscal este permisă doar cercetarea sumară a aparenţei dreptului legitim vătămat şi nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.
În consecinţă, în mod corect prima instanţă a statuat că nu a fost dovedită îndeplinirea condiţiei referitoare la cazul bine justificat, care să conducă la suspendarea executării actelor administrative în cauză.
Mai mult, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se impune îndeplinirea cumulativă a condiţiilor referitoare la cazul bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente, or, în condiţiile în care în mod corect instanţa de fond a reţinut că nu s-a dovedit îndeplinirea unei condiţii menţionate, soluţia pronunţată este temeinică şi legală, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de P.I.M. împotriva Încheierii din 19 aprilie 2012 a Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4491/2012. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 4495/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
