ICCJ. Decizia nr. 4499/2012. Contencios. Contract administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4499/2012
Dosar nr. 6109/2/2010
Şedinţa publică de la 1 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta SC R.T. SA a chemat în judecată pe pârâta Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Procesului-verbal de constatare nr. 5608 din 26 martie 2010, privind proiectul "îmbunătăţirea prelucrării şi marketingul produselor şi preparatelor din carne", judeţul Tulcea, .... din 16 iunie 2006 şi a Deciziei nr. 10221 din 21 mai 2010, emisă în soluţionarea contestaţiei împotriva acestui proces-verbal, ca fiind nelegale.
Prin Sentinţa civilă nr. 5329 din 26 septembrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta SC R. SA, în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că între Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit, în calitate de autoritatea contractantă şi reclamanta SC R. SRL, în calitate de beneficiar, s-a încheiat la 13 iunie 2006 contractul nr. ........, având ca obiect acordarea ajutorului financiar nerambursabil în cuantum de 501.094 RON pentru realizarea proiectului intitulat „Îmbunătăţirea prelucrării şi marketingul produselor şi preparatelor din carne”, cu o durată de valabilitate a contractului de 5 ani calculaţi de la data ultimei plăţi, conform paragrafului final din Contractul-cadru de finanţare.
S-a reţinut că, prin acţiunea de faţă, reclamanta a solicitat anularea Procesului-verbal de constatare nr. 5608 din 26 martie 2010 şi a Deciziei nr. 10221 din 21 mai 2010 de soluţionare a contestaţiei, respectiv actul de control şi decizia emisă în soluţionarea contestaţiei, în baza cărora s-a dispus constituirea debitului în cuantum de 38.774,52 RON cu dobânzi şi penalităţi aferente în sarcina reclamantei pentru nerespectarea dispoziţiilor din Contractul de finanţare, cât şi a dispoziţiilor Legii nr. 316/2001.
S-a mai reţinut de către instanţă că, în temeiul dispoziţiilor legale enunţate, autoritatea pârâtă a procedat la verificarea neregulilor constatate de organismele abilitate cu rol de control D.L.A.F. şi O.L.A.F. şi s-a procedat la individualizarea prejudiciului şi constituirii debitului în cuantum de 38.774,52 RON, în sarcina beneficiarului SC R. SA şi, având în vedere încălcarea dispoziţiilor legale enunţate mai sus, O.L.A.F. a solicitat A.P.D.R.P. rezilierea contractului de finanţare şi demararea procedurii de recuperare a sumelor decontate beneficiarului, în speţă reclamanta.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC R.T. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului declarat se arată că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Arată recurenta că este nelegală constatarea instanţei de fond, potrivit căreia conţinutul contractului de finanţare şi al anexelor la acesta asumate de către reclamantă ar determina răspunderea exclusivă în faţa autorităţii contractante pentru implementarea proiectului, inclusiv referitor la modul de desfăşurare a procedurilor de selecţie şi achiziţii, deoarece ar fi fost obligată să se asigure de corectitudinea desfăşurării acestora în condiţiile în care societăţile ofertante au fost invitate la selecţia de oferte.
Se mai arată de către recurentă că instanţa de fond a inclus în mod nelegal şi nejustificat în obligaţia de implementare a proiectului şi modul de desfăşurare a procedurii de selecţie.
Se critică faptul că, la termenul de judecată la care s-au pus concluzii pe fondul cauzei, apărătorii recurentei au invocat şi au argumentat în şedinţa publică dispoziţiile cap. II din Anexa nr. IV la Contract, referitoare la cuprinsul exact al dosarului de achiziţii, ceea ce ar fi trebuit să se consemneze în Încheierea de şedinţă din data de 19 septembrie 2011, pe care recurenta nu a primit-o împreună cu sentinţa civilă recurată, deşi face parte integrantă din aceasta.
Al doilea motiv de recurs invocat, prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., constă în faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Astfel, recurenta arată că „motivarea" propriu-zisă a hotărârii judecătoreşti atacate se rezumă la înşiruirea mai multor texte legale, fără legătură cu obiectul cauzei şi care nu răspund la apărările şi susţinerile recurentei, că în loc să se pronunţe motivat asupra obiectului acţiunii introductive, implicit asupra argumentelor dezvoltate în cuprinsul acesteia, prima instanţă de judecată nu a făcut decât să reproducă mai multe paragrafe din procesul-verbal contestat, însuşindu-şi cu alte cuvinte concluziile organului de control, cu ignorarea celor două apărări principale ale recurentei, respectiv:
a. inexistenţa conflictului de interese motivat de inexistenţa unei dispoziţii fie în lege, fie în contractul încheiat (incluzând anexele sale), care să interzică acţionariatul comun sau care să includă acţionariatul comun printre cazurile de conflict de interese,
b. respectarea ghidurilor/broşurilor, a întregii documentaţii puse la dispoziţie de către sau prin intermediul Autorităţii contractante în ceea ce priveşte eligibilitatea firmelor licitatoare.
Recurenta arată că este îndreptăţită să conteste legalitatea şi temeinicia acestei hotărâri judecătoreşti, în primul rând nemotivate, întemeiată pe reţinerea unei situaţii de fapt incomplete şi inexacte şi de asemenea, argumentată în drept pe texte de lege cuprinzând reguli şi principii cu caracter general, care nu răspund solicitărilor recurentei.
Recurenta subliniază faptul că prima instanţă de judecată nu a motivat hotărârea de respingere a acţiunii reclamantei, astfel încât să răspundă argumentelor şi motivelor invocate de către aceasta, ci a copiat, într-o formă neglijentă şi confuză, extrase din cuprinsul procesului-verbal constatator, fără să le coroboreze în mod efectiv cu textele legale şi contractuale pe care le-a invocat recurenta.
S-a concluzionat în motivele de recurs formulate că instanţa fondului nu a administrat probe în acest dosar, ci s-a pronunţat exclusiv în temeiul unor dispoziţii legale şi contractuale generale.
Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acţiunii judiciare.
Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.
Competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal este reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de RON se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal, prin derogare de la prevederile Codului de procedură civilă, făcând o dublă distincţie pentru stabilirea competenţei instanţelor de contencios administrativ: în raport cu organul emitent al actului şi în funcţie de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.
Astfel, pe de o parte, se distinge între actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene (litigii ce sunt date în competenţa tribunalelor administrativ-fiscale) şi acte administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale (litigii ce sunt date în competenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel).
Pe de altă parte, legea distinge între actele administrative care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de RON (litigii ce sunt date în competenţa tribunalelor administrativ-fiscale) şi acte administrative care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de RON (litigii ce sunt date în competenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel).
Înalta Curte are în vedere faptul că obiectul prezentului litigiu este reprezentat de analizarea legalităţii actelor emise de A.P.D.R.P. în vederea recuperării unor sume acordate reclamantei în baza unui contract-cadru de finanţare, iar temeiul legal al controlului efectuat de către pârâtă este O.G. nr. 79/2003 privind controlul şi recuperarea fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente, utilizate necorespunzător, potrivit art. 2 alin. (1) lit. d) din acest act normativ sumele de recuperat fiind creanţe bugetare.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 79/2003: „Obiectul constatării existenţei creanţelor bugetare îl constituie stabilirea neregulilor, prejudiciilor şi/sau a persoanelor juridice ori fizice debitoare, ca urmare a nerespectării legalităţii, conformităţii şi regularităţii utilizării şi administrării fondurilor comunitare şi a fondurilor de cofinanţare aferente”.
Conform prevederilor art. 4 alin. (2) din acelaşi act normativ: „Creanţele bugetare rezultate din nereguli sunt asimilate creanţelor fiscale, în sensul drepturilor şi obligaţiilor care revin creditorilor, autorităţilor cu competenţe în gestionarea asistenţei financiare comunitare nerambursabile şi debitorilor”.
Înalta Curte arată că procedura de control şi recuperare a fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente, utilizate necorespunzător, este reglementată de O.G. nr. 79/2003.
Din întreaga economie a conţinutului normativ al O.G. nr. 79/2003 rezultă că sumele de recuperat rezultate din nereguli şi/sau fraudă, plătite din fonduri comunitare sau fonduri de cofinanţare, au caracter de creanţă bugetară, asimilată creanţelor bugetare cărora li se aplică prevederile legale referitoare la colectarea creanţelor bugetare.
Faţă de dispoziţiile art. 3 alin. (4) din actul normativ citat, titlul de creanţă este asimilat actului administrativ fiscal, împotriva acestui titlu de creanţă debitorul putând formula contestaţie la organul emitent, în condiţiile Codului de procedură fiscală.
Aşadar, art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. face trimitere, în privinţa competenţei de soluţionare a acţiunilor judiciare îndreptate împotriva deciziilor emise în soluţionarea contestaţiilor administrativ fiscale prealabile, la dispoziţiile „legii”, respectiv, în lipsa altor precizări, la dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, care constituie dreptul comun în materia competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Drept urmare, procedura de control, constatare, contestare şi recuperare a sumei ce face obiectul prezentului litigiu, care are un caracter specific şi reprezintă, din punct de vedere al naturii sale juridice, o obligaţie bugetară, ce poate fi asimilată noţiunii de contribuţie din legislaţia fiscală, urmează regimul de drept comun prevăzut în Codul de procedură fiscală.
În raport de această caracterizare a creanţei respective, de valoarea care face obiectul recuperării, de natura publică a fondurilor, sunt aplicabile sub aspectul competenţei materiale, prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Potrivit art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 RON, se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale.
Prin urmare, fiind vorba de recuperarea unei creanţe fiscale asimilate, competenţa materială a instanţei se stabileşte prin aplicarea criteriului valoric stabilit prin textul legal anterior citat.
În speţă, actele contestate de reclamantă se referă la o creanţă bugetară care nu depăşeşte suma de 500.000 RON, iar potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenţa de soluţionare în primă instanţă a litigiului se stabileşte, prin raportare exclusiv la criteriul valoric, în raport de cuantumul sumei la care se referă actele contestate (inferior valorii de 500.000 RON), în favoarea tribunalelor administrativ fiscale, în speţă Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal.
În consecinţă, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312 alin. (6) şi art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de SC R.T. SA împotriva Sentinţei civile nr. 5329 din 26 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 noiembrie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 4490/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4500/2012. Contencios. Litigii Curtea de... → |
|---|
