ICCJ. Decizia nr. 4604/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4604/2012
Dosar nr. 7378/111/2009
Şedinţa publică de la 6 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, reclamanta P.O.C.P. Bihor a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, anularea Deciziei nr. 2149 din 28. 09. 2009 privind soluţionarea dosarului întocmit în baza cererii de retrocedare nr. 7166 din 28 februarie 2003 prin care P.O.C.P. solicită retrocedarea imobilului compus din construcţie Hotel M. (Pavilionul 1) şi terenul aferent, situat în comuna Sânmartin, Băile Felix, jud. Bihor, înscris iniţial în CF nr. 1 Sânmartin, nr. top 259, 260, jud. Bihor, fără cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin Decizia nr. 2149 din 28 septembrie 2009, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a respins în mod neîntemeiat cererea de retrocedare a imobilului, cu motivarea că imobilul a fost preluat de către Statul Român cu titlu de drept rectificare în anul 1937, anterior perioadei de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000, cererea de retrocedare neîncadrându-se astfel în prevederile acestei ordonanţe de urgenţă.
Reclamanta a arătat că imobilele revendicate au fost în proprietatea Ordinului Canonic P. la data de 06 martie 1945, care a exercitat prerogativele dreptului de proprietate asupra acestor imobile până, în 12 iulie 1948, când au fost preluate de către Statul Român.
Prin întâmpinare, pârâta Comisia Specială de Retrocedare a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că, motivul respingerii cererii reclamantei nu 1-a constituit contestarea calităţii de proprietar asupra imobilelor solicitate, ci acela al preluării de către Statul Român a unuia dintre imobilele solicitate în afara perioadei de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv anterior perioadei 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Pârâta SC T.F. SA, prin întâmpinare a invocat excepţia lipsei procedurii prealabile, la dosar neexistând dovada îndeplinirii acestei proceduri şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, arătând că, aşa cum rezultă şi din Sentinţa nr. 248/20. 11. 1928 a Tribunalului Bihor, antecesoarea reclamantei nu a avut personalitate juridică. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii şi menţinerea ca temeinică şi legala a deciziei atacate, imobilul în litigiu fiind preluat de la contestatoare în anul 1937 cu titlu de drept de rectificare, nefiind sub incidenţa prevederilor O.U.G. nr. 94/2000.
Prin Sentinţa nr. 71 din 11 martie 2011, Curtea de Apel Oradea a respins ca nefondate excepţiile lipsei procedurii prealabile şi a lipsei calităţii procesuale a reclamantei, invocate de pârâta SC T.F. SA.
Totodată, Curtea de apel a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta P.O.C.P. Bihor a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi SC "T.F." SA, având ca obiect anularea Deciziei nr. 2149 din 28 septembrie 2009.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a apreciat că excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile, este neîntemeiată, deoarece disp. art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 prevăd că deciziile Comisiei de retrocedare vor putea fi atacate cu contestaţie la instanţa de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, nefiind necesară parcurgerea unei proceduri prealabile, anterior sesizării instanţei de judecată.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamantei, Curtea de apel, având în vedere prevederile art. 1 alin. (1) şi art. 2 lit. a), a constatat că aceasta este, de asemenea, neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin Decizia nr. 2149 din 28 septembrie 2009 Comisia Specială de Retrocedare a respins cererea de retrocedare formulată de P.O.C.P., cu motivarea că imobilele solicitate au fost preluate de către Statul Român cu titlu de drept de rectificare în anul 1937, preluare care a operat anterior perioadei de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv anterior perioadei 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Curtea de apel a constatat că preluarea acestui imobil de către Statul Român a avut loc în anul 1937 cu titlu de rectificare, în afara perioadei de referinţă prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 şi că nu se poate considera că preluarea a avut loc prin dispoziţiile Legii nr. 260/1945 deoarece acest act normativ restabilea o situaţie anterioară anului 1941 şi Diktatului de la Viena, astfel că în mod corect pârâta a respins cererea reclamantei pe considerentul că imobilul solicitat a fost preluat de către Statul român în afara perioadei de referinţă.
În fine, judecătorul fondului a reţinut că potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 260/1945 "sunt şi rămân fără fiinţă legală actele săvârşite şi drepturile dobândite prin ordonanţele maghiare nr. 1440/1941 ME, prin urmare, preluarea abuzivă ar putea fi invocată la nivelul anului 1937 şi nu în anul 1945, actul din 1945 restabilind o situaţie juridică apărută în 1937.
Recursul declarat de reclamantă
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a formulat recurs reclamanta P.O.C.P. Oradea, criticând-o ca nelegală şi netemeinică în temeiul motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ. procedură civilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenta-reclamantă a susţinut în esenţă că instanţa de fond a omis să analizeze şi să se pronunţe asupra dovezilor administrate cu privire la situaţia imobilului în litigiu şi nu a admis administrarea probelor care dovedesc faptul că preluarea a fost abuzivă.
Totodată, recurenta a susţinut că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile O.U.G. nr. 94/2000 cât şi dispoziţiile pct. 3 din Normele Metodologice de aplicare a acesteia, reţinând în mod evident că preluarea acestuia de către Statul Român a avut loc în anul 1937, anterior perioadei de referinţă prevăzută de dispoziţiile art. 1 alin. (1) din ordonanţă, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Având în vedere motivele de recurs invocate, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea acestuia, casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei, respectiv admiterea acţiunii şi anularea Deciziei nr. 2149/2009 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România.
Intimatele-pârâte SC T.F. SA Comisia Specială de Retrocedare au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului formulat în cauză şi menţinerea ca legală şi temeinică a soluţiei pronunţate de instanţa de fond, susţinând în esenţă că motivul respingerii solicitării reclamantei asupra imobilului solicitat a fost acela al preluării acestuia de către Statul Român în afara perioadei de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
La termenul din 19 iunie 2012, recurenta-reclamantă a depus la dosarul cauzei o cerere privind sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
Potrivit cererii, întrebarea a fost formulată astfel: "Poate fi exclusă o întreagă comunitate etnică, religioasă din dreptul la restitutio in integrum, de vreme ce nu este vorba de o problemă aparţinând drepturilor omului, dreptului la echitate, ci de una de drept de proprietate, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice? Libertatea individului poate fi îngrădită doar într-o măsură impusă de protejarea interesului public. Ceea ce înseamnă că organele CE pot impune obligaţii, restricţii sau sancţiuni cetăţenilor statelor membre doar în măsura justificate de obiectivul urmărit. Acţiunile Comunităţii nu pot fi disproporţionate în raport cu obiectivul vizat."
Verificând "Cererea în pronunţarea unei hotărâri preliminare" formulată de recurenta-reclamantă P.O.C.P. Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă în raport cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (ex. articolul 234 din Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene), urmând a fi respinsă pentru considerentele expuse în continuare.
Potrivit art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, Curtea de Justiţie Europeană este competentă să se pronunţe cu titlu preliminar cu privire la a) interpretarea tratatelor; b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol "În cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt impuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea".
Înalta Curte reţine că obligaţia de sesizare prevăzută de aceste dispoziţii impusă instanţelor naţionale, cu privire la întrebările de interpretare a tratatului şi cu privire la actele adoptate de instituţiile comunitare se înscrie astfel cum s-a statuat atât în doctrină cât şi în practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în cadrul cooperării instituite în vederea asigurării unei bune aplicări şi a interpretării uniforme a dreptului comunitar în toate statele membre, între instanţele naţionale şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
Din interpretarea dispoziţiilor alin. (1) al art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene rezultă că pot face obiectul trimiterii către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare numai acelea care vizează interpretarea tratatelor UE sau validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii, prevederea având un caracter limitativ (a se vedea în acest sens "Damian Chalmers, Gareth Davies and Giorgio Monti - Cambridge University Press, Second Edition pg. 157-158 European Union Law" şi Paul Craig şi Grainne de Burca, "Dreptul Uniunii Europene" comentarii, jurisprudenţă şi doctrină, Ediţia a IV-a Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009 pg. 579-580).
Înalta Curte constată că în speţă, întrebarea formulată de recurenta-pârâtă nu vizează niciunul din cazurile care să justifice trimiterea privind pronunţarea unei hotărâri preliminare.
În ceea ce priveşte obligaţia de trimitere prevăzută de alin. (3) al art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, respectiv "în cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern", Înalta Curte apreciază că această obligaţie nu este una absolută, ci, astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, "instanţele naţionale au obligaţia să aprecieze dacă este necesară trimiterea", instanţa naţională având competenţa de a decide dacă există efectiv o îndoială care justifică o întrebare preliminară - a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 noiembrie 1978 (Matheus 93/78, Rec. p 2203) şi Hotărârea din 16 decembrie 1981 (Foglia/Novelle, 244/80).
De asemenea, Înalta Curte constată că astfel cum rezultă din interpretarea raportului dintre dispoziţiile alin. (2) şi alin. (3) al art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene instanţele vizate de dispoziţiile alin. (3) au aceiaşi competenţă cu celelalte instanţe naţionale de a aprecia în ce măsură o decizie asupra unui aspect de drept comunitar este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauza pe care o are de soluţionat.
Prin urmare, instanţele respective nu au obligaţia de a trimite o întrebare privind interpretarea dreptului comunicat formulată în faţa acestora, în cazul în care întrebarea nu este relevantă, în sensul că indiferent care ar fi răspunsul, acesta nu are nici o influenţă în soluţionarea litigiului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 1982 SRL Cilfit şi Lanificio di Gavardo Spa Cauza 283/81).
Înalta Curte constată că în speţă cererea de sesizare cât şi întrebarea formulată de recurenta-reclamantă, nu îndeplineşte condiţiile impuse de dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, în sensul că pe de o parte acesta nu vizează interpretarea vreunui articol din tratat sau validitatea şi interpretarea vreunui act adoptat de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile europene iar pe de altă parte, întrebarea formulată (fără a preciza articolul din tratat a cărui interpretare se solicită) nu este relevantă, întrucât soluţionarea litigiului de faţă nu depinde şi nu poate fi influenţată,oricare ar fi răspunsul.
În cadrul procedurii întrebărilor preliminare, reglementate de dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene competenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene constă în interpretarea dreptului comunitar şi posibilitatea de a se pronunţa cu privire la validitatea actelor emise de autorităţile comunitare fără a se implica în ceea ce priveşte aplicarea acestor prevederi la situaţia de fapt, care face obiectul acţiunii principale, acest rol revenind instanţelor naţionale.
În speţă, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de dispoziţiile art. 267 alin. (1) din tratat, având în vedere temeiul juridic al cererii de chemare în judecată cât şi al prezentului recurs, soluţionarea cauzei impunând interpretarea şi aplicarea normelor de drept naţional şi în consecinţă va respinge cererea de sesizare a Curţii Europene de Justiţie cu întrebarea preliminară formulată de recurenta-reclamantă.
Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate, de dispoziţiile legale incidente în cauză, cât şi în temeiul dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat urmând a fi respins, pentru considerentele expuse în continuare.
Prin acţiunea de contencios administrativ formulată recurenta-reclamantă a solicitat anularea Deciziei nr. 2149 din 28 septembrie 2009 emisă de intimata-pârâtă - Comisia Specială de Retrocedare prin care i-a fost respinsă cererea de retrocedare nr. 7166 din data de 28 februarie 2003, privind imobilul compus din construcţie Hotel "M." (Pavilionul 1) şi terenul aferent situat în comuna Sânmartin, Băile Felix, jud. Bihor, înscris iniţial în CF nr. 1 a localităţii Sânmartin, nr. top 259, 260 jud. Bihor.
Decizia atacată de reclamantă a fost emisă în cadrul procedurii reglementate prin O.U.G. nr. 94/2000 republicată cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 "Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă".
Conform dispoziţiilor pct. 1 din Normele metodologice corespunzătoare art. 1 din ordonanţa sus-menţionată, "sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobilul aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referinţă, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării".
Din perspectiva acestor dispoziţii legale cât şi în raport de probatoriul administrat în cauză, instanţa de control judiciar constată că în mod corect s-a reţinut prin hotărârea atacată că, imobilul care a făcut obiectul cererii de retrocedare soluţionată prin Decizia nr. 2149 din 28 septembrie 2009, aparţinea Statului Român, cu titlu de drept rectificare, fiind preluat în anul 1937, conform înscrierilor din CF nr. 1 a localităţii Sânmartin.
Astfel, la înscrierea sub B 17, apare proprietar iniţial asupra imobilului, Ordinul Canonic P.
- prin încheierea nr. 3461 din 20 martie 1937, înscrisă sub B 17 în CF nr. 1 Sânmartin, s-a dispus rectificarea înscrierii sub B1, consemnându-se că proprietarul imobilelor în cauză este Statul Român;
- la pct. 18 din Partea B - Foaie de proprietate, după Dictatul de la Viena (1940) autorităţile maghiare au dispus să se radieze întabularea dreptului de proprietate de sub B 17, asupra imobilelor de sub nr. de ordine AI116/163 şi se restabileşte situaţia de sub B1, în favoarea P.O.C. cu Hramul "Sfântul Ştefan Primul Martir" din Premontoriul Oradea, în temeiul art. 3 din Ordinul nr. 1440/1941 ME;
- prin încheierea nr. 2345 din 18 iulie 1948 înscrisă sub B 24 s-a dispus radierea dreptului de proprietate de sub B 18 şi se restabileşte situaţia anterioară de sub B 17, în favoarea Statului Român, în baza Legii nr. 260/1945 privitoare la legislaţia aplicabilă în Transilvania de Nord, precum şi la drepturile dobândite în acest teritoriu, în timpul ocupaţiei maghiare.
Din examinarea succesiunii acestor înscrieri, rezultă că preluarea imobilului de către Statul Român a avut loc în anul 1937, cu titlu de rectificare, astfel că această preluare se situează în afara perioadei de referinţă prevăzute de dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond prin sentinţa atacată.
Nu pot fi reţinute, fiind nefondate, susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora preluarea imobilului ar fi avut loc în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 260/1945, întrucât, acest act normativ nu a fost o lege de naţionalizare care să producă prin ea însăşi efecte constitutive de drepturi imobiliare pentru Statul Român, fiind în fapt o lege specială prin care se restabilea situaţia anterioară anului 1941 şi Dictatului de la Viena, prin care au fost anulate mai multe ordonanţe maghiare şi efectele lor juridice, inclusiv Ordinul 1440/1941 ME. În acest sens, dispoziţiile art. 3 alin. (1) din lege prevăd că "sunt şi rămân fără fiinţă legală actele săvârşite şi drepturile dobândite, în temeiul ordonanţelor maghiare nr. 1140 din 1941 ME (...)".
În fapt, Legea nr. 260/1945 a avut ca efect restabilirea situaţiei anterioare anului 1941, respectiv în speţă revenirea la situaţia consemnată prin încheierea nr. 3461 din 20 martie 1937, astfel că în aplicare dispoziţiilor art. 19 a fost emisă încheierea nr. 2345 din 18 iulie 1948 prin care s-a dispus radierea dreptului de proprietate de sub B 18 în CF Sânmartin şi restabilirea situaţiei anterioare de sub B 17, în favoarea Statului Român.
Prin urmare, repunerea în situaţia anterioară anului 1941 nu poate fi considerată o preluare "abuzivă", ci o reparaţie firească a actelor abuzive săvârşite de autorităţile maghiare în perioada de ocupaţie după Dictatul de la Viena.
De altfel, potrivit prevederilor pct. 3 din Normele metodologice de punere în aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, se precizează faptul că "Nu sunt considerate abuzive acele preluări efectuate în temeiul unui titlu emis în perioada de referinţă, care urmăreau repunerea în situaţia juridică anterioară Dictatului de la Viena".
În ceea ce priveşte susţinerile recurentei-reclamante cu privire la aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 176/1948 pentru trecerea în proprietatea statului a Bunurilor bisericilor, congregaţiilor, comunităţilor sau particularilor, ce au servit pentru funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor de învăţământ general, tehnic sau profesional, Înalta Curte nu le va reţine, întrucât acest act normativ nu este aplicabil imobilului solicitat a fi retrocedat în cauză, având ca obiect exclusiv, bunurile cultelor religioase care au servit pentru funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor de învăţământ.
Nu pot fi reţinute nici afirmaţiile recurentei-reclamante potrivit cărora instanţa de fond avea obligaţia de a verifica valabilitatea actului de trecere imobilului în cauză, în proprietatea Statului Român în anul 1937, întrucât aceasta avea competenţa legală de a analiza doar legalitatea Deciziei nr. 2149 din 28 septembrie 2009 emisă de intimată, în raport cu condiţiile legale, şi de perioada de referinţă stabilită prin dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000, cenzurând doar modul în care autoritatea publică emitentă a respectat prevederile legale în materie, conform dispoziţiilor art. 3 alin. (7) din ordonanţă.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, reţinând că sentinţa instanţei de fond este legală şi temeinică constatând în mod judicios că bunul imobil solicitat la retrocedare de recurenta-reclamantă, nu îndeplineşte condiţiile legale impuse de prevederile O.U.G. nr. 94/2000, în sensul că preluarea acestuia de Statul Român a avut loc în anul 1937, cu titlu de rectificare, în afara perioadei de referinţă, respectiv 6 martie 1934 - 22 decembrie 1989, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 republicată, va respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Europene de Justiţie cu întrebarea preliminară, formulată de recurenta-reclamantă P.O.C.P.
Respinge recursul declarat de P.O.C.P. împotriva Sentinţei nr. 71/CA din 11 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta-reclamantă P.O.C.P. la plata sumei de 6 200 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC T.F. SA.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 6 noiembrie 2012.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 4584/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 4616/2012. Contencios → |
|---|
