ICCJ. Decizia nr. 4608/2012. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4608/2012
Dosar nr. 891/35/2010
Şedinţa publică de la 8 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond
Prin Acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, la data de 7 septembrie 2010 şi precizată la data de 22 noiembrie 2010, reclamanta SC S.W.M.I. SRL a solicitat anularea Deciziei nr. 375 din 6 septembrie 2010 prin care a fost soluţionată contestaţia reclamantei împotriva Raportului de inspecţie fiscală 78.591 din 17 iunie 2010 şi a Deciziei de impunere nr. 1126 din 18 iunie 2010 cu consecinţa exonerării de la plata impozitului pe profit şi majorărilor eferente constatării, privind cheltuielile de investiţii de 254.248 RON înregistrate pe cheltuieli de producţie, în valoare de 40.680 RON şi a impozitului pe profit, a TVA şi majorările aferente estimării veniturilor din vânzarea a 18 garsoniere, care au fost considerate de inspectori ca vândute sub preţul celorlalte tranzacţii de vânzare de garsoniere.
Prin întâmpinare, pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor a solicitat respingerea acţiunii şi menţinerea ca temeinică şi legală a actelor administrative atacate.
Prin Sentinţa nr. 243/CA/2011 din 21 noiembrie 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, acţiunea precizată formulată de reclamanta SC S.W.M.I. SRL, împotriva pârâtei D.G.F.P. Bihor.
A anulat, în parte, Decizia nr. 375 din 6 septembrie 2010 privind soluţionarea contestaţiei formulată de SC „S.W.M.I.” SRL Oradea, Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de Inspecţia Fiscală nr. 1126 din 18 iunie 2010 şi Raportul de Inspecţie Fiscală nr. 7859 din 17 ianuarie 2010.
A stabilit, în sarcina societăţii reclamante obligaţia de plată la bugetul de stat a sumei de 16.235,73 RON reprezentând majorări de întârziere pentru neplata impozitului pe profit la fiecare scadenţă de plată, calculate în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală.
A obligat pârâta la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, în favoarea reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
Prin Decizia de impunere nr. 1126 din 18 iunie 2010 emisă de pârâta D.G.F.P. Bihor, întocmită în baza Raportului de Inspecţie Fiscală nr. 78591 din 17 iunie 2010, în sarcina societăţii reclamante SC S.W.M.I. SRL au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare de plată în sumă totală de 801.717 RON.
Prin Decizia nr. 375 din 6 septembrie 2010 emisă de D.G.F.P. Bihor, a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere menţionate mai sus, prin care a contestat impozitul pe profit suplimentar de 40.680 RON, pe seama unor cheltuieli de investiţii înregistrate pe cheltuieli de producţie după data recepţiei (254.248 RON X 16%) şi majorările aferente, impozitul pe profit stabilit suplimentar de 167.724 RON (1.302.528 - 254.248 = 1.048.280 X 16%) şi TVA stabilită suplimentar de 247.514 RON (1.302.528 X 16%), calculată de inspecţia fiscală ca fiind aferentă valorii de ajustare a veniturilor societăţii pentru operaţiunea de vânzare a celor 18 locuinţe către persoana fizică afiliată P.V.
În speţă, la solicitarea societăţii reclamante, instanţa a încuviinţat efectuarea unei expertize fiscale, cu următoarele obiective:
1. Să stabilească în ce măsură impozitul pe profit suplimentar de 40.680 RON pe seama unor cheltuieli de investiţii înregistrate pe cheltuieli de producţie după data recepţiei, precum şi majorările aferente sunt obligaţii fiscale datorate de către reclamantă aşa cum susţine D.G.F.P. Bihor.
2. Să se stabilească în ce măsură impozitul pe profit suplimentar de 167.712,4 RON şi TVA de 247.514 RON aferent, sunt obligaţii fiscale datorate de către reclamantă aşa cum susţine D.G.F.P. Bihor.
Expertul fiscal, D.M., cu privire la obiectivul nr. 1 - impozitul pe profit suplimentar de 40.680 RON şi majorările aferente, a reţinut, că, în conformitate cu prevederile art. 92, 93 şi 94 ale O.M.F.P. nr. 1752/2005 privind reglementările contabile conforme cu directive europene, lucrările executate de SC D. SRL, în baza Contractului nr. 90/2005 şi facturate către SC S.W.M.I. SRL prin factura nr. din 20 decembrie 2005, reprezentau un cost al imobilizării corporale „Cămin de nefamilişti” şi trebuiau înregistrate iniţial în imobilizări corporale, nu pe cheltuieli, iar cota parte aferentă fiecărui apartament trebuia înregistrată pe cheltuieli în momentul vânzării apartamentului ca şi cost al construcţiei.
Referitor la celelalte lucrări efectuate ulterior recepţionării investiţiei (lucrări de finisare, montat plasă ţânţari, amenajat mansardă, aranjare căi de acces, completat balustrade inox pentru coridoare), în baza aceloraşi prevederi legale (O.M.F.P. nr. 1752/2005) s-a reţinut prin raportul de expertiză că acestea reprezintă lucrări de modernizare care au ca scop sporirea gradului de confort şi ambient, deci trebuiau, în opinia expertului fiscal, înregistrate pe investiţii şi incluse pe cheltuieli la data vânzării apartamentelor.
Cu privire la acest aspect, expertul a concluzionat că la data vânzării tuturor celor 80 de apartamente, toate cheltuielile în valoare de 254.248,64 RON vor fi înregistrate pe cheltuieli ca şi cheltuieli deductibile fiscal, în final, impozitul pe profit de plată va fi 0, iar pentru perioada 25 aprilie 2006 - 25 iulie 2008 societatea datorează majorări de întârziere.
În ceea ce priveşte obiectivul 2 al raportului de expertiză, referitor la impozitul pe profit suplimentar de 167.724 RON şi TVA de 247.514 RON, expertul fiscal a reţinut că SC S.W.M.I. SRL a construit şi comercializat un număr de 80 de garsoniere dintre care un număr de 17 garsoniere au fost vândute individual la persoane independente la preţul de 42.016,81 RON + TVA. La acelaşi preţ au fost vândute şi cele 18 garsoniere către P.V., persoana afiliată cu SC S.W.M.I. SRL.
Din compararea preţurilor de vânzare practicate de către reclamanta SC S.W.M.I. SRL pentru vânzările efectuate către persoana afiliată cu preţurile de vânzare practicate în tranzacţiile cu persoane independente se poate constata că preţurile de vânzare sunt identice. În plus, expertul a constatat că nici un alt client nu a achiziţionat într-o singură tranzacţie un număr de 18 garsoniere.
De asemenea, expertul a reţinut că, pentru tranzacţia efectuată cu persoana afiliată, conform prevederilor legislative menţionate mai sus, mai trebuia efectuată o corecţie în minus datorată diferenţelor de cantitate.
Utilizând metoda comparării interne a preţurilor, expertul a constatat că reclamanta SC S.W.M.I. SRL a respectat prevederile legale privind preţurile de transfer, iar tranzacţia s-a efectuat la preţ de piaţă liberă.
Astfel, a concluzionat expertul, preţurile de transfer practicate în tranzacţia dintre SC S.W.I. SRL şi P.V. sunt în conformitate cu principiul valorii de piaţă, iar organele de control nu trebuiau să ajusteze veniturile tranzacţiei. Drept urmare, în opinia expertului fiscal, impozitul pe profit suplimentar de 167.712,4 RON şi TVA în sumă de 247.514 RON, calculate ca urmare a ajustării preţurilor de transfer practicate la vânzarea celor 18 apartamente, nu sunt obligaţii fiscale datorate de către SC S.W.M. SRL.
Raportat la concluziile raportului de expertiză, Curtea a considerat, în ceea ce priveşte diferenţa de impozit pe profit pe anul 2006 în sumă de 40.680 RON, că impozitul pe profit datorat de societatea reclamantă este 0. Astfel, a reţinut Curtea, lucrările executate de SC D. SRL facturate de către SC S.W.M.I. SRL trebuiau înregistrate iniţial în contul „imobilizări corporale” şi nu pe cheltuieli, iar cota parte aferentă fiecărui apartament trebuia înregistrată pe cheltuieli în momentul vânzării apartamentelor ca şi cost al construcţiei. În acest context, prima instanţă a apreciat că, deşi organul fiscal a făcut în Decizia nr. 375 din 6 septembrie 2010 o corectă aplicare a prevederilor art. 19 alin. (1), art. 21 alin. (1) şi art. 24 alin. (1) şi 3 lit. b) din Legea nr. 571/2003, diferenţa de impozit pe profit nu este însă de 40.680 RON ci 0 RON, după cum reiese din raportul de expertiză.
În concluzie, a statuat că pentru perioada 25 aprilie 2006 - 25 iulie 2008 se vor datora majorări de întârziere în sumă de 16.235,73 RON calculate conform anexei 6 la raportul de expertiză.
Cu privire la diferenţa de impozit pe profit pe anul 2008 în sumă de 167.724 RON, instanţa a apreciat ca fiind corectă utilizarea metodei comparării interne a preţurilor prevăzută de art. 11 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003, prin care preţul de piaţă se stabileşte pe baza preţurilor plătite altor persoane care vând bunuri sau servicii comparabile către persoane independente.
În conformitate cu prevederile art. 22 din H.G. nr. 44/2004 - Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal „nu se efectuează reconsiderarea persoanelor afiliate atunci când tranzacţiile dintre asemenea persoane au loc în termeni comerciali de piaţă liberă, respectiv ca tranzacţie între persoane independente”.
De asemenea, prin „preţ de piaţă” se înţelege potrivit prevederilor art. 7 alin. (26) din C. fisc. „suma care ar fi plătită de către un client independent unui furnizor independent, în acelaşi moment şi în acelaşi loc, pentru acelaşi bun sau serviciu, ori pentru unul similar, în condiţii de concurenţă reală”.
Drept urmare, a statuat prima instanţă, aplicarea prevederilor art. 19 alin. (52) coroborat cu prevederile art. 7 alin. (1) pct. 21 şi 26 şi art. 11 alin. (1) din C. fisc., invocate în decizia de soluţionare a contestaţiei, nu se justifică câtă vreme cele 18 garsoniere au fost vândute de către societatea reclamantă persoanei afiliate P.V. la acelaşi preţ cu care au fost vândute alte 17 garsoniere către persoane independente.
În ceea ce priveşte TVA în sumă de 247.514 RON aferentă valorii de ajustare a veniturilor societăţii pentru operaţiunea de vânzare a celor 18 locuinţe către persoana fizică afiliată P.V., pentru acelaşi raţionament expus mai sus, instanţa a constatat ca fiind greşită aplicarea de către organul fiscal a prevederilor art. 137 alin. (1) şi art. 140 alin. (1) din C. fisc.
Instanţa şi-a însuşit, şi în acest caz concluziile raportului de expertiză prin care s-a reţinut că pentru toate cele 18 apartamente, cumpărătorul a achitat preţul practicat pe piaţa liberă, fiind respectate prevederile legale privind preţurile de transfer, respectiv dispoziţiile art. 7 alin. (2) din C. fisc. raportat la art. 22 din H.G. nr. 44/2004 - Normele de aplicare a codului fiscal.
Cu privire la acest aspect, Curtea a reţinut că ajustarea cu diferenţa de 1.302.528 RON a veniturilor societăţii pentru operaţiunea privind tranzacţionarea către persoana fizică P.V. a 18 dintre apartamentele din imobilul menţionat, pentru a reflecta preţul de piaţă al acestora în raport cu preţul de piaţă practicat la momentul revânzării apartamentelor, s-a făcut de către organul fiscal fără a lua în considerare circumstanţele cazului individual care trebuie să fie avute în vedere în examinarea preţului de piaţă, precum şi a aspectelor particulare ale tranzacţiei de vânzare a celor 18 apartamente, expuse pe larg de expertul fiscal în cuprinsul răspunsului la obiecţiunile formulate de instituţia pârâtă.
Curtea a mai reţinut că la stabilirea preţului de vânzare a celor 80 de apartamente amenajate şi modernizate societatea reclamantă a utilizat metoda cost - plus, prevăzută de art. 26 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, la preţul de cost al apartamentelor aplicându-se o marjă de profit de 34,06%, foarte mare pentru domeniul de activitate al societăţii.
Instanţa a respins solicitarea reclamantei de anulare a Dispoziţiei nr. 78592 din 17 iunie 2010 privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală, fiind corectă aprecierea D.G.F.P. Bihor din motivarea deciziei de soluţionare a contestaţiei, în sensul că aceasta este de competenţa Activităţii de Inspecţie Fiscală Bihor, în calitate de organ emitent, în conformitate cu dispoziţiile art. 209 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
În baza prevederilor art. 274 C. proc. civ., instanţa a obligat pârâta la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în favoarea reclamantei, reprezentând taxe de timbru şi onorariu expert.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă aduce, în esenţă, critici sentinţei recurate susţinând că în mod greşit instanţa de fond a anulat actele administrative contestate pentru suma de 167.724 RON reprezentând impozit pe profit-debit suplimentar şi accesoriile aferente, întrucât reclamanta a încălcat dispoziţiile art. 19 alin. (1) şi alin. (52) coroborate cu art. 11 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 67 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală cu modificările şi completările ulterioare.
Se menţionează că în mod corect organul de inspecţie fiscală a procedat la reconsiderarea cheltuielilor în sumă totală de 254.248,64 RON ca şi cheltuieli deductibile la calculul profitului impozabil aferent anului 2008 care a generat un impozit pe profit în sumă de 40.680 RON, întrucât reclamanta trebuia să înregistreze această sumă ca şi cheltuieli aferente îmbunătăţirii mijloacelor fixe amortizabile care se recuperează din punct de vedere fiscal prin deducerea cheltuielilor cu amortizarea.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte operaţiunea de vânzare a celor 18 apartamente din imobilul situat în Oradea, către o persoană fizică (P.V.), recurenta-pârâtă menţionează că în mod corect organul fiscal a procedat la o ajustare a veniturilor societăţii, utilizând pentru stabilirea preţului de piaţă practicat în cadrul acestor tranzacţii, metoda comparării preţurilor, iar concluziile consultantului fiscal cu referire la această metodă nu sunt susţinute prin documente justificative.
Astfel, în urma ajustării a rezultat o diferenţă de venituri în sumă de 1.302.528 RON pentru cele 18 apartamente vândute, din care se deduc cheltuielile în sumă de 254.248 RON cu lucrările de investiţii, rezultând pe anul 2008 o diferenţă aferentă de profit impozabil în sumă de 1.048.280 RON pentru care reclamanta datorează un impozit pe profit-debit suplimentar în sumă de 167.724 RON.
De asemenea, se susţine nelegalitatea sentinţei recurenta şi cu privire la soluţia privind anularea obligaţiilor fiscale constând în TVA - debit suplimentar în sumă de 247.514 RON.
Se menţionează că au fost încălcate dispoziţiile art. 137 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 67 din O.G. nr. 92/2003, iar organul fiscal în mod corect a calculat TVA suplimentar.
Referitor la majorările de întârziere calculate şi contestate (în sumă de 276.350 RON din totalul de 302.058 RON) aferente impozitului pe profit şi TVA stabilite suplimentar, se arată că acestea au fost corect calculate potrivit dispoziţiilor art. 119 şi 120 din O.G. nr. 92/2003, cu modificările şi completările ulterioare, iar concluziile consultantului fiscal nu sunt de natură să modifice cele dispuse prin actele administrative atacate.
Recurenta-pârâtă critică sentinţa recurată şi sub aspectul obligării sale greşite la cheltuielile de judecată, deşi acţiunea a fost admisă în parte.
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând legalitatea şi temeinicia sentinţei recurate.
Se menţionează, în esenţă, că expertul numit în cauză a arătat în mod clar şi necontestat că impozitul pe profit de plată va fi 0 (zero) şi nu de 40.680 RON stabilit eronat, iar pentru perioada 25 aprilie 2006 - 25 iulie 2008 se datorează majorări de întârziere, concluzii însuşite şi de instanţa de fond prin aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 19 alin. (1), art. 21 alin. (1) şi art. 24 alin. (1) şi (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003.
De asemenea, se susţine că sunt nefondate criticile cu privire la impozitul suplimentar de 167.712,4 RON pentru că nu se justifică aplicarea prevederilor art. 19 alin. (5) coroborat cu art. 7 alin. (1) pct. 21 şi 26, art. 11 alin. (1) din C. fisc., întrucât cele 18 garsoniere au fost vândute persoanei afiliate la acelaşi preţ cu care au fost vândute alte 17 garsoniere către persoane independente.
Intimata-reclamantă susţine legalitatea sentinţei recurate şi în ceea ce priveşte înlăturarea obligaţiei de plată a TVA în sumă de 247.514 RON, combătând criticile recurentei, reiterând concluziile raportului de expertiză.
3. Soluţia instanţei de recurs
Înalta Curte, analizând recursul în raport de criticile formulate, apreciază că acesta este fondat pentru motivele şi în limitele care vor fi prezentate în continuare.
După cum s-a reţinut anterior, obiectul contestaţiei reclamantei a vizat obligaţiile fiscale suplimentare în sumă de 732.218 RON compusă din 208.404 RON impozit pe profit (40.680 RON pentru perioada 25 aprilie 2006 - 25 iulie 2008, aferent cheltuielilor în sumă de 254.248,64 RON şi 167.724 RON aferent ajustării preţurilor de transfer practicate la vânzarea celor 18 apartamente) şi 247.514 RON TVA, precum şi suma de 498.428 RON majorări de întârziere aferente debitelor.
Criticile cu privire la diferenţa de impozit în sumă de 40.680 RON sunt nefondate, fiind corectă soluţia instanţei de fond cu privire la anularea actelor administrative fiscale cu referire la această obligaţie fiscală impusă reclamantei şi obligarea societăţii reclamante la majorări de întârziere în sumă de 16.253,73 RON pentru neplata impozitului pe profit la fiecare scadenţă de plată.
Rezultă din cuprinsul Deciziei nr. 375 din 6 septembrie 2010 privind soluţionarea contestaţiei reclamantei că organul fiscal a reconsiderat cu ocazia vânzării ca deductibile din punct de vedere fiscal cheltuielile în sumă de 254.248 RON cu lucrările de investiţii efectuate la obiectivul din Oradea, scăzându-le din diferenţa de profit impozabil pe anul 2008.
Aceste cheltuieli au fost efectuate anterior anului 2008, cu scopul îmbunătăţirii parametrilor tehnici iniţiali ai imobilului situat în Oradea, fiind apreciate drept cheltuieli ulterioare, fapt necontestat.
Deci, recunoscându-se chiar şi de organul fiscal că aceste cheltuieli în sumă de 254.248,64 RON sunt integral deductibile, nu se poate stabili un impozit pe profit suplimentar în sumă de 40.680 RON pentru anul 2006, prin includerea acestora în profitul impozabil.
Astfel, în mod corect instanţa de fond, însuşindu-şi concluziile raportului de expertiză, a statuat că în baza dispoziţiilor art. 92, 93 şi 94 din OMFP nr. 1752/2005 privind reglementările contabile conforme cu directivele europene coroborate cu cele ale art. 19 alin. (1), art. 21 alin. (1) şi art. 24 alin. (1) şi (3) lit. d) din Legea nr. 571/2003, societatea reclamantă a înregistrat corect aceste cheltuieli iniţial ca imobilizări corporale/investiţii şi nu pe cheltuieli, întrucât acestea, la data vânzării apartamentelor vor fi înregistrate pe cheltuieli în cota-parte a fiecărui apartament, deci cheltuieli deductibile fiscal, în final impozitul pe profit de plată fiind 0 (zero).
Prin urmare, societatea reclamantă datora impozitul pe profit calculat conform raportului de expertiză efectuat în cauză - Anexa nr. 6, sumele înscrise în această anexă cu acest titlu nefiind contestate.
Însă, societatea reclamantă, în raport de prevederile art. 119, 120 din O.G. nr. 92/2003, cu modificările şi completările ulterioare pentru neplata impozitului pe profit la fiecare scadenţă de plată pentru perioada 25 aprilie 2006 - 25 iulie 2008 datorează majorările de întârziere în sumă de 16.235,73 RON stabilite în Anexa nr. 6 menţionată, care de asemenea, nu au fost contestate.
Criticile referitoare la anularea actelor administrative fiscale pentru suma de 167.712,4 RON impozit pe profit, sunt fondate.
Necontestat este faptul că a avut loc o tranzacţie între persoane afiliate conform art. 7 alin. (1) pct. 21 lit. a), b) şi art. 19 alin. (1), (5)2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu referire la vânzarea unui număr de 18 apartamente din imobilul din Oradea, ce a avut loc între reclamantă şi persoana fizică P.V. - tatăl asociatului unic şi administratorului societăţii reclamante.
De asemenea, rezultă din înscrisurile de la dosar, - Anexa 3 a raportului de inspecţie şi este necontestat faptul că în perioada iulie - octombrie 2008, 8 dintre apartamentele cumpărate au fost revândute la preţuri mai mari decât preţurile de cumpărare, organele de control statuând că acestea sunt preţurile de piaţă reale.
Ajustând veniturile realizate de reclamantă din aceste tranzacţii au stabilit un impozit pe profit suplimentar în valoare de 167.724 RON şi a TVA de 247.514 RON.
De altfel, şi din cuprinsul expertizei efectuată în cauză rezultă această situaţie de fapt reţinută în baza documentelor deţinute de reclamantă.
Dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (2), art. 19 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, pct. 24 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd după cum urmează:
Art. 11 alin. (1) - „La stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înţelesul prezentului cod, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei. (2) În cadrul unei tranzacţii între persoane afiliate, autorităţile fiscale pot ajusta suma venitului sau a cheltuielii oricăreia dintre persoane după cum este necesar, pentru a reflecta preţul de piaţă al bunurilor sau serviciilor furnizate în cadrul tranzacţiei. La stabilirea preţului de piaţă al tranzacţiilor între persoane afiliate se foloseşte cea mai adecvată din următoarele metode: a) metoda comparării preţurilor, prin care preţul de piaţă se stabileşte pe baza preţurilor plătite altor persoane care vând bunuri sau servicii comparabile către persoane independente; b) metoda cost-plus, prin care preţul de piaţă se stabileşte pe baza costurilor bunului sau serviciului asigurat prin tranzacţie, majorat cu marja de profit corespunzătoare; c) metoda preţului de vânzare, prin care preţul de piaţă se stabileşte pe baza preţului de revânzare al bunului sau serviciului vândut unei persoane independente, diminuat cu cheltuiala cu vânzarea, alte cheltuieli ale contribuabilului şi o marjă de profit; d) orice altă metodă recunoscută în liniile directoare privind preţurile de transfer emise de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică”.
Art. 19 alin. (5) - „Tranzacţiile între persoane afiliate se realizează conform principiului preţului pieţei libere, potrivit căruia tranzacţiile între persoanele afiliate se efectuează în condiţiile stabilite sau impuse care nu trebuie să difere de relaţiile comerciale sau financiare stabilite între întreprinderi independente. La stabilirea profiturilor persoanelor afiliate se au în vedere principiile privind preţurile de transfer”.
Pct. 24 „În termeni generali, preţul de piaţă este determinat prin raportarea la tranzacţii comparabile necontrolate. O tranzacţie este necontrolată dacă se desfăşoară între persoane independente”.
Potrivit art. 7 alin. (1) pct. 26 din acelaşi act normativ, Legea nr. 571/2003 „În înţelesul prezentului cod, termenii şi expresiile de mai joc au următoarea semnificaţie: pct. 26 preţ de piaţă - suma care ar fi plătită de un client independent unui furnizor independent în acelaşi moment şi în acelaşi loc, pentru acelaşi bun sau serviciu ori pentru unul similar, în condiţii de concurenţă loială”.
Potrivit prevederilor legale citate, tranzacţiile între persoane afiliate trebuie să fie efectuate în aceleaşi condiţii economice şi financiare cu cele desfăşurate între persoane independente cu respectarea principiului pieţei libere, obligaţie neîndeplinită de către reclamantă privind cele 18 garsoniere vândute în 2008 persoanei fizice P.V., care la rândul lui le-a revândut (parţial) către alţi cumpărători, persoane fizice independente, la preţuri mult mai mari decât cele de cumpărare. Situaţia revânzărilor a fost expusă în Anexa nr. 3 - poziţiile 1 - 8 - la raportul de inspecţie fiscală şi nu a fost contestată.
De asemenea, în speţă sunt incidente şi prevederile art. 67 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu completările şi modificările ulterioare, care prevăd că: „(1) Dacă organul fiscal nu poate determina mărimea bazei de impunere, acesta trebuie să o estimeze. În acest caz trebuie avute în vedere toate datele şi documentele care au relevanţă pentru estimare. Estimarea constă în identificarea acelor elemente care sunt cele mai apropiate situaţiei de fapt fiscale. (2) În situaţiile în care, potrivit legii, organele fiscale sunt îndreptăţite să estimeze baza de impunere, acestea vor avea în vedere preţul de piaţă al tranzacţiei sau bunului impozabil, astfel cum este definit de Codul fiscal”.
În vederea determinării bazei de impunere în funcţie de preţul de piaţă al locuinţelor tranzacţionate către persoana fizică P.V., organele de inspecţie fiscală au luat în considerare preţurile de revânzare de către acesta a imobilelor către alţi cumpărători independenţi cuprinse între 50.000 - 148.000 RON şi pe baza preţului mediu de revânzare calculat la valoarea de 114.388 RON/apartament au stabilit diferenţa de venituri de ajustat în sumă de 1.302.528 RON pentru cele 18 locuinţe şi au reconsiderat cu ocazia vânzării ca deductibile din punct de vedere fiscal cheltuielile în sumă de 254.248 RON cu lucrările de investiţii efectuate la obiectivul din Oradea.
Prin urmare, întrucât tranzacţia efectuată de societate cu persoana fizică afiliată P.V. nu a respectat principiul preţului pieţei libere din tranzacţiile efectuate ulterior cu aceleaşi bunuri către persoane fizice independente, organele de inspecţie fiscală în mod legal au procedat la ajustarea prin estimare a veniturilor aferente, stabilind pe anul 2008 diferenţa aferentă de profit impozabil în sumă de 1.048.280 RON pentru care societatea reclamantă datorează un impozit pe profit în sumă de 167.724 RON (1.302.528 - 254.248 = 1.048.280 X 169 = 167.724).
În ceea ce priveşte TVA în sumă de 247.514 RON, SC S.W.M.I. SRL avea obligaţia de a colecta şi de a plăti bugetului de stat TVA aferentă valorii de ajustare a veniturilor societăţii pentru operaţiunea de vânzare a celor 18 locuinţe către persoana fizică afiliată P.V., conform art. 137 alin. (1) şi art. 140 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu art. 67 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 92/2003.
Drept urmare, rezultă că organele de control în mod legal au stabilit că SC S.W.M.I. SRL are de plată la bugetul de stat TVA în sumă de 247.514 RON, astfel că în mod corect a fost respinsă contestaţia şi pentru această obligaţie fiscală impusă reclamantei de organele de control.
În consecinţă, faţă de cele reţinute, în sensul că societatea reclamantă datorează 167.724 RON impozit pe profit şi 247.514 RON TVA, conform art. 119 şi 120 din O.G. nr. 92/2003, cu modificările şi completările ulterioare, aceasta datorează şi majorările/accesoriile aferente acestor sume.
Criticile referitoare la cheltuielile de judecată nu sunt fondate, instanţa de fond făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) şi art. 276 C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse anterior, toate argumentele expuse de intimata-reclamantă în combaterea criticilor formulate de recurenta-pârâtă cu referire la aceste obligaţii fiscale şi accesorii menţionate nu pot fi reţinute ca fiind fondate.
În altă ordine, judecătorul cauzei este singurul care, în raport de situaţia de fapt stabilită şi prin intermediul probelor administrate în cauză, pronunţă o hotărâre pe care trebuie să o motivele în drept.
Însă, instanţa nu este legată de concluziile expertizei cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale incidente cauzei. Astfel, în raport şi de cele reţinute anterior, vor fi înlăturate concluziile expertizei cu privire la impozitul pe profit în sumă de 167.724 RON, 247.514 RON TVA şi accesorii aferente.
Faţă de toate argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I, art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, va admite recursul, va modifica sentinţa recurată în sensul respingerii acţiunii reclamantei pentru impozitul pe profit în sumă de 167.724 RON şi accesoriile aferente, plus TVA în sumă de 247.514 RON şi accesoriile aferente, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor împotriva Sentinţei nr. 243/CA din 21 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea reclamantei pentru impozitul pe profit în sumă de 167.712,4 RON şi accesoriile aferente şi TVA în sumă de 247.514 RON şi accesoriile aferente.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 4606/2012. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 4610/2012. Contencios → |
|---|
