ICCJ. Decizia nr. 4846/2012. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4846/2012
Dosar nr. 1785/2/2012
Şedinţa de la 16 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 05 martie 2012, reclamanţii A.I.M., B.M.E., B.D.A., C.P., D.M.I., I.Ş., M.C.I., M.M., M.A., N.D.E., T.M.M., T.A.M., Ţ.N., U.B.M., Z.A.E.M., I.S.M. şi P.P.N., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi Universitatea S.H., au solicitat o bligarea pârâtului Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului să le recunoască titlul de licenţiat obţinut în urma susţinerii examenului de licenţă la diferitele specializări din cadrul Universităţii S.H., iar în subsidiar, în cazul respingerii primul capăt de cerere, obligarea pârâtei Universitatea S.H. la plata daunelor materiale în valoare de 2.000 euro echivalent al sumei de 8.400 RON şi la plata daunelor morale în valoare de 2.000 euro echivalent al sumei de 8.400 RON, pentru fiecare reclamant.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că au absolvit diferite facultăţi din cadrul Universităţii S.H., în anul 2008 şi astfel li s-a eliberat diploma de licenţă.
Reclamanţii au susţinut că şi-au îndeplinit toate obligaţiile care le reveneau, potrivit contractelor de studii încheiate cu Universitatea S.H. şi Regulamentului privind activitatea profesională a studenţilor, astfel încât, potrivit şi Metodologiei organizării şi desfăşurării examenelor de finalizare a studiilor emisă de Universitatea S.H. sub nr. 1405 din 21 mai 2009, precum şi art. 20 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin Ordinul ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului nr. 2284/2007, pârâta Universitatea S.H. era obligată să le elibereze toate actele de studii. De asemenea, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului are obligaţia de a le recunoaşte titlul de licenţiat obţinut în urma susţinerii examenului de licenţă.
Totodată, reclamanţii au precizat că, la data semnării primelor contracte de studii cu Universitatea S.H., erau în vigoare Legea nr. 84/1995 a învăţământului şi respectiv Legea nr. 288/2004 privind organizarea studiilor universitare şi au invocat faptul că li se pot opune numai actele normative în vigoare la data înmatriculării lor, întrucât la acea dată au putut în mod legitim („speranţa legitimă”) să considere că admiterea şi respectiv parcurgerea studiilor universitare, în forma şi coordonatele legale raportate la acea dată, asigură legalitatea şi recunoaşterea publică a studiilor lor universitare şi fără ca acestea, prin acte normative ulterioare, să le fie invalidate retroactiv.
Din această perspectivă, au susţinut reclamanţii, refuzul Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului de a recunoaşte diplomele de licenţă şi implicit titlul de licenţiat apare ca un „refuz nejustificat” în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004.
Dacă ar fi existat unele neclarităţi în desfăşurarea programelor de studii de licenţă parcurse în perioada 2004-2008 la Universitatea S.H., Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului avea responsabilitatea, conform art. 34 din Legea nr. 87/2006, pentru aprobarea O.U.G. nr. 75/2005 privind asigurarea calităţii educaţiei, de a lua anumite măsuri până la încetarea şcolarizării începând cu anul I de studii, lucru care nu s-a întâmplat nici până la finalizarea studiilor, ceea ce presupune că absolvenţii au parcurs un program de studii acreditat la nivelul standardului de calitate impus de lege.
De asemenea, s-a susţinut faptul că, î n baza teoriei aparenţei dreptului, calitatea de unitate de învăţământ superior acreditată/neacreditată a Universităţii S.H. este o problemă a acesteia şi a instituţiei care a permis funcţionarea ei, în speţă Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, iar absolvenţii nu pot fi victimele lipsei de acreditare.
Practica judiciară, dar şi doctrina juridică a găsit această soluţie, respectiv de a valida actele încheiate de mandatarul aparent cu terţii, în acest fel sancţionându-se lipsa de diligenţă şi pasivitatea mandantului, care a lăsat cu bună ştiinţă să se producă aceste consecinţe şi nu a luat măsurile necesare pentru a retrage mandatul acordat mandatarului său.
În cauză, susţin reclamanţii, pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului apare ca un veritabil mandant, iar Universitatea S.H. este mandatarul său, împuternicit să presteze acest serviciu de utilitate publică, şi anume învăţământ universitar superior. Absolvenţii sunt terţii care au contractat cu acest mandatar aparent, iar în cazul lor nu se cere a fi îndeplinită nici condiţia erorii comune, ca în cazul proprietăţii aparente, deşi ei s-au aflat într-o astfel de eroare comună şi invincibilă.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi exceptia inadmisibilităţii (aceasta din urmă fiind calificată ca apărare de fond). Pe fondul cauzei, pârâtul a susţinut faptul că, în cazul Universităţii S.H., specializările/programele de studii de la forma de învăţământ la distanţă au fost organizate şi desfăşurate fără respectarea prevederilor legale, aşadar, cu încălcarea Legii nr. 88/1993 şi a O.U.G. nr. 75/2005. De asemenea, s-a susţinut că Universitatea avea dreptul să organizeze admitere numai la specializările/programele acreditate, autorizate să funcţioneze provizoriu, aprobate prin hotărâre de guvern. Totodată, autoritatea pârâtă a susţinut că nu se poate invoca eroarea comună, câtă vreme nimeni nu se poate prevala de necunoaşterea legii.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 2675 din 23 aprilie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A.I.M., B.M.E., B.D.A., C.P., D.M.I., I.Ş., M.C.I., M.M., M.A., N.D.E., T.M.M., T.A.M., Ţ.N., U.B.M., Z.A.E.M., I.S.M. şi P.P.N.; a obligat pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului să recunoască reclamanţilor diplomele de licenţă, în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii şi a respins, în rest, acţiunea.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele aspecte:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, Curtea a reţinut că, potrivit art. 2 lit. c) din H.G. nr. 536/2011 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, această autoritate coordonează şi controlează sistemul naţional de învăţământ.
Cu privire la fondul cauzei, Curtea a reţinut că Universitatea S.H. din Bucureşti a fost înfiinţată prin Legea nr. 443 din 05 iulie 2002, ca persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ şi că, prin H.G. nr. 693/2003 şi H.G. nr. 676/2007, au fost acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu, pentru forma de învăţământ de zi, domeniile de licenţă: drept, sociologie, management, psihologie, ştiinţe ale educaţiei, informatică, şi altele.
Ca parte a sistemului naţional de învăţământ, Universitatea S.H. se bucură, conform dispoziţiilor Legii nr. 84/1995, în vigoare în perioada în care reclamanţii au urmat cursurile acestei instituţii de învăţământ superior, de autonomie universitară, care presupunea, printre altele, şi dreptul comunităţii universitare respective de a-şi conduce şi de a-şi exercita libertăţile academice, şi de a-şi asuma un ansamblu de competenţe şi obligaţii, inclusiv dreptul de a înfiinţa şi de a asigura funcţionarea facultăţilor, a colegiilor şi a specializărilor universitare.
Prima instanţă a mai reţinut că, în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 84/1995, Ministrul Educaţiei a emis, la data de 07 martie 2006, Ordinul nr. 3404, în cuprinsul cărui se stabileşte, la art. 2, că „Admiterea în învăţământul superior public şi particular se organizează pe domenii de studiu de licenţă, pe baza metodologiilor stabilite de fiecare universitate”; la art. 8 prevăzându-se că „Formele de învăţământ cu frecvenţă redusă sau învăţământ la distanţă pot fi organizate numai de către universităţile care organizează cursuri de zi, în domeniile respective şi dispun de departamente specializate”.
Curtea a constatat că r eclamanţii au fost admişi să susţină examenul de licenţă, examen pe care l-au promovat, fiindu-le eliberate diplomele de licenţă, care sunt în fiinţă şi constituie acte administrative care nu au fost revocate sau, după caz, anulate în vreun mod, de către instanţele de judecată.
În acest context, Curtea a apreciat că, în speţa de faţă, sunt în conflict două principii de drept: acela conform căruia nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii (respectiv se pune în discuţie faptul că reclamanţii nu ar putea invoca necunoaşterea împrejurării ca au optat pentru înmatricularea la forme de învăţamânt neacreditate sau neautorizate provizoriu) şi, respectiv teoria validităţii aparenţei în drept.
Examinând la nivel teoretic noţiunea de „aparenţă în drept”, instanţa de fond a reţinut că ideea de aparenţă producătoare de efecte juridice - teoria aparenţei - constă în a recunoaşte eficacitate juridică unor acte care nu sunt pe deplin conforme condiţiilor strict juridice şi care, din acest motiv, ar trebui să fie nule, dar sunt încheiate cu bună-credinţă şi cu prudenţă sporită.
Totodată, Curtea a avut în vedere că între ideea de aparenţă în drept şi noţiunea de bună-credinţă există o strânsă corelaţie, întrucât aplicarea practică a teoriei aparenţei implică întotdeauna buna-credinţă a celui care dobândeşte un drept de la titularul aparent (în speţă, reclamanţii titulari ai diplomelor de licenţă emise de pârâta Universitatea S.H.). Altfel spus, teoria aparenţei presupune buna-credinţă a dobânditorului unui drept sau eronata convingere a celui care invocă dobândirea unui anumit drept. Pentru aplicarea acestei teorii este necesar ca persoana să se afle într-o „eroare legitimă”, în care ar fi putut să se afle orice persoană rezonabilă, în aceeaşi situaţie, sau o „eroare comună”, invincibilă pentru orice persoană diligentă.
Aplicând în concret, în speţa de faţă aceste principii, Curtea a constatat următoarele:
Calitatea de unitate de învăţământ superior acreditată/neacreditată a Universităţii S.H. - pentru formele de învăţământ absolvite de reclamanţi - vizează în mod exclusiv eventuala culpă a acestei universităţi, iar reclamanţii, în baza teoriei „aparenţei dreptului”, nu pot fi victimele lipsei de acreditare.
Se constată, intr-adevăr, faptul că există o anumită procedură privind acreditarea/autorizarea provizorie a specializărilor instituţiilor de învăţământ [potrivit art. 17 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 75/2005, Agenţia Română de Asigurarea Calităţii în Învăţământul Superior are atribuţii în domeniul acreditării: (…) evaluează în temeiul standardelor şi al metodologiei aprobate prin hotărâri ale Guvernului, la cerere sau din proprie iniţiativă, şi propune autorizarea, respectiv acreditarea furnizorilor de învăţământ superior şi a programelor lor de studii. Pe baza rapoartelor de acreditare, Ministerul Educaţiei şi Cercetării elaborează actele normative pentru înfiinţarea de structuri de învăţământ superior), însă procedura în cauza nu vizează raporturile juridice ale Universităţii cu reclamanţii, ci pe acelea cu autorităţile administraţiei competente în materie].
Altfel spus, eventualele abateri ale Universităţii pârâte în derularea procesului de învăţământ la specializările/programele de studii organizate în formele de învăţământ neacreditate/neautorizate nu pot fi imputate reclamanţilor aflaţi în eroare comună cu privire la legalitatea formei de învăţământ absolvite, iar acestora nu li se poate crea sau menţine un statut juridic incert.
Cu privire la eroarea comună a reclamanţilor, Curtea a analizat derularea raporturilor reclamanţilor, în calitate de studenţi, cu Universitatea S.H., inclusiv faptul că aceştia şi-au îndeplinit obligaţiile contractuale asumate, respectiv plata taxelor de studii, susţinerea şi promovarea tuturor examenelor inclusiv a celui de licenţă. La rândul său, Universitatea a procedat la eliberarea actelor de studii completate. Altfel spus, Universitatea S.H. a creat, faţă de studenţii reclamanţi (actuali absolvenţi) aparenţa de legalitate a formelor de învăţământ (aparenţa rezultată din încheierea contractelor de şcolarizare, încasarea taxelor, organizarea şi desfăşurarea de examene, inclusiv de licenţă, eliberarea diplomei de licenţă, etc).
Prin urmare, judecătorul fondului a apreciat că Universitatea S.H. a creat reclamanţilor aparenţa de legalitate a organizării şi desfăşurării acestor forme de învăţământ şi a considerat că reclamanţii nu trebuiau să depună diligenţe suplimentare.
Pe lângă aceste argumente, Curtea a reţinut mai ales faptul că diplomele de licenţă din litigiul prezent sunt valabile, întrucât nicio autoritate administrativă sau instanţă judecătorească nu s-a pronunţat în sensul revocării/constatării nulităţii sau anulării actului. Or, devreme ce diploma nu a fost revocată sau, după caz, anulată, aceasta produce, în continuare, efecte juridice, ceea ce presupune că beneficiarului său trebuie să i se recunoască toate drepturile conferite de lege pe baza acesteia. A interpreta în sens contrar înseamnă a prejudicia grav interesele absolvenţilor, prin acordarea de diplome nerecunoscute de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi, implicit, nici de alte autorităţi ale statului, absolvenţii riscând să fie excluşi din carieră, din viaţa socială, în condiţiile în care au fost admişi la studii de către Universitatea S.H., au achitat taxele de şcolarizare, au promovat examenele din cursul anilor, precum şi examenul de licenţă.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind daunele morale şi materiale, Curtea a reţinut că reclamanţii nu au probat prejudiciul moral şi material reclamat.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs, în termenul legal, pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în temeiul art. 304 pct. 6, pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Criticând soluţia pronunţată cu privire la excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, autoritatea recurentă susţine că Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, care conduce sistemul naţional de educaţie, învăţământ, tineret şi cercetare, exercitând şi atribuţiile stabilite prin legi şi prin alte acte normative din sfera sa de activitate, iar în exercitarea atribuţiilor ce îi revin, emite ordine şi instrucţiuni, în condiţiile legii, iar recunoaşterea diplomei de licenţă nu se înscrie în atribuţiile acestei instituţii, raportat la prevederile H.G. nr. 536/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, cu modificările şi completările ulterioare.
Aşadar, subliniază recurentul, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului nu organizează admiterea, nu organizează examenele de licenţă, nu eliberează diplome de licenţă/certificate de absolvire, ci are atribuţii bine stabilite de H.G. nr. 536/2011 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi în art. 121 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare.
Aşadar, ministerul nu poate răspunde solicitării reclamanţilor, deoarece pentru fiecare solicitare în parte există o procedură de urmat, procedură pe care reclamanţii nu o cunoaşteau, deşi ar fi trebuit să o cunoască, iar necunoaşterea procedurilor legale este culpa acestora. Prin urmare, reclamanţii au de urmat procedura prevăzută în Ordinul ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului nr. 1022 din 14 mai 2008 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Centrului Naţional de Recunoaştere şi Echivalare a Diplomelor şi a Metodologiei de recunoaştere şi echivalare a diplomelor, certificatelor şi titlurilor ştiinţifice.
Invocând modalitatea de acreditare şi autorizare a instituţiilor de învăţământ superior, reglementată prin Legea nr. 88/1993 şi ulterior, prin O.U.G. nr. 75/2005, cu modificările şi completările ulterioare, autoritatea recurentă susţine, în esenţă, că, în cazul Universităţii S.H. din Bucureşti, specializările/programele de studii de la forma de învăţământ la distanţă au fost organizate şi desfăşurate fără respectarea prevederilor legale.
Totodată, recurentul-pârât susţine că instanţa de fond a ignorat dispoziţiile legale în domeniul învăţământului superior, nu a analizat hotărârile Guvernului prin care sunt acreditate/autorizate să funcţioneze provizoriu structurile şi specializările universitare cu forme de învăţământ respective. Susţine recurentul-pârât că instanţa era obligată să verifice dacă şcolarizarea, specializarea şi forma de învăţământ urmată de reclamanţi este realizată de universitate cu respectarea cadrului legal.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate de recurent, precum şi de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.
Înalta Curte constată faptul că autoritatea recurentă nu şi-a structurat motivele de recurs şi nu a dezvoltat argumente care să susţină motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.
Deşi recurentul-pârât susţine că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică, Înalta Curte remarcă faptul că cea mai mare parte a motivării căii de atac exercitate în cauză nu cuprinde critici propriu-zise la adresa soluţiei pronunţate de prima instanţă, ci reia apărările de la fond privind complexitatea procedurii de acreditare şi autorizare a instituţiilor de învăţământ superior şi inexistenţa unei culpe a autorităţii în ceea ce priveşte emiterea diplomelor de licenţă fără respectarea prevederilor legale.
Criticile formulate de recurent cu privire la soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive vor fi înlăturate de către instanţa de control judiciar, având în vedere petitul principal al cererii de chemare în judecată, calitatea instituţiei pârâte de emitent a diplomelor de licenţă, precum şi dispoziţiile art. 2 lit. c) din H.G. nr. 536/2011 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, conform cărora această autoritate coordonează şi controlează sistemul naţional de învăţământ.
În ceea ce priveşte fondul raportului juridic dedus judecăţii, Înalta Curte observă că instanţa de fond a obligat pârâtul să recunoască diplomele de licenţă ale reclamanţilor şi a oferit o complexă motivare, fundamentată pe teoria aparenţei dreptului, reţinând valabilitatea diplomelor de licenţă deţinute de reclamanţi. Totodată, în cuprinsul sentinţei, a analizat detaliat procedura legală şi obligaţiile ce incumbă autorităţilor publice în luarea măsurilor administrative pentru eliberarea diplomei de licenţă şi a suplimentului de diplomă ca urmare a promovării examenului de licenţă.
Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut în mod corect că diplomele de licenţă ale reclamanţilor sunt valabile întrucât nu au fost revocate sau anulate şi că produc efectele juridice prevăzute de normele legale, astfel că reclamanţilor li se recunosc toate drepturile conferite de lege în considerarea diplomelor deţinute.
Însă, d eşi diplomele de licenţă se bucură de prezumţia de legalitate şi veridicitate proprie actelor administrative, aceste documente sunt contestate de Ministerul Educaţiei, care face aprecieri asupra valabilităţii acestora şi susţine faptul că forma de învăţământ urmată de reclamanţi nu a parcurs procedura de evaluare academică, fiind încălcate prevederile Legii nr. 84/1995.
De altfel, toate aspectele invocate de recurent referitoare la finalizarea ciclului I de studii universitare de licenţă la specializări care nu se regăsesc în hotărârile de guvern privind autorizarea de funcţionare provizorie sau acreditarea specializărilor din cadrul instituţiilor de învăţământ superior de stat şi particular, profilurile, specializările, durata studiilor ş.a.m.d., reprezintă aspecte care ţin de legalitatea diplomei de licenţă şi, procedând în această manieră, recurentul-pârât tranşează în mod unilateral chestiunea validităţii unor acte administrative care au intrat în circuitul civil şi nu au fost supuse procedurii reglementate în art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004.
Pe de altă parte, instanţa de recurs apreciază că autoritatea recurentă nu se poate prevala de propria culpă, având în vedere calitatea de emitent a diplomelor de licenţă şi în raport cu atribuţiile pe care le are, astfel cum sunt reglementate în H.G. nr. 536/2011.
Dreptul de a le fi recunoscute reclamanţilor diplomele de licenţă nu poate fi afectat, în fapt sau în drept, de divergenţele ce au apărut, în decursul timpului, între Universitatea S.H. şi Ministerul Educaţiei, pe seama valabilităţii iniţierii şi desfăşurării formei de învăţământ la distanţă, pentru specializările la care se organizau şi cursuri de zi acreditate/autorizate, atâta timp cât Ministerul Educaţiei sau Agenţia Română de Asigurarea Calităţii în Învăţământul Superior nu au demarat şi nu au finalizat vreo procedură administrativă care să conducă la concluzia că menţionata instituţie de învăţământ superior a acţionat în afara cadrului legal, în condiţiile în care, în principiu, Ministerului Educaţiei i se recunoştea, prin art. 6 din Legea nr. 443/2002, dreptul de „a propune încetarea activităţii de învăţământ şi desfiinţarea prin lege a universităţii”.
Prin urmare, se reţine că reclamanţii sunt licenţiaţi, beneficiază de toate drepturile legale conferite de diplomele de licenţă, care se bucură de prezumţia de legalitate şi veridicitate specifică actelor administrative, iar instanţa de fond a sancţionat în mod justificat atitudinea pârâtului Ministerul Educaţiei, obligându-l să recunoască reclamanţilor diplomele de licenţă.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului împotriva sentinţei civile nr. 2675 din 23 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4826/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4855/2012. Contencios. Conflict de... → |
|---|
