ICCJ. Decizia nr. 4870/2012. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4870/2012
Dosar nr. 1009/46/2011
Şedinţa publică de la 20 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Obiectul cererii deduse judecăţii.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Administraţia Bazinală de Apă Olt a solicitat, în contradictoriu cu Administraţia Finanţelor Publice Râmnicu Vâlcea şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea, anularea Deciziei de impunere nr. 115992 din 29 decembrie 2010, emisă de AFP Râmnicu Vâlcea, precum şi anularea Deciziei nr. 45 din 10 martie 2011, emisă de DGFP Vâlcea.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin decizia de impunere sus-menţionată AFP Vâlcea a stabilit în sarcina sa obligaţii suplimentare de plată în cuantum de 682.906 RON, sume ce trebuiau reţinute şi virate în baza Legii 118/2010, reprezentând vărsăminte din reducerea drepturilor salariale.
Contestaţia administrativă i-a fost respinsă de DGFP Vâlcea, prin Decizia nr. 45 din 10 martie 2011.
Reclamanta a criticat actele contestate, susţinând, în esenţă, că:
- Decizia de impunere a fost emisă fără a exista o bază legală;
- Reclamanta nu are obligaţia legală de a aplica reducerea drepturilor salariale cu 25% prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 118/2010, în condiţiile în care veniturile sale nu se încadrează în cele enumerate de art. 65 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 500/2002;
- Organul fiscal calificat greşit natura juridică a sumelor rezultate din diminuarea cu 25% a salariilor drept o creanţă fiscală, în condiţiile în care creanţa respectivă nu este reglementată de Codul Fiscal, cu consecinţa inexistenţei obligaţiei de declarare de plată, precum şi a dreptului organului fiscal de urmărire a obligaţiei.
- Sumele stabilite cu titlul de obligaţii suplimentare au fost greşit calculate, fiind incluse şi obligaţiile reprezentând contribuţii sociale aferente acestor reduceri salariale şi anume CAS, CASS, contribuţie pentru concediu şi indemnizaţie, contribuţie pentru şomaj şi fond pentru accidente de muncă, sume pe care reclamanta le-a achitat deja, astfel, obligarea ei să plătească aceste contribuţii şi pentru reducerea de 25%, reprezintă o dublă impunere.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 402/F-CONT din 28 septembrie 2011, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea reclamantei ca nefondată.
Curtea a reţinut că prin Decizia de impunere emisă din oficiu nr. 115992 din 29 decembrie 2010 s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii suplimentare de plată la bugetul de stat în cuantum de 682.906 RON, din care 535.083 RON, reprezintă salarii cuvenite bugetului de stat (25% din totalul salariilor plătite), iar restul reprezintă contribuţiile sociale aferente acestei sume (CAS, CASS, contribuţie concedii şi indemnizaţii, şomaj, fond accidente de muncă şi boli profesionale), reţinându-se că reclamanta nu a respectat prevederile OMFP nr. 1933/2010, în sensul că nu a calculat şi nu a declarat, prin Declaraţia cod 100, suma rezultată prin diminuarea cu 25% a cuantumului brut a drepturilor de natură salarială, inclusiv cuantumul contribuţiilor de asigurări sociale datorate de angajator în luna octombrie 2010.
Prima instanţă a apreciat decizia de impunere ca legală şi temeinică.
A arătat că, prin natura serviciilor prestate şi a veniturilor încasate, reclamanta se încadrează în categoria instituţiilor publice cărora le incumbă obligaţia prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea 118/2010, de a declara şi de a vira la bugetul de stat sumele rezultate prin reducerea drepturilor salariale cu 25%, obligaţie pe care aceasta nu şi-a îndeplinit-o.
Apoi, după cum prevăd dispoziţiile citate ale art. 3 alin. (2) din Legea 500/2002 şi ale art. 1 din Ordinul nr. 1933/2010, sumele în litigiu se varsă în contul de venituri al bugetului de stat, iar, în condiţiile în care reclamanta, prin depunerea formularului cod 100 la data de 24 noiembrie 2010, a înţeles să declare doar două tipuri de creanţe fiscale - impozitul pe venituri din salarii şi vărsăminte de la PJ pentru persoane cu handicap neîncadrate, fără a include creanţa fiscală denumită, potrivit Ordinul nr. 1933/2010, „Venituri ale bugetului de stat - Vărsăminte din reducerea drepturilor salariale conform Legii nr. 118/2010”, se justifică emiterea deciziei de impunere din oficiu, în baza prevederilor art. 83 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003.
Prima instanţă a mai susţinut că în mod corect a procedat organul fiscal calculând prin estimare obligaţia de plată a creanţei principale, inclusiv contribuţiile aferente sumei cu care se reduc drepturile salariale, astfel cum prevăd disp. art. 1 din Ordinul nr. 1933/2010, reclamanta având dreptul de a-şi corecta declaraţia fiscală care a stat la baza plăţii contribuţiilor sociale, în conformitate cu prevederile art. 84 din C. proc. fisc. şi pct. 81.1 din normele metodologice de aplicare a acestuia, prin depunerea unei declaraţii rectificative, fără ca acest aspect să poată atrage nulitatea actului administrativ.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta Administraţia Bazinală de Apă Olt, solicitând în principal casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe şi în subsidiar modificarea acesteia în sensul admiterii acţiunii sale şi anularea Deciziei de impunere nr. 115992 din 29 decembrie 2010, emisă de AFP Râmnicu Vâlcea, precum şi anularea Deciziei nr. 45 din 10 martie 2011, emisă de DGFP Vâlcea.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a argumentat, în esenţă, că:
- În mod eronat a reţinut instanţa de fond că, prin natura serviciilor prestate şi a veniturilor încasate, reclamanta se încadrează în categoria instituţiilor publice cărora le incumbă obligaţia prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 118/2010;
- Creanţa în discuţie nu are caracter bugetar;
- Actul administrativ fiscal Decizie de impunere nr. 115992 din 29 decembrie 2010 a fost emis fără respectarea prevederilor legale în materie;
- Suma stabilită cu titlul de obligaţii suplimentare, în cuantum de 682.906 RON este eronat determinată, întrucât, astfel, sumele reprezentând contribuţii sociale sunt solicitate la plată de două ori de către organul fiscal.
Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimata Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reluând argumentele instanţei de fond.
4. Soluţia instanţei de control judiciar.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impune admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Înalta Curte apreciază că sunt aplicabile în cauză prevederile art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ., deoarece prima instanţă nu a administrat un probatoriu suficient, pe baza căruia să pronunţe o soluţie legală.
Pentru lămurirea situaţiei de fapt era necesară efectuarea unei expertize contabile, care să stabilească, pe baza actelor existente la dosar, temeinicia susţinerilor recurentei-reclamante, respectiv corectitudinea calculelor efectuate de autoritatea intimată în actele administrativ-fiscale atacate în speţă.
Înalta Curte consideră că în această cale de atac nu puteau fi aplicabile prevederile art. 305 C. proc. civ., întrucât în faţa instanţei de recurs nu poate fi administrată proba cu expertiză, motiv pentru care sentinţa atacată se impune a fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Soluţia casării cu trimitere are o justificare nu doar teoretică, ci şi practică: ea este impusă de faptul că altminteri s-ar încălca efectiv dreptul părţilor la cele două grade de jurisdicţie.
Este firesc ca instanţa de trimitere să administreze toate probele impuse de o completă cercetare a fondului cauzei.
Cercetarea temeinică a fondului cauzei, în sensul textului legal anterior citat, presupune existenţa tuturor elementelor de rezolvare a fondului litigiului.
Altfel spus, dacă s-ar aplica o altă soluţie procedurală, ar însemna ca instanţa de recurs să verifice pentru prima oară fondul dreptului, iar părţile să mai aibă la dispoziţie doar cele două căi extraordinare de atac de retractare - contestaţia în anulare şi revizuirea, care pot fi exercitate numai pentru motive limitativ prevăzute de Codul de procedură civilă.
În concret, instanţa de trimitere trebuie să administreze proba cu expertiză contabilă pentru a stabili calculul corect al sumelor datorate prin decizia de impunere cu titlul de obligaţii suplimentare, în condiţiile în care recurenta-reclamantă susţine dubla percepere a sumelor reprezentând contribuţii sociale.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (5) teza I şi art. 313 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Administraţia Bazinală de Apă Olt împotriva Sentinţei nr. 402/F-CONT din 28 septembrie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată.
Trimite cauza spre rejudecare către instanţa de fond.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 noiembrie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 4869/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4889/2012. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
