ICCJ. Decizia nr. 4920/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4920/2012
Dosar nr. 468/59/2011
Şedinţa de la 22 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, reclamantul B.C. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale Bucureşti, Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor şi UM "X" Lugoj, a solicitat anularea Deciziei nr. 133/CJ/716/2010 din 1 februarie 2011 şi CJ 162 din 17 februarie 2011, hotărârea nr. 1869 din 22 octombrie 2010 şi Decizia de imputare nr. 1 din 1 septembrie 2010 pentru motive de nulitate absolută, fără a se indica vreun temei legal.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a fost obligat prin Decizia de imputare nr. 1 din 1 septembrie 2010 să restituie mai multe sume în baza pretinsei caracterizări ca nelegală a demisiei sale, ori în cauză s-a omis faptul că este vorba de un raport contractual.
A mai arătat reclamantul că în baza contractului de angajare, salariu său fix a fost stabilit la suma de 643 RON şi că fără nici o clauză de modificare cu condiţii expres negociate, fără preavizare şi fără justificare s-a dispus diminuarea salariului, demisia sa fiind întemeiată tocmai pe acest motiv de nerespectare a salariului.
Prin întâmpinare Ministerul Apărării Naţionale Bucureşti a cerut respingerea acţiunii ca nefondată arătând că dl. B. nu şi-a îndeplinit obligaţia legală (şi convenţională) de a încheia, cu Ministerul Apărării Naţionale, prin oricare dintre unităţile sale din ţară la care va fi repartizat în urma promovării modului de pregătire, şi de a respecta un contract de angajare cu durata de 4 ani, în caz contrar, obligându-se la plata contravalorii cheltuielilor efectuate pe timpul perioadei de pregătire.
2. Hotărârea Curţii de Apel
Prin Sentinţa nr. 474 din 1 noiembrie 2011, Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul B.C. împotriva pârâţilor Ministerul Apărării Naţionale Bucureşti, şi Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Apărării Naţionale şi UM "X" Lugoj.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamantul a urmat un program de instruire în baza Legii nr. 384/2006 privind statutul salariaţilor şi gradaţilor voluntari, în sistemul pârâtului Ministerul Apărării Naţionale, şi ulterior a fost numit ca şofer la UM "Y" Timişoara, când a încheiat cu pârâtul Contractul de angajare nr. A 428 din 22 decembrie 2009 pentru o perioadă de 4 ani, până la 21 decembrie 2013 şi ulterior a fost mutat la UM "X" Lugoj, unde s-a încheiat contractul nr. P 40 din 11 ianuarie 2010, cu acelaşi termen de până la 21 decembrie 2013.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că la data de 2 august 2010 reclamantul a solicitat trecerea în rezervă prin demisie, cererea fiind aprobată de comandantul UM Lugoj, în cerere precizându-se a solicitat trecerea în rezervă prin demisie, conform Legii nr. 53/2000, art. 55 lit. c) şi art. 45 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 384/2006, menţionând că solicită aceasta din motive personale şi arătând că se obligă să achite contravaloarea cheltuielilor de şcolarizare pe care pârâtul le-a făcut cu pregătirea sa.
De asemenea, judecătorul fondului a reţinut că la cererea reclamantului de demisie, pârâtele au calculat pe seama reclamantului contravaloarea cheltuielilor de şcolarizare pe care le-a suportat cu instruirea acestuia, emiţând Decizia de imputare nr. 1 din 1 septembrie 2010 pentru suma de 4.894,61 RON pe care reclamantul a contestat-o în procedură prealabilă şi pârâţii au respins-o prin Decizia nr. 133/CJ 716 din 1 februarie 2010 şi Încheierea nr. 133/CJ 716 din 11 ianuarie 2010, atacate în cauză.
Susţinerea reclamantul în sensul că imputarea este nelegală întrucât demisia a intervenit urmare la diminuarea salariului său, a fost apreciată de instanţa de fond ca fiind neîntemeiată, întrucât reducerea salariului reclamantului s-a realizat în baza Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea stabilirii echilibrului bugetar, începând cu data de 1 iulie 2010, cu 25% care a fost aplicată tuturor instituţiilor bugetare, având în vedere caracterul obligatoriu al dispoziţiilor sale.
Prin urmare, Curtea de apel a constatat că măsura luată de pârâţi, de reducere a venitului reclamantului s-a întemeiat pe o lege, culpa pentru încetarea raporturilor de muncă cu pârâţii aparţinând reclamantului.
3. Recursul declarat în cauză
Împotriva sentinţei Curţii de apel a declarat recurs reclamantul B.C., criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru următoarele motive:
Recurentul susţine în esenţă că, deşi a invocat în faţa instanţei de fond încetarea raporturilor de muncă din vina intimatei care a procedat la diminuarea salariului fără consultarea sa, prima instanţă a omis să analizeze şi să constate culpa intimatei-pârâte.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul susţine că pârâta nu are voie să intervină în modificarea contractului fără un act adiţional, întrucât întreaga structură a contractului este conformă cu voinţa părţilor, iar modificarea salariului de către pârâtă este o chestiune de imixtiune în contract.
Recurentul arată că salariul a fost modificat anterior Legii nr. 118/2010, iar acest act normativ nu are temei legal de a acţiona retroactiv, dar nici pentru situaţia de după intrarea în vigoare.
În opinia recurentului, la data modificării salariului având în vedere culpa intimatei şi culpa statului, încetarea raportului de muncă nu implică obligaţia de a restitui cheltuielile de şcolarizare.
Recurentul susţine că nimeni nu poate fi constrâns în temeiul vreunei legi să suporte executarea unui contract în condiţii modificate fără acceptul său cu obligarea sa la plata daunelor, în condiţiile în care contractul ar înceta raportul de muncă ar înceta din aceste motive.
În concluzie, recurentul învederează că în condiţiile în care nu are nicio culpă pentru încetarea raporturilor de muncă, culpa fiind în totalitate a intimatei, nu operează dispoziţiile Cap. M, pct. 2, lit. f) din contract.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, precum şi sub toate aspectele, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Recurentul-reclamant a fost angajat ca şofer la Unitatea Militară "Y" Timişoara şi ulterior la Unitatea Militară "X" Lugoj, iar raporturile sale cu această instituţie au încetat la data de 2 august 2010, înainte de expirarea termenului de 4 ani prevăzut în Contractul de angajare nr. A 428 din 22 decembrie 2009 şi ulterior prevăzut şi în Contractul de muncă nr. P.40 din 11 ianuarie 2010.
Atât în cuprinsul Contractului de angajare nr. A 428 din 22 decembrie 2009 încheiat cu UM Timişoara, cât şi în Contractul nr. P 40 din 11 ianuarie 2010 încheiat cu UM Lugoj se stipulează la lit. M alin. (2) lit. f) că recurentul-reclamant se obligă să restituie contravaloarea cheltuielilor efectuate pe timpul programului de instruire în cazul încetării contractului de muncă înainte de termen pentru motive imputabile soldatului sau gradatului voluntar.
Aşa cum rezultă din actele aflate la dosarul cauzei, prin Decizia de imputare nr. 1 din 1 septembrie 2010, emisă în temeiul O.G. nr. 121/1998 s-a stabilit în sarcina recurentului-reclamant răspunderea materială pentru suma de 4.894,61 RON, reprezentând cheltuieli de întreţinere pe timpul şcolarizării-instruirii suportate de Ministerul Apărării Naţionale, iar prin Decizia nr. 133/CJ 716 din 1 februarie 2010 a fost respinsă contestaţia reclamantului.
Înalta Curte constată că recurentul-reclamant răspunde material în temeiul art. 91 din Legea nr. 384/2006 privind Statutul soldaţilor şi gradaţilor profesionişti, în situaţia în care soldaţii sau gradaţii profesionişti voluntar întrerup angajamentul sau contractul din vina lor.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 32 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 384/2006:
(3) „În cazul întreruperii înainte de termen a angajamentului şi contractelor prevăzute la alin. (1), soldaţii şi gradaţii voluntari sunt obligaţi să restituie Ministerului Apărării contravaloarea cheltuielilor efectuate pe timpul programului de instruire, calculată în condiţiile legii aplicabile cadrelor militare în activitate.
(4) Prevederile alin. (3) se aplică în cazul în care soldaţii sau gradaţii voluntari întrerup angajamentul sau contractele din vina lor.”
Susţinerile recurentului vizând culpa intimaţilor pentru încetarea raporturilor de muncă pe motiv că s-a procedat fără temei legal la diminuarea salariului, nu pot fi reţinute, Înalta Curte constatând, în acord cu prima instanţă şi contrar argumentelor înfăţişate de recurent că reducerea salariului reclamantului s-a realizat în baza Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea stabilirii echilibrului bugetar, începând cu data de 1 iulie 2010.
Din această perspectivă, Înalta Curte constată că nu sunt pertinente criticile recurentului referitoare la nelegala aplicare a Legii nr. 118/2010, întrucât cu privire la drepturile salariale ale personalului bugetar ne aflăm în ipoteza de indemnizare a unor largi categorii de personal, mai precis cvasitotalitatea personalului din sistemul bugetar.
De asemenea în privinţa adoptării unor măsuri cu impact economic general, legislatorul naţional dispune de o mare latitudine pentru a se pronunţa atât cu privire la existenţa unei probleme de interes public ce necesită o asemenea reglementare, cât şi cu privire la alegerea modalităţilor concrete de aplicare a acestei reglementări.
De altfel argumentele recurentului fondate pe ideea că încetarea raporturilor de muncă a avut loc din culpa intimaţilor, sunt contrazise de chiar conţinutul cererii sale de trecere în rezervă, în care arată că solicită trecerea în rezervă din motive personale, obligându-se să achite contravaloarea cheltuielilor de şcolarizare pe care Ministerul Apărării Naţionale le-a efectuat cu pregătirea sa.
Prin urmare, Înalta Curte constată că aspectele invocate de recurentul-reclamant în calea de atac a recursului cu privire atât la nelegalitatea deciziei de imputare, cât şi la culpa intimaţilor, nu sunt fondate, instanţa de fond, în mod corect, reţinând că în speţă sunt aplicabile prevederile lit. M. pct. 2 lit. f) din Contractul de muncă nr. P.40 din 11 ianuarie 2010.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de B.C. împotriva Sentinţei nr. 474 din 1 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 noiembrie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 4918/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4924/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
