ICCJ. Decizia nr. 5044/2012. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5044/2012
Dosar nr. 1511/46/2011
Şedinţa publică de la 28 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1.Cadrul procesual
Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 9 decembrie 2011 pe rolul Curţii de Apel Piteşti, reclamanţii V.V., B.O.G., B.F.S., G.G. şi P.R.P. au chemat în judecată Statul Român prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi au solicitat emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire la valoare indicată în raportul de evaluare, pentru imobilul teren în suprafaţă de 905.000 mp. situat în oraşul Ştefăneşti, judeţul Argeş, evaluat de R. SA - Departamentul Evaluări.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 67/F-Cont. din 22 februarie 2012 a Curţii de Apel Piteşti a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii V.V., B.O.G., B.F.S., G.G. şi P.R.P., în contradictoriu cu Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, în sensul că a fost obligată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită reclamanţilor decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru suprafaţa de 905.000 mp teren, situat în Oraşul Ştefăneşti, judeţul Argeş la valoarea de 44.100.000 lei, potrivit Raportului de Evaluare întocmit de R. SA Bucureşti -Departamentul Evaluări.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite potrivit legii, la acordarea de despăgubiri pentru o suprafaţă de 90,5 ha. teren situat în oraşul Ştefăneşti, judeţul Argeş, conform Sentinţei civile nr. 9148 din 23 decembrie 2009 pronunţată de Judecătoria Piteşti, irevocabilă prin Decizia nr. 893/R din 19 mai 2010 şi având în vedere contractul de cesiune intervenit cu privire la cote părţi din suprafaţa de teren vizată.
În cauza de faţă, instanţa de primă jurisdicţie a reţinut că dosarul reclamanţilor pentru acordarea despăgubirilor cuvenite a fost înregistrat la autoritatea administrativă în anul 2010, iar în luna iulie 2011 s-a depus raportul de evaluare, după care, deşi s-a solicitat de mai multe ori finalizarea procedurii, pârâta a rămas în pasivitate.
Susţinerea acesteia din adresa din 6 octombrie 2011, reluată în conţinutul întâmpinării, în sensul că urmează fie să emită decizia titlu de despăgubire, fie să trimită dosarul spre reevaluare, demonstrează atitudinea ei în tergiversarea soluţionării cauzei.
Din acest punct de vedere, se observă că deşi au trecut mai mult de 6 luni de la primirea raportului de evaluare, nu a mai fost întreprins niciun demers în continuarea procedurii administrative, astfel că instanţa de fond nu a primit susţinerea din întâmpinare a pârâtei, potrivit căreia va lua o hotărâre în următoarea şedinţă a Comisiei.
În consecinţă, a apreciat instanţa că pârâta refuză nejustificat să satisfacă cererea reclamanţilor având ca obiect emiterea deciziei titlu de despăgubire, încălcând art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care consacră principiul termenului rezonabil.
În consecinţă, s-a reţinut că prin depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a cererii formulate se produce reclamanţilor o vătămare, fiindu-le încălcat dreptul de proprietate asupra bunurilor, la care se referă art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
3. Recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor
Recurenta a criticat soluţia instanţei de fond ca nelegală şi netemeinică, arătând că în urma verificărilor efectuate s-a observat că dosarul reclamanţilor îndeplineşte condiţiile de fond şi de formă prevăzute de legea fondului funciar, astfel încât acesta a fost inclus pe lista de propuneri de analiză în vederea emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
S-a arătat că în urma şedinţelor în care dosarul reclamanţilor a figurat pe ordinea de zi, nu a fost întrunit cvorumul legal, respectiv prezenţa minimă a cel puţin 7 membri.
De asemenea, s-a arătat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr. 4/2012 în conformitate cu care este suspendată emiterea titlurilor de despăgubire pe o perioadă de 6 luni, sens în care a solicitat acordarea unui termen de graţie de 6 luni pentru punerea în executare a hotărârii.
II. Decizia instanţei de recurs
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează:
Verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că intimaţii-reclamanţi au invocat refuzul nejustificat al pârâtului de a le soluţiona cererea, respectiv de a se emite decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul teren în suprafaţă de 905.000 mp situat în oraşul Ştefăneşti, judeţul Argeş.
În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere se înţelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Definiţia excesului de putere este dată de art. 2 lit. m) din Legea nr. 554/2004 şi constă în exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând administraţiei publice, prin încălcarea dreptului şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, prevăzute de Constituţie sau de lege.
În cauza de faţă, Înalta Curte a constatat că dosarul reclamanţilor de acordare a despăgubirilor a fost transmis de Comisia Judeţeană Argeş Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi înregistrat la nr. 23630/FFCC/2011, în vederea emiterii Deciziei reprezentând titlul de despăgubire, obligaţie ce nu a fost adusă la îndeplinire până la acest moment de către pârâtă, deşi la dosarul înregistrat au fost depuse toate înscrisurile necesare soluţionării cauzei.
În conformitate cu dispoziţiile din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, procedura administrativă de soluţionare a dosarelor privind acordarea de măsuri reparatorii presupune parcurgerea mai multor etape şi anume: etapa transmiterii şi a înregistrării dosarelor; etapa analizării dosarelor de către Secretariatul Comisiei Centrale sub aspectul restituirii în natură a imobilului ce face obiectul notificării; etapa evaluării, etapă în care dacă după analizarea dosarului se constată că în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, dosarul va fi transmis evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare, procedura finalizându-se prin emiterea de către Comisia Centrală a deciziei reprezentând titlul de despăgubire şi valorificarea acestui titlu în condiţiile prevăzute de art. 26 din O.U.G.nr. 81/2007 care include în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Capitolul V, Secţiunea I intitulată "Valorificarea titlurilor de despăgubire".
În aceste condiţii, verificând actele şi lucrările dosarului Înalta Curte a constatat că refuzul pârâtei de rezolvare a cererii reclamanţilor se priveşte ca fiind nejustificat, cum în mod corect a apreciat instanţa de fond, admiţând acţiunea reclamanţilor.
Înalta Curte a constatat că reclamanţii s-au adresat pârâtului, manifestându-şi stăruinţa în soluţionarea cererilor sale, însă cererea a rămas fără soluţionare efectivă, împrejurare care este de natură a-i afecta pe reclamanţi în soluţionarea într-un termen rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a Curţii europene a Drepturilor Omului se constată că prin Convenţie se apără drepturi concrete şi efective, iar orice ingerinţă în drepturile consacrate de aceasta trebuie să corespundă menţinerii unui just echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Acest echilibru ce trebuie protejat ar fi distrus dacă individul ar suporta o sarcină specială şi exorbitantă.
Or, din această perspectivă Înalta Curte reţine că nesoluţionarea cererii formulate de reclamanţi, indiferent de motivaţia autorităţii recurente, ar echivala cu o vătămare a acestora în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea reparării injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia trecută.
Principiul legalităţii înseamnă, înainte de toate, existenţa unor norme de drept intern, suficient de accesibile şi previzibile, ori, în cauza de faţă, Legea nr. 247/2005 a stabilit procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură.
Înalta Curte constată că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei, aşa cum a reţinut în jurisprudenţa sa Curtea europeană a Drepturilor Omului, luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudenţă, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru persoana interesată.
În opinia Înaltei Curţi litigiul născut între reclamanţi şi autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate deosebită, iar nesoluţionarea cererii adresate instituţiei pârâte este de natură a crea o vătămare a reclamanţilor într-un drept prevăzut de lege, drept la care aceştia privesc cu speranţă legitimă.
Înalta Curte nu poate primi apărarea formulată de recurent în sensul că există o cauză exoneratoare de răspundere, întrucât nu s-a întrunit cvorumul cerut de lege, prevăzut de dispoziţiile art. 14 alin. (2) teza a II-a din Titlul VII al Legii nr. 247/2006.
Înalta Curte a reţinut că orice amânare în soluţionarea cererii reclamanţilor ar însemna depăşirea termenului rezonabil avut în vedere de dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului.
Interpretarea pe care instanţa de fond a dat-o dispoziţiilor din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, este în acord şi cu considerentele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 724 din 1 iunie 2010, conform cărora "prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale fac parte din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest aspect implicând obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională."
Înalta Curte nu poate reţine solicitarea de acordare a unui termen de graţie de 6 luni, termen prevăzut de O.U.G. nr. 4/2012, pentru executarea hotărârii de faţă, având în vedere faptul că hotărârea privind emiterea titlului de despăgubire, ce face obiectul cauzei de faţă, va fi pusă în executare cu respectarea dispoziţiilor normative aplicabile în cauză.
În temeiul actului normativ invocat, respectiv O.U.G. nr. 4/2012, pe perioada prevăzută de act este evident că este suspendată de drept emiterea titlului de despăgubire, urmând ca după expirarea termenului prevăzut de lege să fie reluată procedura de emitere a titlului.
Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei nr. 67/F-Cont. din 22 februarie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2012.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 5043/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 5047/2012. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
