ICCJ. Decizia nr. 5066/2012. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5066/2012
Dosar nr. 67574/3/2011*
Şedinţa de la 28 noiembrie 2012
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 15 decembrie 2010 la Curtea de Apel Bucureşti, reclamanta SC "A." SA - Vedea a solicitat obligarea în solidar a pârâţilor Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Ministerul Finanţelor Publice, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Giurgiu şi Agenţia Domeniilor Statului la plata sumei de 80.369,36 dolari SUA, în echivalent RON, calculat la cursul de schimb valutar comunicat de BNR la data efectivă a plăţii, cu titlul de despăgubiri pentru neemiterea în termenul legal a ordinului comun prevăzut de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 190/2004 privind stimularea privatizării şi dezvoltării societăţilor comerciale din domeniul agriculturii.
În motivarea acţiunii, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reclamanta a arătat că a încheiat cu Agenţia Domeniilor Statului contractul de concesiune din 25 aprilie 2000 pentru exploatarea terenului agricol în suprafaţă de 2657 ha, situat pe raza comunelor Vedea şi Găujani, judeţul Giurgiu, contract care a încetat la data încheierii în baza Legii nr. 268/2001 a contractului de concesiune din 14 noiembrie 2002.
Reclamanta a mai arătat că, în anul 2007, s-a adresat Agenţiei Domeniilor Statului, în calitate de autoritate publică implicată în procesul de privatizare, solicitând demararea procedurii de emitere a ordinului comun de către Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului în scopul acordării înlesnirilor de plată prevăzute de dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. a) şi d) din Legea nr. 190/2004.
Pentru conduita abuzivă a pârâţilor care, în mod nejustificat, nu au răspuns în termen legal solicitării sale de acordare a despăgubirilor, reclamanta a învederat că se impune a fi stabilită răspunderea lor patrimonială în baza prevederilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a pronunţat Sentinţa civilă nr. 5054 din 13 septembrie 2011, prin care a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
În motivarea hotărârii de dezînvestire, s-a reţinut că, reclamanta nu a promovat anterior o acţiune pentru obligarea autorităţilor pârâte la încheierea actelor prevăzute de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 190/2004, astfel că, prezenta acţiune în despăgubiri are natura juridică a unei acţiuni de drept comun, pentru care competenţa materială aparţine Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă materială şi prin Sentinţa civilă nr. 642 din 28 martie 2012 a admis această excepţie, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă, a dispus trimiterea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.
Tribunalul a constatat că nu are competenţa materială de a soluţiona acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 18 şi 19 din Legea nr. 554/2004, schimbând temeiul juridic pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., ceea ce ar constitui o încălcare a principiului disponibilităţii procesului civil.
Împrejurarea că reclamanta nu a solicitat şi obligarea pârâţilor la emiterea unui act administrativ a fost apreciată de către tribunal a nu fi de natură să determine calificarea acţiunii ca reprezentând o acţiune de drept comun în răspundere civilă delictuală, constituind dimpotrivă, un argument pentru soluţionarea acţiunii conform temeiului juridic indicat de parte.
Sesizată asupra conflictului negativ de competenţă, ivit în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 20 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că, pentru soluţionarea prezentei cauze în primă instanţă, competenţa materială aparţine Curţii de Apel Bucureşti, ca instanţă de contencios administrativ, pentru următoarele considerente:
Reclamanta SC "A." SA - Vedea s-a adresat instanţei de judecată cu o acţiune în despăgubiri pentru refuzul considerat abuziv al autorităţilor pârâte de a emite actul administrativ, reprezentând ordinul comun de scutire de la plata obligaţiilor bugetare şi de eşalonare a plăţii redevenţei în condiţiile Legii nr. 190/2004.
Cererea de chemare în judecată s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 18 şi 19 din Legea nr. 554/2004, motivându-se că pretenţia de despăgubiri rezultă din refuzul pârâţilor de a răspunde în termenul legal la cererea reclamantei referitoare la un drept recunoscut de lege sau la un interes legitim, ceea ce corespunde soluţiilor pe care le poate pronunţa instanţa de contencios administrativ.
Faţă de cadrul procesual al litigiului, determinat de reclamantă atât sub aspectul obiectului acţiunii, cât şi în privinţa cauzei juridice, se constată că instanţa de contencios administrativ a fost legal sesizată a se pronunţa în primă instanţă în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004.
Din dispoziţiile art. 8 alin. (1) ale legii sus-menţionate rezultă că obiectul acţiunii în contencios administrativ îl poate constitui anularea unui act administrativ sau obligarea unei autorităţi administrative care refuză să rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege, precum şi repararea pagubei care a fost cauzată prin actul considerat nelegal sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a cererii.
Conform acestei reglementări, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.
Aceeaşi lege defineşte în art. 2 alin. (1) lit. f) contenciosul administrativ ca fiind activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Constatând că acţiunea reclamantei se încadrează în ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la definirea obiectului litigiilor de contencios administrativ, Înalta Curte soluţionează prezentul conflict negativ de competenţă, urmând a stabili că, în primă instanţă este competentă să se pronunţe Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. SA Vedea în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, A.V.A.S. - Bucureşti, Agenţia Domeniilor Statului, Ministerul Finanţelor Publice şi A.N.A.F. - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Giurgiu, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 noiembrie 2012.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 5062/2012. Contencios. Amendă pentru... | ICCJ. Decizia nr. 5072/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
