ICCJ. Decizia nr. 5261/2012. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5261/2012
Dosar nr. 1059/39/2011
Şedinţa publică de la 11 decembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 78 din 29 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Suceava în Dosarul nr. 1059/39/2011 a fost admisă acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul C.G. în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Garda Financiară, Comisariatul General şi, în consecinţă, a fost anulată decizia nr. 1363 din 30 august 2011, cu obligarea Gărzii Financiare, Comisariatul General să-l reîncadreze pe reclamant în funcţie publică de execuţie de comisar clasa I, grad profesional superior la secţia Judeţeană Suceava a Gărzii Financiare. De asemenea, pârâta a fost obligată să-i plătească reclamantului o despăgubire egală cu salariile reactualizate şi indexate cu rata inflaţiei de la eliberării din funcţie şi până la data reintegrării efective, precum şi la plata celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat în situaţia în care nu s-ar fi dispus măsura contestată.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin încheierea nr. 64 din 22 decembrie 2011 instanţa a admis cererea de suspendare şi a dispus suspendarea executării deciziei nr. 1363 din 30 august 2011 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Garda Financiară, Comisariatul General până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii în anularea actului administrativ.
În ce priveşte constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 1363 din 30 august 2011 şi anularea acesteia, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei contestate, reclamantul a arătat următoarele:
La data de 23 iunie 2011 a fost emis preavizul de 30 zile calendaristice, ce i-a fost comunicat la data de 27 iunie 2011, prin care era stipulat faptul că poate opta pentru o funcţie publică vacantă, sub condiţia susţinerii unui examen, dacă pentru acea funcţie vor opta mai multe persoane aflate în situaţii similare.
A susţinut că anterior emiterii preavizului sus-menţionat, respectiv începând cu data de 21 iunie 2011, s-a aflat în incapacitate temporară de muncă, conform certificatelor de concediu medical nr. X1, respectiv nr. X2, stare de fapt ce a dăinuit până la data de 31 iulie 2011, astfel încât termenul de preaviz a fost suspendat pe o perioadă echivalentă concediului medical.
La revenirea din concediu medical, începând cu data de 1 august 2011 şi-a desfăşurat activitatea profesională în mod continuu şi neîngrădit, în program normal, până la data de 25 august 2011, când a solicitat şi i s-a aprobat o zi de recuperare, aferentă zilei de 26 august 2011, pentru orele lucrate suplimentar după revenirea din concediu medical.
Totodată, începând cu data de 28 august 2011, respectiv zi de luni, i s-a aprobat efectuarea unui număr de 10 zile concediu de odihnă, care s-a încheiat pe 9 septembrie 2011.
În aceasta perioadă, a fost plecat efectiv din ţară pentru tratament de specialitate, urmare a unei duble fracturi, tibie şi peroneu, suferite la piciorul drept în anul 2005 şi pentru a cărei remediere a fost în concediu medical în perioada specificată mai sus.
A arătat că în ziua de 12 septembrie 2011 i s-a comunicat sub semnătură de primire decizia nr. 1363 din 30 august 2011 de încetare a raporturilor de serviciu, modalitate şi practică evident nelegală şi abuzivă, de natură a se situa în afara oricărei posibilităţi de opţiune pentru unul din posturile libere existente, cât şi a unei eventuale participări la concurs, daca se impunea acest lucru.
Astfel, potrivit art. 99 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, persoana care are competenţa legală va dispune eliberarea din funcţia publică prin act administrativ care se comunică funcţionarului public în termen de 5 zile lucrătoare de la emitere, în situaţia când autoritatea sau instituţia publică îşi reduce personalul ca urmare a reorganizării activităţii.
A apreciat reclamantul, că au fost încălcate prevederile legale sus-menţionate, atâta timp cât decizia a fost emisă la data de 30 august 2011 şi comunicată abia la 12 septembrie 2011.
A considerat că au fost încălcate şi prevederile art. 60 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 53/2003, text care potrivit dispoziţiilor art. 117 din Legea nr. 188/1999 completează Statutul funcţionarilor publici în măsura în care nu contravine acestei legislaţii speciale.
Astfel, decizia nr. 1363 din 30 august 2011 este lovită de nulitate absolută, fiind dată cu încălcarea art. 60 C. mun. care interzice concedierea pe durata efectuării concediului de odihnă.
A mai susţinut că emiterea deciziei contestate l-a pus într-o situaţie de inferioritate şi discriminare faţă de ceilalţi colegi, aflaţi în situaţii similare, întrucât în mod obiectiv nu a avut posibilitatea de a opta pentru unul din posturile vacante, şi cu atât mai mult, de a participa la examenul susţinut pentru acele posturi, pentru care au optat mai mulţi candidaţi.
De fapt, poziţia sa, de persoană aflată în concediu de odihnă şi plecată pentru tratament medical în străinătate, a făcut imposibilă şi încunoştiinţarea sa cu privire la faptul că în zilele de 6, respectiv 8 septembrie 2011 s-a susţinut un examen de testare profesională, despre existenţa căruia ar fi fost afişat un anunţ la sediul instituţiei în ziua de 5 septembrie 2011.
A considerat că această situaţie atrage în egală măsură nulitatea actului de concediere prin emiterea acestuia cu nerespectarea unor cerinţe esenţiale de legalitate care vizează protecţia funcţionarului concediat şi acordarea unei egalităţi de şanse echivalente celorlalţi funcţionari aflaţi în situaţii similare.
Astfel, nelegalitatea şi netemeinicia actului administrativ contestat rezultă şi din faptul că nu i s-a acordat nicio şansă de natura celor ce asigură protecţia funcţionarului public împotriva concedierilor abuzive şi, mai mult decât atât, nici măcar dreptul şi posibilitatea de a beneficia de perioada de preaviz care în mod evident nu a fost parcursă, aşa cum rezultă şi din însumarea zilelor de concediu medical cu cele de concediu de odihnă.
A conchis reclamantul că perioada concediului de odihnă şi a concediului medical nu poate înlocui în vreun mod dreptul funcţionarului public de a beneficia de perioada de preaviz care este garantată prin lege. Numai funcţionarul public însuşi poate renunţa în mod unilateral la această perioadă de preaviz, lucru neaplicabil în speţa dedusă judecăţii.
A apreciat ca evident abuzul de putere exercitat de către emitentul deciziei de eliberare din funcţia publică, considerent pentru care anularea acesteia se impune şi pe acest temei.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.
A arătat pârâta că nu poate fi reţinută susţinerea reclamantului că la data emiterii deciziei de eliberare din funcţie, respectiv la data de 30 august 2011, se afla în concediu medical, fiind în incapacitate de muncă, întrucât ca urmare a verificărilor făcute la C.A.S. Suceava i s-a comunicat că certificatele medicale la care face referire reclamantul au fost completate eronat în ceea ce priveşte atât numărul din registrul de consultaţii, cât şi codificarea eronată a afecţiunii care a determinat starea de incapacitate de muncă şi înscrierea eronată a codului de diagnostic.
A susţinut că la data eliberării sale din funcţie, reclamantul nu se afla în concediu medical; că perioada incapacităţii temporare de muncă (21 iunie 2011-31 iunlie 2011) a fost avută în vedere la calcularea termenului de preaviz, în sensul că pe perioada concediului medical termenul de preaviz a fost suspendat.
Ca urmare, nu pot fi reţinute afirmaţiile reclamantului că, decizia comunicată la data de 12 septembrie 2011 este lovită de nulitate, întrucât la acea dată se afla în concediul medical.
A considerat că în mod greşit reclamantul a arătat că decizia atacată este lovită de nulitate şi este nelegală, întrucât i-a fost încălcat dreptul de a opta pentru unul din posturile vacante şi cu atât mai mult de a participa la examenul susţinut pentru acele posturi, pentru care au optat şi ceilalţi candidaţi.
A mai arătat pârâta că nu poate fi reţinută nici afirmaţia reclamantului în sensul că nu ar fi avut cunoştinţă de lista cu posturile vacante, întrucât odată cu preavizul ce i-a fost comunicat reclamantului, i s-a adus la cunoştinţă şi faptul că lista funcţiilor publice vacante pentru care poate opta a fost publicată pe site-ul Gărzii Financiare şi site-ul Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi afişată la avizierul Comisariatului General şi al secţiilor teritoriale ale Gărzii Financiare; că în urma eliberării din funcţia publică pe care o ocupa, reclamantul a fost trecut în corpul de rezervă al funcţionarilor publici.
A apreciat că nu pot fi reţinute nici susţinerile reclamantului că la emiterea deciziei de eliberare din funcţie au fost încălcate dispoziţiile art. 99 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999 şi nu au fost respectate prevederile legale C. mun.; că în cauză sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 188/1999 care nu se pot completa cu dispoziţiile dreptului comun în materie (Legea nr. 53/2003 republicată), întrucât acestea intră în contradicţie şi astfel se încalcă dispoziţiile art. 117 din Legea nr. 188/1999.
A mai susţinut pârâta că prin ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 2253 din 23 iunie 2011, s-a aprobat structura organizatorică a Comisariatului General al Gărzii Financiare, a secţiilor Judeţene şi a Secţiei Municipiului Bucureşti, repartizarea numărului maxim de posturi aprobat pentru Garda Financiară, statele de funcţii pentru Comisariatul General al Gărzii Financiare, secţiile judeţene şi Secţia Municipiului Bucureşti, precum şi Regulamentul pentru organizarea şi desfăşurarea examenului de testare profesională a funcţionarilor publici.
Pentru emiterea acestui act administrativ s-au avut în vedere în principal, dispoziţiile H.G. nr. 566/2011 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 1324/2009 privind organizarea şi funcţionarea Gărzii Financiare, precum şi prevederile actelor normative care reglementează organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi a Gărzii Financiare, în aplicarea cărora a fost emis. Astfel, prin hotărârea de guvern sus-menţionată, hotărâre necontestată de către reclamant, a fost redus numărul de posturi al acestei instituţii de la 1805 posturi la 1092 posturi.
A apreciat ca neîntemeiate şi susţinerile reclamantului în ce priveşte afectarea dreptului său constituţional la muncă, la salariu, la condiţii rezonabile de viaţă care să-i asigure un trai decent şi civilizat şi la îngrădirea dreptului său la muncă.
Cu referire la capetele de cerere privind reintegrarea reclamantului în funcţia publică deţinută anterior şi plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate şi a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat în funcţia publică deţinută, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, având în vedere că postul ocupat de reclamant a fost supus reorganizării, în prezent fiind ocupat de un alt funcţionar public care a participat la testarea profesională şi a obţinut un punctaj corespunzător.
În dovedirea acţiunii, s-au depus la dosarul cauzei la cererea instanţei documentaţia care a stat la baza ordinului atacat.
Reclamantul a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, probe admise şi administrate de instanţă.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de dispoziţiile legale aplicabile cauzei, Curtea de apel a reţinu că prin decizia nr. 1363 din 30 august 2011 emisă de Agenţia Naţionala de Administrare Fiscala, Garda Financiara, Comisariatul General, reclamantul a fost eliberat din funcţia publică teritorială de execuţie de comisar clasa I, grad profesional superior la Garda Financiară, secţia Judeţeană Suceava. Încetarea raporturilor de serviciu a fost determinată de reorganizarea activităţii.
Decizia a fost comunicată reclamantului la data de 12 septembrie 2012.
Este de necontestat că reclamantul, la data emiterii actului administrativ a cărui anulare se cere, calitatea de funcţionar public, raporturile de serviciu fiind stabilite cu Garda Financiară, secţia Judeţeană Suceava.
În calitatea sa de funcţionar public, reclamantul are, printre celelalte drepturi prevăzute de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, dreptul la recuperare pentru orele lucrate peste durata normală a timpului de lucru [art. 33 alin. (3)] şi dreptul la concediul de odihnă [art. 35 alin. (1)].
În virtutea acestor drepturi, la cererea reclamantului i s-a aprobat o zi recuperare în data de 26.08.2011 şi 10 zile din concediul de odihnă în perioada 29 august 2011–9 septembrie 201 (situaţie dovedită cu cererile reclamantului şi foaia colectivă de prezenţă).
Având în vedere actul de eliberare din funcţie, litigiul ivit între reclamant, ca funcţionar public şi autoritatea publică în cadrul căreia şi-a desfăşurat activitatea, se soluţionează potrivit Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.
Dar, potrivit art. 117 din Legea nr. 188/1999, dispoziţiile sale se completează cu prevederile din legislaţia muncii, în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice. Art. 117 din Legea nr. 188/1999 stabileşte caracterul de lege specială a acestui act normativ faţă de C. mun., lege cu caracter general.
Calificarea unei norme de drept ca specială sau generală prezintă importanţă în speţă, deoarece norma generală reprezintă situaţia de drept comun, iar norma specială constituie excepţia, astfel încât trebuie respectate două reguli: norma specială derogă de la norma generală, specialia generalibus derogant; norma generală nu derogă de la norma specială, generalia specialegus non derogant.
Fiind derogatorie de la norma generală rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în faţa unui caz ce intră sub incidenţa prevederilor sale, deci norma specială se aplică prioritar faţă de norma generală.
Însă, pentru aspectele pe care nu le reglementează, norma specială se completează cu normele generale în materie. Această concluzie este impusă de însăşi regula specialia generalibus derogant, în sensul că, fiind derogatorie de la dreptul comun, norma specială este de strictă interpretare şi aplicare, situaţiile ce nu se încadrează în prevederile sale, urmând a fi guvernate de normele generale.
Potrivit regulilor de interpretare logică, când două norme se completează, aplicarea ambelor la cazurile reale este obligatorie.
Sub acest aspect este de remarcat că art. 36 din Legea nr. 188/1999, stabileşte cu caracter prohibitiv încetarea sau modificarea raporturilor de serviciu, din iniţiativa autorităţii, în perioada concediilor de boală, a concediilor de maternitate şi a celor pentru creşterea şi îngrijirea copiilor.
Deşi legea specială nu prevede printre interdicţii şi cazul concediilor de odihnă, în C. mun., prin art. 60 alin. (1) lit. h) se interzice concedierea pe perioada efectuării concediului de odihnă, concedierea fiind un caz de încetare a raporturilor de muncă din iniţiativa angajatorului, cum este şi cazul în speţă.
Deci, din punct de vedere formal, legea generală stabileşte cu caracter imperativ, că actele de încetare a raporturilor de muncă nu pot fi emise în perioada concediului de odihnă, în considerarea faptului că în această perioadă raporturile de muncă sunt suspendate.
În acest context, pârâtul nu putea emite decizia de încetare a raporturilor de serviciu în perioada în care funcţionarul public era în concediu de odihnă.
Emiterea actului administrativ cu încălcarea dispoziţiilor art. 60 alin. (1) lit. h) C. mun., aplicabile funcţionarului public în baza art. 117 din Legea nr. 188/1999, constituie, în opinia instanţei, o exercitare a dreptului de apreciere al autorităţii publice prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor reclamantului, ceea ce constituie un abuz de drept în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 2 alin. (1) lit. n) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanţa va anula decizia nr. 1363 din 30 august 2011 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Garda Financiară, Comisariatul General Bucureşti.
O altă cauză de nelegalitate, invocată de reclamant, constă în încălcarea dispoziţiilor art. 99 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 care consacră obligaţia autorităţii de a comunica funcţionarului public actul administrativ, prin care dispune eliberarea din funcţie, în termen de 5 zile lucrătoare de la emitere.
Este adevărat că actul administrativ supus controlului de legalitate, respectiv decizia nr. 1363 din 30 august 2011, a fost comunicată reclamantului la data de 12 septembrie 2011.
Dar comunicarea actului administrativ cu depăşirea termenului de 5 zile nu are consecinţe pe planul valabilităţii, ci numai asupra momentului de la care începe să-şi producă efectele faţă de destinatarul său.
Deşi, prin concluziile scrise, reclamantul a susţinut că decizia contestată este nelegală şi pentru faptul că se întemeiază pe ordinul nr. 2253/2011 emis de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, instanţa nu va analiza acest argument deoarece nu a fost pus în discuţia părţilor în cursul dezbaterilor şi s-ar încălca principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare care guvernează procesul.
Prin dispoziţiile art. 106 ale Legii nr. 188/1999 se consacră un contencios subiectiv de plină jurisdicţie în reintegrare şi despăgubiri, în acord şi cu dispoziţiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.
În acest temei, ca urmare a anularii actului administrativ vătămător, respectiv decizia nr. 1363 din 30 august 2011, instanţa urmează să dispună reintegrarea reclamantului în funcţia publică teritorială de execuţie de comisar clasa I, grad profesional superior la Garda Financiară, secţia Judeţeană Suceava şi să i se plătească o despăgubire egală cu salariile indexate cu rata inflaţiei de la data eliberării din funcţie şi până la data reintegrării efective, precum şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat dacă nu s-ar fi dispus măsura eliberării din funcţie.
Deoarece prin art. 3 din H.G. nr. 566/2011, care a intrat în vigoare ulterior emiterii actelor administrative anulate de instanţă, calitatea de ordonator de credite şi de competenţă în numirea, angajarea, promovarea, sancţionarea şi eliberarea din funcţie a personalului de execuţie a fost transferată Comisariatului General, obligaţia de reintegrare şi plata despăgubirilor va fi pusă în sarcina acestuia.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a pârâtei Garda Financiară, Comisariatul General, va fi obligată să plătească reclamantului 16,30 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxe timbru şi timbru judiciar, conform chitanţelor depuse la dosar.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs Garda Financiară, Comisariatul General, în termen legal, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului s-au arătat , în esenţă, următoarele:
Aşa cum rezultă din Decizia Ministerului Administraţiei şi Internelor sus amintită, intimatul-reclamant a fost eliberat din funcţia publică începând cu data de 31 august 2011, dată la care nu se afla în concediu medical.
Nu are nicio relevanţă în ceea ce priveşte legalitatea şi temeinicia deciziei atacate, motivarea cu privire la nerespectarea termenului de 5 zile lucrătoare prevăzut de art. 99 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, r2, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu dispoziţiile art. 60 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 53/2003.
Instanţa de fond, în motivarea sa nu a invocat că i s-ar fi produs vreo vătămare intimatului-reclamant prin pretinsa nerespectare a termenului menţionat mai sus şi nici nu exista la dosarul cauzei vreo dovadă în acest sens.
În ceea ce priveşte susţinerile instanţei de fond, referitoare la nerespectarea prevederilor art. 60 alin. (1) C. mun. se doreşte a fi înlăturate, având în vedere că, în speţa de faţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile C. mun., ci ale Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (lege specială care, pe lângă faptul că reglementează raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, prevede expres şi procedura de urmat în cazul reorganizării activităţii instituţiei publice, motiv pentru care în materia reorganizării activităţii dispoziţiile Legii nr. 188/1999 nu se pot completa cu dispoziţiile C. mun.
În ceea ce priveşte dispoziţiile instanţei de fond referitoare la reintegrarea intimatului-reclamant în funcţia publică deţinută anterior şi plata de despăgubiri egale cu salariile indexate, începând cu data eliberării sale din funcţia publică şi până la reintegrarea efectivă susţinem că hotărârea este , de asemenea, nelegală şi netemeinică.
Referitor la reintegrarea intimatului-reclamant în funcţia publică deţinută anterior, postul ocupat de intimatul-reclamant a fost supus reorganizării, în prezent fiind ocupat de un funcţionar public care a participat la examenul de testare profesională şi a obţinut un punctaj corespunzător.
În ceea ce priveşte obligarea la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică având în vedere că, de la data eliberării din funcţie a intimatului-reclamant şi până în prezent, salariile funcţionarilor publici nu au fost indexate, astfel încât, nu există temei de fapt şi de drept pentru a se putea dispune plata unor drepturi de care intimatul-reclamant nu ar fi beneficiat nici dacă nu ar fi fost eliberat din funcţie.
În ceea ce priveşte obligarea la plata cheltuielilor de judecată, hotărârea este, de asemenea, nelegală şi netemeinică, având în vedere că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Conform acestor prevederi, partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuieli ocazionate de proces, însă pentru aceasta trebuie să se reţină culpa procesuală sau, faptul că prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, partea care a pierdut să fi determinat aceste cheltuieli.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează: art. 117 din Legea nr. 188/1999 statuează că dispoziţiile din acest act normativ se completează, printre altele, cu prevederile legislaţiei muncii, în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice. Aşadar, textul legal precitat consacră caracterul complementar al dispoziţiilor de dreptul muncii, astfel că numai în măsura în care reglementarea specială (Legea nr. 188/1999) nu este completă, iar aplicarea normelor de dreptul muncii nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de serviciu, legislaţia muncii este aplicabilă funcţionarilor publici.
Or, în privinţa încetării raporturilor de serviciu, reglementarea din Legea nr. 188/1999 este, pe de o parte completă, iar pe de altă parte, incompatibilă cu prevederile art. 60 C. mun.
Astfel, dacă în art. 60 C. mun. sunt enumerate 9 cazuri în care concedierea salariaţilor cu contract de muncă este interzisă, printre acestea numărându-se ipoteza descrisă la lit. b) din acest text de lege, pe durata concediului de odihnă, la rândul său, în art. 36 din Legea nr. 188/1999 sunt menţionate situaţiile în care se interzice în termeni categorici încetarea sau modificarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici: în perioada concediilor de boală, a concediilor de maternitate şi a celor pentru creşterea şi îngrijirea copiilor. În consecinţă, rezultă cu evidenţă că, în opoziţie cu dispoziţiile Codului muncii, doar în ipotezele enumerate în art. 36 nu poate fi dispusă încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici, interdicţie care însă nu operează şi în cazul concediului de odihnă, lista cazurilor menţionate în art. 36 fiind exhaustivă, concluzie ce se impune în raport de formularea în termeni imperativi a acestui text de lege.
Apoi, argumentul că actele de încetare a raporturilor de muncă nu pot fi emise în perioada concediului de odihnă, în considerarea faptului că, în acea perioadă raporturile de muncă sunt suspendate, nu poate fi transferat şi în privinţa raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici. Suspendarea raporturilor de serviciu este prevăzută în art. 94 din Legea nr. 188/199, iar acest text de lege nu include şi concediul de odihnă printre situaţiile care să atragă o astfel de consecinţă, astfel că argumentul dezvoltat în acest sens de instanţa de fond nu poate fi primit.
Prin urmare, dispoziţia din 30 august 2011, emisă în perioada concediului de odihnă al reclamantului, este în deplină consonanţă cu dispoziţiile legale aplicabile, astfel că în mod greşit prima instanţă a admis acţiunea şi a anulat actul infralegislativ amintit.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte va admite recursul declarat de Garda Financiară, Comisariatul General, potrivit art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica sentinţa atacată, în sensul că va respinge acţiunea formulată de reclamantul C.G., ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Garda Financiară, Comisariatul General împotriva sentinţei nr. 78 din 29 februarie 2012 a Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea reclamantului C.G., ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2012 .
| ← ICCJ. Decizia nr. 5260/2012. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 5262/2012. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
