ICCJ. Decizia nr. 674/2012. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 674/2012
Dosar nr.7286/2/2010
Şedinţa publică din 9 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii şi cadrul procesual.
Prin cererea înregistrată la pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 19 august 2010, sub nr. unic 7286/2/2010, reclamantul R.M. a solicitat obligarea pârâtei F.C., judecător la Î.C.C.J., să arate în scris motivele pentru care a încălcat dispoziţiile art. 264 alin. (1) C. proc. civ. aşa cum a solicitat prin petiţia din 13 iulie 2010 la care nu i s-a răspuns, precum şi să-i plătească daune morale în cuantum de 50 RON, ambele în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii irevocabile sub sancţiunea unor daune de 100 RON/zi de întârziere.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, prin petiţia din data de 13 iulie 2010, a solicitat pârâtei să constate că a încălcat dispoziţiile legale menţionate, şi să arate în scris motivele care au determinat această situaţie, însă nu i s-a răspuns la cerere.
Acţiunea a fost întemeiată pe Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007.
La data de 26 octombrie 2010, reclamantul şi-a precizat în scris acţiunea, în sensul că aceasta are ca obiect doar obligarea pârâtei să emită răspuns la petiţia din 13 iulie 2010.
În susţinerea cererii precizate, legal timbrată, reclamantul a depus copia cererii din 13 iulie 2010, cu ştampila de înregistrare de Î.C.C.J. - Registratura Generală.
Prin sentinţa nr. 1165 din 16 februarie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată acţiunea precizată formulată de reclamantul R.M., în contradictoriu cu pârâta F.C.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
Reclamantul a depus, la data de 13 iulie 2010, la serviciul Registratură generală al Î.C.C.J., o cerere purtând menţiunea „referitor dosar nr. 1199/1/2010", prin care a solicitat să se constate de către preşedintele completului care a soluţionat dosarul respectiv faptul că a încălcat dispoziţiile art. 164 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu a motivat hotărârea judecătorească pronunţată la 19 mai 2010 până la data înregistrării petiţiei.
Potrivit susţinerilor reclamantului, această cerere nu a primit răspuns până la data soluţionării acţiunii de către instanţă.
A constatat Curtea că, deşi, în drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004, acţiunea reclamantului nu se circumscrie domeniului de reglementare al acestei legi, nepunându-se problema unui refuz al unei autorităţi de a-şi realiza atribuţiile legale, ci de o acţiune decurgând din lipsa răspunsului la o petiţie care cade sub incidenţa OG nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor.
A constatat instanţa că în niciuna dintre cele două legi menţionate nu este prevăzută obligaţia judecătorului care a soluţionat o cauză de a răspunde în scris unei petiţii sau unui memoriu, formulate de una dintre părţile cauzei, cererea formulată de reclamant îmbrăcând forma unei petiţii care trebuia adresată conducătorului autorităţii publice, urmând a fi rezolvată prin compartimentul pentru relaţii cu publicul organizat în cadrul acesteia.
2. Recursul exercitat în cauză.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul R.M., susţinând, în esenţă că prima instanţă, prin respingerea acţiunii i-a creat un prejudiciu material prin neacordarea daunelor morale.
A susţinut că prima instanţă, în mod greşit a dezlegat prezenta cauză pe o excepţie de procedură, ceea ce este incompatibil cu statutul magistraţilor şi inechitabil în raport cu dispoziţiile Cap. IV din Statutul deontologic al magistraţilor.
A arătat, totodată, că prima instanţă a încălcat principiul contradictorialităţii, al dreptului la apărare, principiul garantării unei judecăţi imparţiale, prin neacordarea posibilităţii să-şi spună părerea, la momentul soluţionării cauzei şi că, pentru acest motiv, hotărârea pronunţată este nulă, potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate şi dispoziţiile legale aplicabile, precum şi din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin cererea formulată în prezenta cauză, reclamantul R.M. a solicitat obligarea pârâtei F.C., judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal să arate, în scris, motivele pentru care a încălcat dispoziţiile alin. (1) ind. 1, art. 264 C. proc. civ., aşa cum a solicitat prin petiţia din 14 iunie 2010, rămasă fără răspuns precum şi obligarea acesteia la daune morale în cuantum de 50 RON, iar în cazul în care nu va răspunde la petiţie nici în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, pârâta să fie obligată să îi plătească 100 RON pentru fiecare zi de întârziere.
La data de 26 octombrie 2010, reclamantul şi-a precizat în scris acţiunea, în sensul că aceasta are ca obiect doar obligarea pârâtei să emită răspuns la petiţia din 13 iulie 2010.
Reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007.
Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. din Legea nr. 554/2004 (1) persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.
Dispoziţiile art. 2 lit. o) din legea sus menţionată definesc dreptul vătămat ca fiind "orice drept prevăzut de Constituţie, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ;".
În raport cu aceste dispoziţii şi cu solicitarea reclamantului, Înalta Curte constată că acesta nu a fost vătămat într-un drept, având în vedere că nu există o prevedere legală care să impună magistraţilor să dea explicaţii justiţiabililor cu privire la motivarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate.
De asemenea, o astfel de obligaţie nu se regăseşte nici în legile speciale care reglementează activitatea instanţelor de judecată şi statutul judecătorilor, respectiv în Legile nr. 303/2004 şi nr. 304/2004.
O cerere cu conţinutul celei formulate de reclamant la data de 13 iulie 2010 îmbracă forma unei petiţii care trebuia adresată conducătorului autorităţii publice, urmând a fi rezolvată prin compartimentul pentru relaţii cu publicul organizat în cadrul acesteia.
De altfel, art. 11 din OG nr. 27/2002, prevede expres că în cazul în care prin petiţie sunt sesizate anumite aspecte din activitatea unei persoane aceasta nu poate fi soluţionată în niciun caz de către persoana respectivă.
În ceea ce priveşte motivele de recurs formulate de reclamant, Înalta Curte constată că acestea sunt străine de pricină, prima instanţă soluţionând cauza cu respectarea dispoziţiilor procedurale, în sensul citării legale a părţilor pentru ziua judecăţii şi respectării principiilor procesual civile.
Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte apreciază că prima instanţă în mod corect a reţinut că acţiunea reclamantului de obligare a judecătorului pârât să răspundă la o petiţie privind propria activitate este neîntemeiată, motiv pentru care în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de R.M. împotriva sentinţei nr. 1165 din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2012.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 670/2012. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 679/2012. Contencios. Amendă pentru... → |
|---|
