ICCJ. Decizia nr. 758/2012. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs

Decizii ICCJ 2012 (Contencios administrativ)

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 758/2012

Dosar nr. 1165/59/2010

Şedinţa publică de la 14 februarie 2012

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa nr. 117 din 16 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta SC S.P.R. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, şi a anulat parţial decizia de soluţionare a contestaţiei administrative promovată de reclamantă, emisă de pârâtă, prin Biroul de Soluţionare a Contestaţiilor, sub nr. 2029/240 din 8 septembrie 2010, precum şi decizia de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată nr. 101 din 13 mai 2009, emisă de aceeaşi pârâtă, în limita sumei de 569.816 lei, cu care a fost reîntregit profitul impozabil aferent anilor fiscali 2002 - 2005 inclusiv, obţinut de reclamantă, reprezentând dobânzi aferente contractului de împrumut încheiat la 9 aprilie 2002 cu A.S.G. SPA Italia, înregistrat la Registrul datoriei private la nr. 27249 din 18 aprilie 2002 de B.N.R. De asemenea, instanţa de fond a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.000 lei, cheltuieli parţiale de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

În mod nejustificat organul fiscal a reţinut că dobânzile în sumă de 569.816 lei, aferente contractului de împrumut semnat de reclamantă cu A.S.G. SPA Italia, având o vechime mai mare de 3 ani de la data înregistrării lor în contabilitatea societăţii, ar fi prescrise.

Astfel, din actul adiţional la contractul de împrumut încheiat sub nr. 1 din 20 martie 2004 (fila 113), rezultă că au fost modificate clauzele iniţiale ale convenţiei de împrumut, termenul acesteia fiind stabilit la „15 ani începând cu data semnării sale, din care primii 5 ani reprezintă termen de graţie la plată”. S-a menţionat expres în actul adiţional că întregul credit acordat se va rambursa în tranşe trimestriale după trecerea termenului de graţie, prima tranşă fiind scadentă la 1 ianuarie 2007, precum şi că „dobânda acumulată în cei 5 ani de graţie se va achita într-o singură tranşă, împreună cu plata primei rate de capital şi a dobânzii aferente”.

Clauzele contractuale astfel convenite sunt de natură să înlăture constatările organului fiscal potrivit cărora ar fi intervenit prescripţia dreptului creditoarei de a solicita plata dobânzilor, astfel încât ar fi fost necesară reîntregirea bazei de calcul a impozitului pe profit aferent anilor fiscali 2004 – 2005.

Într-adevăr, potrivit art. 7 alin. (1) şi (3) din Decretul nr. 167/1958 referitor la prescripţia extinctivă, „prescripţia începe să curgă de la data la care se naşte dreptul la acţiune”, iar „dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul”. În speţă, prin actul adiţional menţionat s-a stabilit că obligaţia de plată a dobânzilor cumulate în interiorul termenului de graţie, începând din 09 aprilie 2002 (data semnării contractului iniţial de împrumut), vor fi achitate abia la 01 ianuarie 2007 (data scadenţei primei tranşe pentru restituirea din capitalului), în mod cumulat, rezultând astfel că obligaţia de plată a acestor dobânzi a fost supusă unui termen suspensiv, prescripţia extinctivă a dreptului de a solicita plata lor începând să curgă abia de la momentul expirării acestui termen suspensiv, adică, abia de la data de 01 ianuarie 2007.

Faţă de acest moment, este evident că termenul de 3 ani de prescripţie extinctivă, reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 nu a expirat până la data inspecţiei fiscale, astfel încât nu se putea considera că societatea creditoare nu ar mai putea obţine, cu concursul organelor de stat, realizarea acestei creanţe, respectiv, că reclamanta nu ar m,ai avea obligaţia de plată corelativă. Aşadar, măsura dispusă prin raportul de inspecţie fiscală, luată prin decizia de impunere nr. 101 din 13 mai 2009, de reîntregire a profitului impozabil aferent anilor fiscali 2002 - 2005 cu suma de 569.816 lei, reprezentând dobânzi prescrise, este nelegală.

Pentru a stabili astfel, instanţa a arătat că nu pot fi reţinute în speţă motivele pentru care organul fiscal, prin Biroul de Soluţionare a Contestaţiilor, a apreciat că actul adiţional care a instituit termenul de graţie de 5 ani nu ar fi valabil. Astfel, împrejurarea că actul în discuţie a fost semnat de aceeaşi persoană fizică, în calitate de reprezentant al ambelor societăţi contractante, se analizează ca o situaţie de dublă reprezentare, care nu este de natură să atragă, în principiu, anularea contractului.

Prima instanţă a menţionat că în literatura de specialitate s-a exprimat şi opinia că dubla reprezentare nu se analizează ca o cauză de nulitate, absolută ori relativă, a unui act juridic, căci nu se poate admite existenţa unui viciu de consimţământ prezumat, deductibil din simplul fapt al încheierii în această formă a actului. Dimpotrivă, în actualul stadiu al legislaţiei, s-a considerat că un astfel de viciu de consimţământ nu ar fi operaţional decât prin dovedirea lui, căci art. 960 alin. (2) C. civ. statuează expres că „dolul nu se presupune”. Se impunea, aşadar, în speţă, ca organul fiscal să aplice prezumţia de valabilitate de care se bucură, până la proba contrară, orice act juridic civil şi să considere că termenul de graţie de 5 ani a fost valabil convenit prin actul adiţional din 20 martie 2004.

Din această perspectivă, s-a considerat ca lipsită de relevanţă şi împrejurarea că numitul O.S. nu a prezentat o împuternicire specială din partea societăţii creditoare, pentru semnarea actului adiţional, căci în cuprinsul actului s-a făcut referire la calitatea de reprezentant legal al acestei persoane fizice, faţă de ambele societăţi contractante, precum şi faptul că acesta nu are aplicată ştampila creditoarei, de vreme ce aceasta nu a contestat niciodată încheierea acestei convenţii, iar în raporturile cu terţii (în speţă, cu organul fiscal), puterea doveditoare a înscrisului întocmit este confirmată de actele contabile ale societăţii reclamante, care atestă derularea raporturilor contractuale dintre cele două societăţi în conformitate cu clauzele stabilite mutual, în materie comercială operând principiul libertăţii exprimării voinţei la încheierea contractelor şi cel al libertăţii probelor, principii instituite prin art. 5 şi 46 C. com. Într-adevăr, aceste norme legale obligau organul fiscal să recunoască încheierea în mod valabil a oricărui contract prin simplul acord de voinţă al comercianţilor, indiferent de forma de manifestare a acesteia, obligaţiile comerciale putând fi dovedite cu orice mijloace de probă admise în dreptul comun, precum şi prin mijloace specifice (cum sunt facturile acceptate, corespondenţa comercială, registrele comerciale etc.).

În plus, este de observat că actul adiţional supus analizei a devenit opozabil terţilor, inclusiv organului fiscal, după ce a dobândit dată certă, în condiţiile art. 1182 C. civ., prin înregistrarea sa la B.N.R. – Direcţia Statistică, în Registrul Datoriei Private Externe, astfel cum atestă adresa depusă la fila 114 din dosar, emisă de B.N.R. sub nr. IV/1/2733 din 01 aprilie 2004, în care s-a luat act că s-a luat notă de „rescadenţarea tragerilor şi a rambursării ratelor de capital şi dobândă, în conformitate cu actul adiţional nr. 1 din 20 martie 2004 la contractul de împrumut financiar extern f.n. din 09 aprilie 2002”, încheiat de reclamantă cu A.S.G. SPA din Italia.

Recapitulând argumentele expuse, prima instanţă a concluzionat că în mod nelegal a fost majorată cu suma de 569.816 lei, baza impozabilă pentru calculul impozitului pe profit aferent anilor 2002 - 2005, prin decizia de impunere atacată de reclamantă, precum şi că, raportat la această sumă, s-a respins în mod nelegal contestaţia administrativă promovată de reclamantă în procedura prealabilă sesizării instanţei. În limita acestei sume, a fost admisă acţiunea de faţă şi s-a dispus anularea parţială a deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative promovată de reclamantă, emisă de pârâtă, prin Biroul de Soluţionare a Contestaţiilor, sub nr. 2029/240 din 8 septembrie 2010, precum şi a deciziei de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată nr. 101 din 13 mai 2009, emisă de aceeaşi pârâtă.

Totodată prima instanţă a constatat că sunt nefondate celelalte motive de nelegalitate a acestor acte fiscale invocate de către reclamantă în cererea de chemare în judecată.

În ce priveşte reîntregirea bazei de impunere cu suma de 1.166.069 lei, prin redimensionarea bazei de impunere pentru calculul impozitului pe profit, urmare a comparării producţiilor obţinute de către reclamantă cu cele declarate de alţi agenţi economici de profil din zonă, reclamanta invocă, în esenţă, faptul că organul fiscal nu a realizat o analiză detaliată a cauzelor care ar putea justifica producţiile scăzute înregistrate de aceasta în cursul anilor fiscali 2004 - 2008, astfel cum s-ar fi impus, după cum s-a reţinut în situaţia unor contribuabili aflaţi într-o situaţie similară, mai exact, în cazul SC G.R. SRL.

Susţinerile astfel expuse nu au fost reţinute. Contrar aprecierilor reclamantei, în raportul de inspecţie fiscală s-au expus în mod detaliat motivele pentru care organul fiscal a apreciat că producţiile scăzute evidenţiate în documentele contabile ale societăţii, în scopul calculării obligaţiilor sale fiscale nu corespund realităţii. În alţi termeni, organul fiscal nu s-a limitat la a realiza o comparaţie matematică, cu producţiile înregistrate de alţi agenţi economici, astfel cum se susţine, ci a derulat o analiză detaliată a cauzelor care puteau justifica producţiile scăzute din anii fiscali 2004 - 2008.

Astfel, s-a reţinut că societatea reclamantă a înregistrat în fiecare din cei 5 ani fiscali pentru care s-a realizat controlul, producţii mai scăzute decât alte societăţi de profil care exploatează terenuri agricole în aceeaşi zonă. Drept urmare s-a apreciat că situaţia constatată nu pare a fi rezultatul unui caz fortuit ori a cauzei majore, că nu au fost declarate calamităţi naturale decât pentru suprafeţe foarte reduse de teren, în anii 2005 şi 2007, că aceasta a realizat lucrările de pregătire a terenurilor, de semănat, fertilizare, combatere a dăunătorilor, recoltare, prin intermediul unor firme specializate, în condiţii tehnologice de calitate, fără a formula obiecţiuni la situaţiile de lucrări prezentate, cu privire la calitatea lucrărilor ori perioada optimă în care acestea se puteau realiza, că s-a incorporat sămânţă de calitate, s-a efectuat la timp şi în mod corespunzător lucrările de întreţinere a culturilor, fiind administrate îngrăşăminte chimice etc. (filele 26-27 din dosarul instanţei).

Cât priveşte poziţionarea terenurilor aflate în exploatare, s-a constatat că, potrivit afirmaţiilor reclamantei, aceasta deţine terenuri în localităţile Saravale, Sînpetru Mare şi Igriş, aflate în imediata apropiere a oraşului Sânnicolau Mare. Aşadar, comparaţia astfel realizată apare justificată, căci, chiar dacă terenurile exploatate nu sunt amplasate pe raza teritorială a unităţii administrative Oraşul Sânnicolau Mare, acestea se află în zona agricolă menţionată, în care îşi desfăşoară activitatea productivă şi societăţile de profil care au transmis Direcţiei Agricole Timiş datele pe baza cărora s-au comunicat organului de inspecţie fiscală producţiile medii la hectar reţinute în raportul de inspecţie fiscală.

Nu pot fi reţinute în cauză, cu referire la acest punct al raportului de inspecţie fiscală, respectiv, la suma de 1.166.069 lei, cu care s-a reîntregit baza de impunere pentru calculul impozitului pe profit datorat de reclamantă nici argumentele acesteia care vizează interpretarea neunitară a legislaţiei fiscale de către organul de inspecţie fiscală, cu încălcarea dispoziţiilor art. 5 C.proc.fisc.

Obligaţia de interpretare şi aplicare a legii fiscale, instituită prin norma menţionată poate fi constatată doar în situaţii de fapt identice, în timp ce în speţă situaţia reclamantei nu este identică cu cea constatată prin raportul de inspecţie fiscală nr. 3031 din 20 iulie 2009, care a stat la baza emiterii deciziei de impunere nr. 414 din 20 iulie 2009 emisă de D.G.F.P. Timiş – Activitatea de Inspecţie Fiscală, desfiinţată prin decizia nr. 20 din 20 ianuarie 2010 a A.N.A.F. – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, emisă în soluţionarea contestaţiei administrative promovate de SC G.R. SRL (filele 117-131).

S-a arătat că situaţia este complet diferită în speţa de faţă, dat fiind că, pentru reîntregirea bazei de impunere pentru calculul impozitului pe profit, organul de inspecţie fiscală a înţeles să realizeze din start o analiză a cauzelor care puteau justifica realizarea de către societate a unor producţii sub nivelul mediu din zonă. Cum în raportul de inspecţie fiscală nr. 3502 din 30 martie 2010, întocmit de D.G.F.P. Timiş – Activitatea de Inspecţie Fiscală, după refacerea controlului, efect al desfiinţării deciziei de impunere emise pe seama de SC G.R. SRL de către A.N.A.F. – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor (filele 319 - 352), s-a realizat o analiză identică celei din cauza de faţă, cu privire la factorii ce puteau influenţa producţiile obţinute de contribuabilă, iar actele administrative emise anterior nu mai produc efecte juridice, fiind desfiinţate în procedura recursului graţios, trebuie concluzionat că organul fiscal a procedat la o interpretare unitară a normelor legale în materie fiscală, în sensul celor dispuse în cazul reclamantei. Prin urmare, a fost înlăturat şi acest argument referitor la nelegalitatea actelor administrative care fac obiect al cererii de chemare în judecată.

În egală măsură, au fost apreciate ca nefondate susţinerile reclamantei referitoare la cheltuielile în sumă de 1.027.955 lei, considerate nedeductibile de către organul fiscal, rezultând din dobânzi şi diferenţe de curs valutar aferente împrumutului contractat cu A.S.G. SPA Italia. În cuprinsul raportului de inspecţie fiscală ce a stat la baza emiterii deciziei de impunere atacată în cauză, s-a reţinut că aceste cheltuieli, aferente investiţiilor realizate de societate prin achiziţionarea de noi terenuri cultivabile, cu sumele obţinute în baza contractului de împrumut încheiat cu societatea italiană, nu sunt deductibile, întrucât nu au fost realizate pentru obţinerea de către societate de venituri impozabile, căci doar o parte a terenurilor astfel dobândite au fost cultivate pentru obţinerea de venituri impozabile. În derularea acestui raţionament, inspectorii fiscali au determinat pentru fiecare trimestru din perioada supusă controlului proporţia terenurilor cultivate, raportat la totalul suprafeţelor achiziţionate, stabilind că partea corespunzătoare terenurilor necultivate din totalul cheltuielilor generate de achiziţionarea noilor terenuri este nedeductibilă fiscal.

Acest raţionament a fost apreciat ca fiind corect. Potrivit art. 19 alin. (1) C.fisc., „profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile”. Explicitând noţiunea de cheltuieli deductibile fiscal, în art. 21 din acelaşi act normativ legiuitorul a precizat că „pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare”.

Aşadar, pentru a putea fi scăzute din veniturile realizate într-un an fiscal, în scopul determinării profitului impozabil, ca bază de impunere pentru calculul impozitului pe profit, cheltuielile de orice natură ale unui contribuabil trebuie să fie efectuate în scopul realizării veniturilor impozabile, în cazul persoanelor juridice, al căror regim juridic este guvernat de principiul specializării – în scopul obţinerii de venituri impozabile potrivit obiectului de activitate declarat în actele constitutive. Această regulă este aplicabilă şi în cazul cheltuielilor cu dobânzi şi diferenţe de curs valutar aferente unor sume împrumutate în scopul efectuării de investiţii, dat fiind că acestea au caracter accesoriu şi urmează regimul juridic al capitalului împrumutat.

În speţă, reclamanta a contractat un împrumut cu menţionata societate italiană, sumele astfel obţinute fiind utilizate parţial pentru investiţii (achiziţionarea de noi terenuri agricole), iar parţial pentru activitatea curentă (această parte fiind considerată de organul fiscal ca fiind utilizată în conformitate cu obiectul de activitate al societăţii, pentru obţinerea de venituri impozabile, deci, deductibilă la calculul impozitului pe profit). În ce priveşte sumele utilizate pentru achiziţionarea de terenuri, organul fiscal a constatat însă că în fiecare an fiscal din perioada controlată s-au înregistrat situaţii în care terenurile achiziţionate astfel nu au fost cultivate. Prin urmare, în atari situaţii, cheltuielile în discuţie (constând în dobânzi şi diferenţe de curs valutar aferente sumelor împrumutate) nu au fost realizate în acei ani fiscali pentru obţinerea de venituri potrivit obiectului de activitate al societăţii (prevăzut ca fiind cultivarea cerealelor), se apreciază ca neavând caracter deductibil, raportat la dispoziţiile Codului fiscal mai sus citate.

În cererea de chemare în judecată reclamanta nu a expus argumente care să combată acest raţionament, după cum a indicat prima instanţă susţinând doar că, având în vedere obiectul său principal de activitate, toate achiziţiile de terenuri agricole trebuie considerate ca fiind realizate în scopul obţinerii de venituri impozabile. Or, astfel cum rezultă din art. 19 alin. (1) C. fisc., investiţiile unui contribuabil nu dau acestuia dreptul de deducere a cheltuielilor la calculul impozitului pe profit, decât în măsura în care se dovedeşte că aceste cheltuieli s-au realizat în scopul obţinerii ulterioare de venituri susceptibile de impunere. O atare dovadă nu s-a făcut în speţă, de vreme ce din anexa nr. 7 la raportul de inspecţie fiscală, ale cărei date nu au fost contestate de reclamantă nici în procedura administrativă prealabilă sesizării instanţei, nici în cererea de chemare în judecată, rezultă că în întreaga perioadă supusă controlului societatea a avut în proprietate terenuri achiziţionate pe baza sumelor împrumutate, care nu au fost cultivate, ponderea acestora, raportat la totalul suprafeţelor deţinute, variind, terenurile proprii cultivate situându-se la un nivel între 17% şi 44% din totalul deţinut.

În acest sens, instanţa de fond a luat act că reclamanta a susţinut în cursul procesului că toate terenurile achiziţionate prin utilizarea sumelor împrumutate de la A.S.G. SPA Italia au fost cultivate, de îndată ce s-a intrat în posesia lor. Aceste susţineri nu au fost însă dovedite.

Astfel, instanţa a avut în vedere, în primul rând, faptul că în cursul contestării actelor administrative emise pe seama reclamantei, în procedura administrativă prealabilă sesizării instanţei, respectiv, în cererea de chemare în judecată, societatea nu a contestat realitatea datelor cuprinse în anexa nr. 7 a raportului de inspecţie fiscală, reprezentantul acesteia învederând instanţei că datele din anexa nr. 7 a raportului de inspecţie fiscală au fost calculate tocmai pe baza acestor documente.

Mai mult, se constată că aceasta a depus la dosar înscrisuri pentru a dovedi, pentru fiecare an fiscal din intervalul 2004 - 2008 inclusiv, care erau suprafeţele dobândite în proprietate şi care erau suprafeţele de teren cultivate. Înscrisurile astfel prezentate nu sunt de natură să pună la îndoială veridicitatea datelor înscrise în anexa nr. 7 la raport.

Concluzionând în sensul că reclamanta nu a dovedit că pentru anii fiscali 2004 - 2008 ar fi cultivat toate suprafeţele de teren dobândite în proprietate ori intrate în stăpânirea sa pe baza unor antecontracte de vânzare-cumpărare, instanţa de fond a apreciat că în mod legal organul fiscal a stabilit că nu sunt deductibile la calculul impozitului pe profit cheltuielile în sumă de 1.027.955 lei, reprezentând dobânzi şi diferenţe de curs valutar aferente împrumutului contractat pentru achiziţia de terenuri agricole.

Din acest punct de vedere, s-a considerat că este lipsit de relevanţă aspectul semnalat de reclamantă potrivit căruia suma de 569.816 lei ar trebui scăzută din totalul de 1.027.955 lei, întrucât ar fi fost valorificată pentru reîntregirea bazei impozabile în considerarea faptului că s-ar fi prescris dreptul creditoarei de a mai obţine plata sumelor. Cele mai sus expuse, potrivit cărora nu a intervenit prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune în sens material cu privire la dobânzile mai vechi de 3 ani la data controlului constituie argumente pentru a se reţine că, în fapt, reclamanta datora dobânzile în discuţie către creditoarea A.S.G. SPA Italia, cu corecţia că termenul lor de plată a început să curgă doar după 5 ani de la semnarea convenţiei de împrumut.

Cum aceste sume erau, deci, datorate de societate, s-a reţinut că se pot analiza ca şi cheltuieli ale societăţii, efectuate în anii fiscali în care s-au înregistrat în contabilitate. În privinţa sumei de 1.027.955 lei, reprezentând în parte dobânzi, iar în parte diferenţe de curs valutar aferente sumelor împrumutate, organul fiscal a analizat care dintre aceste cheltuieli sunt deductibile, fiind efectuate în scopul obţinerii de venituri impozabile. Prin urmare, această analiză este aplicabilă tuturor sumelor evidenţiate de reclamantă ca şi cheltuieli în perioada supusă controlului, cu atât mai mult cu cât nu se pot considera prescrise. Aşadar, actele administrative atacate apar legale pentru întreaga sumă menţionată la acest punct al raportului de inspecţie fiscală.

Analizând legalitatea actelor administrative atacate în speţă şi în privinţa cheltuielilor considerate nedeductibile de către organul fiscal, pe baza gradului de îndatorare al societăţii, instanţa a constatat că sunt neîntemeiate susţinerile reclamantei care a recunoscut că, anterior majorării cu valoarea împrumutului contractat de la asociatul unic, A.S.G. SPA Italia, capitalul său social a avut valoare negativă. Aşadar, gradul de îndatorare, calculat, potrivit art. 23 alin. (1) teza a doua C. fisc., „raport între capitalul împrumutat cu termen de rambursare peste un an şi capitalul propriu, ca medie a valorilor existente la începutul anului şi sfârşitul perioadei pentru care se determină impozitul pe profit”, apare ca fiind mai mare decât trei. Prin urmare, anterior majorării capitalului social, cheltuielile cu dobânzile nu puteau fi considerate deductibile, conform art. 23 alin. (1) teza 1 C. fisc., respectiv, pct. 60 din Normele metodologice de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

Or, astfel fiind, s-a considerat, raportat la dispoziţiile art. 23 C.fisc., că nu sunt deductibile fiscal cheltuielile evidenţiate la pct. 3.1.5. din raportul de inspecţie fiscală nr. 308 din 06 mai 2009, înregistrate anterior majorării capitalului social, fiind legală, deci, luarea lor în calcul la stabilirea impozitului pe profit datorat de reclamantă pentru anii fiscali 2006 şi 2007.

Cât priveşte cele reţinute de către organul fiscal privind caracterul deductibil al acestor sume, s-a constatat că reclamanta se află în confuzie, interpretând eronat atât cele consemnate în raportul de inspecţie fiscală, cât şi considerentele decizie de soluţionare a contestaţiei sale administrative, promovate anterior sesizării instanţei, în ambele acte reţinându-se că sunt integral deductibile fiscal doar cheltuielile cu dobânzi şi diferenţe de curs valutar aferente împrumutului contractat, ulterioare majorării capitalului social, când gradul de îndatorare al firmei a devenit mai mic decât 3 (filele 31 şi 145).

Au fost înlăturate, aşadar, şi susţinerile reclamantei privind nelegalitatea actelor atacate în privinţa caracterului nedeductibil al cheltuielilor constând în dobânzi şi diferenţe de curs valutar, pe baza gradului de îndatorare al societăţii, în sumă de 423.839 lei, evidenţiate la pct. 3.1.5 din raportul de inspecţie fiscală nr. 308 din 06 mai 2009.

Acţiunea promovată a fost apreciată că neîntemeiată şi în privinţa sumei de 200.662 lei, reprezentând TVA respins la rambursare, cu privire la care reclamanta susţine că nu a intervenit prescripţia extinctivă, deoarece pentru anii fiscali 2002 - 2003 ar fi fost supusă unei inspecţii fiscale, care nu a fost finalizată până în prezent, întrucât a fost suspendată pentru efectuarea unor cercetări penale de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sânnicolau Mare (filele 100-107).

Aceste argumente nu au fost reţinute, în condiţiile în care, potrivit art. 117 alin. (1) lit. e) C. proc. fisc., sumele de rambursat de la bugetul de stat, inclusiv TVA de rambursat, se restituie contribuabililor doar la cererea lor expresă, iar nu din oficiu. În egală măsură, art. 116 alin. (3) C. proc. fisc. prevede că stingerea prin compensare a creanţelor fiscale intervine, de regulă, la cererea contribuabilului, efectuarea din oficiu a compensării fiind stabilită doar ca o posibilitate a organului fiscal, în paragraful 4 a aceluiaşi articol.

De asemenea, art. 135 C. proc. fisc. statuează că dreptul contribuabililor de a cere compensarea sau restituirea creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la compensare sau restituire. Prin urmare, câtă vreme contribuabilul nu a exercitat dreptul său de a cerere restituirea ori compensarea în interiorul termenului de prescripţie astfel stabilit, TVA nu mai poate fi rambursată.

În speţă, în raportul de inspecţie fiscală s-a reţinut că reclamanta nu şi-a exercitat dreptul de a cerere rambursarea sau compensarea TVA de rambursat aferent anilor fiscali 2002 - 2003, astfel încât a început să curgă termenul de prescripţie, la data de 1 ianuarie 2003, respectiv, 2004, pentru sumele aferente fiecăruia din cei doi ani fiscali. Acest termen se împlinise la data controlului (început la 09 februarie 2009 şi finalizat prin raportul de inspecţie fiscală din 06 mai 2009).

Or, în cauză reclamanta nu a dovedit că anterior împlinirii celor două termene de prescripţie ar fi solicitat rambursarea TVA ori compensarea acesteia cu alte obligaţii de plată a unor creanţe fiscale, pentru a se putea reţine că ar fi întrerupt astfel termenele de prescripţie.

Împrejurarea că pentru aceiaşi ani fiscali 2002 - 2003 societatea a fost supusă unei inspecţii fiscale nu prezintă relevanţă în acest sens, acest aspect neputând fi analizat ca o cauză de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, căci nu s-a dovedit în speţă că inspecţia fiscală ar fi fost demarată ca urmare a depunerii la organul fiscal a unor deconturi de TVA, în scop de rambursare a acesteia (cu control anticipat). Dimpotrivă, înscrisurile depuse la dosar atestă că inspecţia fiscală menţionată a fost demarată la solicitarea organelor penale, urmare a informaţiilor obţinute de acestea privind sustragerea de la plata impozitelor şi taxelor la bugetul de stat de către mai multe firme, între care şi reclamanta (fila 102 din prezentul dosar).

Astfel fiind, instanţa a concluzionat că reclamanta nu şi-a exercitat dreptul de rambursare a TVA aferent anilor fiscali 2002 - 2003, astfel încât în mod legal organul fiscal a dispus diminuarea TVA de rambursat către societate cu suma de 200.662 lei, evidenţiată la pct. 3.2.1. în raportul de inspecţie fiscală nr. 308 din 06 mai 2009.

Cu privire la TVA suplimentar de plată, în sumă de 221.553 lei, rezultat ca urmare a reîntregirii bazelor de impunere ale societăţii, prin recalcularea veniturilor obţinute de aceasta din producţiile agricole din anii fiscali 2004 - 2008, reclamanta nu a invocat motive distincte de nelegalitate, făcând trimitere la cele expuse în privinţa măsurii de recalculare a impozitului pe profit, ca urmare a constatării că aceasta a declarat producţii agricole sub media înregistrată de unităţi de acelaşi profil din zonă. Ca atare, instanţa s-a limitat, la rândul său, la a face trimitere la considerentele pentru care a înlăturat ca neîntemeiate acestei susţineri, constatând că măsurile adoptate de organul fiscal pârât sunt legale şi din acest punct de vedere.

Reclamanta a contestat şi suma de 65.257 lei, TVA suplimentar de plată, aferent achiziţiilor realizate de aceasta pentru evidenţierea în C.F. a unor terenuri intrate în posesia sa în baza unor promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare, în anii fiscali 2004 - 2008. În speţă, este vorba de servicii achiziţionate de către societate, fie pentru încheierea unor contracte translative de proprietate cu privire la terenuri agricole, fie doar pe baza unor obligaţii de plată asumate prin antecontracte de vânzare-cumpărare, în vederea evidenţierii în C.F. a terenurilor, pentru a opera ulterior transferul proprietăţii (servicii notariale, topografice, alte servicii achiziţie teren).

Cu privire la acest aspect, societatea s-a prevalat de argumentul potrivit căruia toate cheltuielile suportate în baza clauzelor din antecontractele de vânzare-cumpărare au fost angajate în considerarea şi pentru obţinerea transferului de proprietate asupra terenurilor agricole, deci, în scopul obţinerii de venituri taxabile, fiind, aşadar, deductibile, în condiţiile art. 145 alin. (2) lit. a) C. fisc.

Argumentele astfel invocate nu au fost apreciate ca fiind relevante în cauză, căci organul fiscal nu a reţinut caracterul nedeductibil al acestor cheltuieli exclusiv pe baza considerentelor potrivit cărora reclamanta nu ar fi dobândit până la data controlului dreptul de proprietate asupra unora dintre terenurile ce au făcut obiect al promisiunilor bilaterale de vânzare-cumpărare, ci şi în considerarea faptului că aceste terenuri nu au fost cultivate, nefiind aducătoare de venituri impozabile. Or, s-a arătat că reclamanta nu a probat susţinerile conform cărora aceasta ar fi cultivat toate terenurile intrate în stăpânirea sa pe baza unor acte translative de proprietate ori a unor simple promisiuni bilaterale, anexa nr. 7 la raportul de inspecţie fiscală dovedindu-se a fi fost corect întocmită. Acesta este motivul pentru care organul fiscal a considerat ca fiind nedeductibil şi TVA aferent costului serviciilor prestate pentru dobândirea în proprietate a unora dintre terenuri.

Ca atare, cum reclamanta nu a probat în cauză susţinerile potrivit cărora ar fi cultivat terenurile pentru care a efectuat astfel de cheltuieli, acest aspect nefiind pus în discuţie în procesul soluţionat prin sentinţa invocată ca precedent judiciar, urmează a se concluziona că actele contestate în speţă sunt legale şi în privinţa sumei supuse analizei.

În fine, cu privire la TVA suplimentar de plată în sumă de 6.651 lei, aferent contravalorii chiriei achitate de reclamantă pentru folosinţa sediului său, instanţa constată că cererea de chemare în judecată este lipsită de obiect, căci prin decizia de soluţionare a contestaţiei administrative promovată de reclamantă, emisă de pârâtă, prin Biroul de Soluţionare a Contestaţiilor, sub nr. 2029/240 din 8 septembrie 2010, s-a anulat parţial decizia de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată nr. 101 din 13 mai 2009, pentru suma de 6394 lei, constatându-se că în faţa organului de recurs graţios s-a dovedit că locatorul SC G.R. SRL a notificat opţiunea sa pentru taxarea operaţiunilor de închirieri de bunuri imobile începând cu data de 01 aprilie 2006. Excepţia privind lipsa de obiect a acestui capăt de cerere a fost admisă prin încheierea de şedinţă din data de19 ianuarie 2011.

În ce priveşte TVA aferentă chiriei achitate către cel de al doilea locator, SC O.I. SRL, reclamanta nu a invocat motive de nelegalitate a actelor administrative emise de pârâtă, căci această societate nu a optat pentru taxarea operaţiunilor prev. de art. 141 alin. (2) lit. k) C. fisc. Prin urmare, pentru diferenţa dintre suma de 6.394 lei şi cea de 6.651 lei, cererea de chemare în judecată apare neîntemeiată.

Recursurile promovate în cauză.

Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, au declarat recurs atât reclamanta, cât şi pârâta.

2.1. Recursul promovat de recurenta-reclamantă SC S.P.R. SRL.

Invocând ca temei legal al căii de atac promovate prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. cu referire la art. 3041 C. proc. civ., recurenta reclamantă, în esenţă, a dezvoltat următoarele critici faţă de hotărârea primei instanţe:

2.1.1. -prin faptul că instanţa de fond a apreciat că măsura de reîntregire a bazei de impunere cu suma de 1.666.069 lei, prin redimensionarea bazei de impunere pentru calculul impozitului pe profit, urmare a comparării producţiilor reclamantei cu cele declarate de alţi agenţi economici de profil din zonă, astfel cum a fost dispusă prin deciziile atacate, este legală, demonstrează că instanţa a reţinut practic că producţia a fost realizată dar neînregistrată în evidenţe contabile, eventual valorificată „la negru”, ceea ce nu este legal şi nici întemeiat;

- societatea recurentă nu se află în niciuna din situaţiile prevăzute de legiuitor în art. 65 din O.G. nr. 92/2003, referitoare la estimarea bazei de impunere atunci când ea nu poate fi determinată, şi în plus, pe parcursul efectuării controlului fiscal, organul de inspecţie fiscală nu a constatat existenţa faptică a unor cantităţi de cereale în depozitele societăţii, care să nu fi fost înregistrate în contabilitate;

- raţionamentul instanţei de fond în expunerea temeiniciei soluţiei de respingere a acţiunii în anulare sub aspectul reîntregirii bazei de impunere cu suma de 1.166.069 lei este întemeiat pe stări de fapt şi nu pe dispoziţii legale prin care legiuitorul a reglementat modalitatea şi situaţiile în care baza de impunere poate fi estimată, astfel că nelegalitatea hotărârii este evidentă;

- prin soluţia astfel adoptată pe acest aspect s-a creat societăţii un dublu prejudiciu, întrucât pe lângă pierderile înregistrate ca urmare a producţiilor scăzute realizate a fost obligată să plătească şi impozit pe aceste pierderi de producţie;

2.1.2. şi în ceea ce priveşte aprecierea de către organul fiscal a nedeductibilităţii cheltuielilor în sumă de 1.027.955 lei, reprezentând dobânzi şi diferenţă de curs valutar aferente împrumutului contractat de recurentă de la A.G. SPA Italia, menţinută ca atare şi de către prima instanţă, raţionamentul este total greşit pentru că în contextul în care, la data înstrăinării terenului agricol venitul obţinut este impozabil, apare ca evident că şi cheltuiala efectuată cu achiziţionarea terenului trebuie să fie deductibilă;

- nu este legală reţinerea instanţei de fond potrivit căreia cheltuielile efectuate cu achiziţia terenului agricol, inclusiv cele efectuate cu dobânzile şi diferenţele de curs aferente împrumutului contractat pentru achiziţionarea terenului agricol nu sunt deductibile în anul fiscal în care acest teren nu a fost cultivat, în principal pentru că un astfel de teren, prin cultivare produce venituri impozabile în anii următori celui în care a fost achiziţionat;

2.1.3. - decizia organului fiscal potrivit cu care suma de 423.893 lei reprezentând cheltuieli financiare, este nedeductibilă, menţinută ca atare de instanţa de fond, este nelegală, considerentele instanţei pe acest aspect fiind străine de cauză şi cu referire la alte sume faţă de cele reţinute în cuprinsul raportului de inspecţie fiscală;

2.1.4. - cu referire la decizia organului fiscal de respingere la rambursare a TVA în sumă de 200.662 lei, aferent achiziţiilor efectuate în anii fiscali 2002 şi 2003, în sensul intervenirii prescripţiei, este de asemenea nelegală decizia instanţei de a o menţine ca atare, în condiţiile în care nu s-a reţinut întreruperea curgerii termenului de prescripţie prin demararea inspecţiei fiscale la 19 septembrie 2006;

2.1.5. - aceleaşi considerente înfăţişate la pct. 2.1.1. susţin şi nelegalitatea deciziei de impunere suplimentară cu TVA în sumă de 221.553 lei, aferent veniturilor estimate la 1.166.069 lei;

2.1.6. - nelegal a menţinut prima instanţă decizia organului fiscal de impunere suplimentară cu TVA în sumă de 65.257 lei aferent achiziţiilor efectuate pentru evidenţierea în C.F. a terenurilor dobândite în baza unor promisiuni de vânzare-cumpărare, pe considerentele arătate în hotărârea atacată.

2.2. Recursul promovat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş.

La rândul său pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş a promovat recurs împotriva hotărârii primei instanţe prin care a fost admisă numai în parte acţiunea reclamantei SC S.P.R. SRL.

Recurenta-pârâtă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş a solicitat admiterea recursului şi modificarea numai în parte a hotărârii, respectiv numai pentru limitele în care au fost anulate în parte cele două decizii atacate, şi anume suma de 569.816 lei cu care a fost reîntregit profitul impozabil, aferent anilor 2002 - 2005, inclusiv, formulând, în esenţă, următoarele critici ale sentinţei pronunţate de prima instanţă:

- în mod greşit a fost avut în vedere de instanţă actul adiţional nr. 1 din 20 martie 2004 la contractul din 9 aprilie 2002, deoarece acest act a fost întocmit tocmai în scopul fraudării bugetului de stat cu suma de 569.816 lei, ceea ce rezultă din împrejurarea că societatea a înregistrat dobânzile aferente contractului, pe cheltuieli, în perioada 2002 - 2008, fără însă a se achita această sumă;

- actul adiţional a fost încheiat intenţionat pentru a nu fi achitate dobânzile, cu consecinţa măririi cheltuielilor şi în scopul de a se reduce astfel profitul impozabil şi implicit impozitul pe profit;

- este nejustificată aprecierea instanţei care a considerat ca lipsit de relevanţă faptul că ambele societăţi au fost reprezentate de Dl. O.S., întrucât aceeaşi persoană este asociat unic atât în societatea reclamantă cât şi la SC A.S.G. SPA Italia, iar prin contractul de împrumut nu s-a stabilit un termen pentru plata respectivelor dobânzi, din analiza vechimii acestora, constatându-se că cele aflate în sold la 31 decembrie 2005, în sumă de 569.816 lei erau mai vechi de 3 ani şi neachitate până la data inspecţiei fiscale.

3. Soluţia şi considerentele instanţei de control judiciar.

Ambele recursuri sunt nefondate şi urmează a fi respinse ca atare.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse de ambele recurente, raportat la actele şi lucrările dosarului şi faţă de prevederile legale incidente din materia supusă verificării, Înalta Curte, constată că nu subzistă motive de nelegalitate de natură a conduce la modificarea hotărârii primei instanţe, în considerarea celor în continuare arătate.

Reţinând complementaritatea motivelor de recurs formulate în cauză, după cum rezultă din expunerea acestora de mai sus, Înalta Curte arată, cu titlu prealabil că le va analiza grupat, prin raportare la hotărârea atacată, răspunzându-se astfel prin argumente comune, vizând direct, după caz, legalitatea şi temeinicia hotărârii şi respectiv a motivelor invocate.

Instanţa de fond a fost sesizată de către societatea recurentă SC S.P.R. SRL cu solicitarea de anulare a deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată nr. 101 din 13 mai 2009, emisă de D.G.F.P. Timiş şi a deciziei nr. 2029/290 din 8 septembrie 2010, emisă de Biroul de soluţionare a contestaţiilor din cadrul D.G.F.P. Timiş, cerere admisă numai în parte, respectiv numai în limita sumei de 569.816 lei de la plata căreia a fost exonerată reclamanta-recurentă.

După cum rezultă şi din expunerea considerentelor hotărârii de mai sus, suma reţinută de prima instanţă ca nefiind datorată de recurenta-reclamantă reprezintă dobânzi aferente contractului de împrumut semnat de societatea reclamantă la data de 9 aprilie 2002 cu A.S.G. SPA Italia.

3.1. Examinând cu prioritate acest aspect, criticat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte, raportat la argumentele primei instanţe dar şi la actele şi lucrările dosarului, reţine că soluţia adoptată este legală şi temeinică astfel că va fi menţinută.

Prin considerente ample şi coerente raportat şi la contractul iniţial de împrumut, semnat la 9 aprilie 2002, prima instanţă a analizat natura sumei de 569.816 lei, apreciată de către organul de control fiscal ca fiind dobânzi prescrise şi impozabile, cu care s-a reîntregit baza de impunere pentru calculul impozitului pe profit şi a argumentat în sensul că respectivele dobânzi nu sunt prescrise, astfel că nu se impune reîntregirea bazei în acest mod.

Contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, Înalta Curte, apreciază, în acord şi cu cele statuate de prima instanţă, că în mod corect au fost avute în vedere clauzele cuprinse în actul adiţional la contractul de împrumut încheiat sub nr. 1 din 20 martie 2004 prin care au fost modificate condiţiile iniţiale ale convenţiei de împrumut, în sensul că s-a indicat expres că termenul de rambursare este de „15 ani de la semnare iar primii 5 ani reprezintă termen de graţie la plată”, prima tranşă de plată fiind scadentă la 1 ianuarie 2007.

În acelaşi act adiţional s-a stipulat, fără echivoc, că dobânzile acumulate în cei 5 ani de graţie se vor achita într-o singură tranşă, împreună cu plata primei rate de capital şi a dobânzii aferente.

Instanţa de fond în mod corect a apreciat asupra valabilităţii şi efectelor clauzelor cuprinse în respectivul act adiţional a cărui validitate nu putea fi nesocotită şi înlăturată pe baza unor simple prezumţii şi consideraţiuni nedovedite ale organelor fiscale.

Potrivit regulilor generale de drept ce guvernează contractul de mandat, mai bine spus „dubla reprezentare”, cum a fost cazul şi în speţă, după cum bine s-a spus, o atare situaţie nu reprezintă de plano o cauză de nulitate, căci viciul de consimţământ nu este prezumat din simplul fapt al încheierii actului în această formă.

Concluzionând pe acest aspect, Înalta Curte, apreciază aşadar, că dobânzile aflate în soldul societăţii şi neachitate până la data controlului fiscal, în raport de clauzele actului adiţional a cărui validitate nu a fost înlăturată pe cale judecătorească, distinctă, nu puteau fi considerate ca fiind „mai vechi de 3 ani”, termenul de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 nefiind împlinit. Drept consecinţă nu se poate considera nici că societatea reclamantă ar fi exonerată de obligaţiile de plată asumate, acestea urmând a fi exercitate în condiţiile şi termenii stipulaţi în actul adiţional, prescripţia extinctivă a dreptului de a cere plata lor începând să curgă abia de la data de 1 ianuarie 2007, cum au convenit părţile prin actul adiţional nr. 1 din 20 martie 2004.

Faţă de cele înfăţişate recursul declarat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş şi care viza exclusiv acest aspect, urmează aşadar a fi respins ca nefondat, soluţia instanţei fiind apreciată ca legală şi judicios argumentată.

3.2. Cu referire la criticile recurentei-reclamante, vizând respingerea în rest a acţiunii în anularea actelor fiscale atacate de către prima instanţă, Înalta Curte, reţine că şi acestea sunt neîntemeiate, raportat la cele în continuare arătate.

3.2.1. În ceea ce priveşte reîntregirea bazei de impunere cu suma de 1.166.069 lei, pentru calculul impozitului pe profit, prin redimensionarea bazei de impunere, urmare a comparării producţiilor agricole obţinute cu cele declarate de alţi agenţi economici de profil din zonă, Înalta Curte, apreciază că instanţa de fond a realizat de asemenea o analiză pertinentă şi detaliată a situaţiei de fapt, evidenţiată şi prin actele de control, cu referire la cauzele producţiilor scăzute şi înregistrate în anii fiscală 2004 - 2008, cu mult mai mici comparativ cu alte societăţi de profil din zonă.

Contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, constatările organelor de control primite şi menţinute şi de prima instanţă, în sensul că dată fiind suprafaţa mare exploatată de reclamantă, (între 490,3 ha şi 1124,19 ha în 2004) inexistenţa unor calamităţi naturale şi respectarea condiţiilor de semănat, fertilizare, etc., în condiţii tehnologice optime, prin intermediul unor firme de specialitate, nu se justifică argumentul potrivit cu care producţiile declarate de societate ce apar cu 15,5%, până la 55,37% mai mici faţă de media celor obţinute în zonă de alţi agenţi economici, se datorează numai lipsei de productivitate ridicată a solului.

În lipsa unor dovezi convingătoare, pertinente din partea recurentei, faţă de situaţia de fapt corect reţinută, argumentele organului de control, primite şi de instanţă apar ca fiind consistente şi de natură a atrage aplicabilitatea art. 65.1 din H.G. nr. 1050/2004 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 92/2003, potrivit cu care „estimarea bazei de impunere” are loc atunci când „contribuabilul” nu prezintă declaraţii care să conducă la o corectă stabilire a bazei de impunere.

3.2.2.Cu referire la aprecierea ca nedeductibilă fiscal a sumei de 1.097.955 lei, reprezentând cheltuieli cu dobânzile şi diferenţele de curs valutar, aferente împrumutului contracta de la societatea A.S.G. SPA Italia, derulat în perioada 2002 - 2008 şi utilizat pentru majorarea de capital social, s-a constatat prin actele de control că 74% din respectivul împrumut a fost destinat achiziţiei de terenuri agricole.

Aprecierile recurentei având mai degrabă natura unor deducţii şi prezumţii personale faţă de argumentele instanţei de fond referitoare la nedeductibilitatea fiscală a cheltuielilor efectuate cu achiziţia unui teren agricol, inclusiv cele efectuate cu dobânzile şi diferenţele de curs aferente împrumutului contractat în acest scop, în anul fiscal în care terenul respectiv nu a fost cultivat, nu pot fi primite, fiind contrare prevederilor exprese cuprinse în art. 19 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003.

Potrivit acestor texte, „profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. La stabilirea profitului impozabil se iau în calcul şi alte elemente similare veniturilor şi cheltuielilor potrivit normelor de aplicare” (art. 19 alin. (1).

„Pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare” (art. 21 alin. (1).

Apare aşadar ca fiind legală interpretarea instanţei de fond vizând stabilirea naturii „deductibile” a unor cheltuieli în scopul realizării de venituri dintr-un an fiscal.

3.2.3. Nici criticile referitoare la modul în care a fost reţinută şi menţinută nedeductibilitatea cheltuielilor financiare, în sumă de 423.893 lei, aferente anilor 2006 şi 2007, nu pot fi primite, dată fiind argumentaţia, de asemenea amplă şi convingătoare a instanţei de fond care, pornind de la constatările organelor fiscale a reţinut, în esenţă, că potrivit art. 60 din normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004 nedeductibilitatea acestor cheltuieli a fost corect stabilită dată fiind valoarea negativă a capitalului propriu. Cum recurenta nu a prezentat acte care să ateste contrariul, textul de lege sus arătat rezultă că a fost corect aplicat situaţiei faptice constate de organele fiscale.

A fost totodată explicitată în detaliu de către instanţa de fond şi confuzia în care s-a aflat reclamanta-recurentă, în ceea ce priveşte interpretarea consemnărilor cuprinse în actele fiscale, cu referire la gradul său de îndatorare.

3.2.4. Cu referire la respingerea la rambursare a TVA în sumă de 200.662 lei, Înalta Curte, constată că susţinerile recurentei sunt contrazise de actele şi lucrările dosarului la care face trimitere în sensul că starea de fapt indicată nu a fost recunoscută ca atare de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş.

Dimpotrivă, s-a indicat (fila 156 dosar fond) că societatea nu a solicitat, cu referire la soldul contului 4424 (la data de 31 decembrie 2003 era de 200.662 lei) rambursarea sau compensarea până la data inspecţiei, termenul de prescripţie fiind împlinit la 1 ianuarie 2009, fiind astfel incidente prevederile art. 135 din O.G. nr. 92/2003, cu modificări şi neputându-se reţine că termenul ar fi fost întrerupt de demararea inspecţiei la 19 septembrie 2006, în atare condiţii.

3.2.5. În ceea ce priveşte decizia organului de inspecţie fiscală de impunere suplimentară cu TVA în sumă de 221.553 lei TVA, apreciat ca aferent veniturilor suplimentare estimate la 1.166.069 lei, prin recalcularea veniturilor obţinute din producţiile agricole aferente anilor fiscali 2004 - 2008, Înalta Curte, reţine ca şi prima instanţă, în virtutea consideraţiunilor expuse deja la pct. 3.2.1, că şi sub acest aspect constatările organului fiscal apar ca fiind întemeiate şi ca atare au fost corect menţinute şi de prima instanţă.

3.2.6. În fine, cu privire la impunerea suplimentară cu TVA în sumă de 65.257 lei aferent cheltuielilor efectuate pentru achiziţiile de terenuri pe bază de promisiune de vânzare (e.g. evidenţierea în C.F. a terenurilor dobândite) subzistă argumentele sus arătate, în sensul că respectivele terenuri achiziţionate nu sunt cultivate şi nici aducătoare de venituri impozabile.

Aşa fiind, corect s-a apreciat, în conformitate cu art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 că întrucât cheltuielile aferente terenurilor achiziţionate pe bază de promisiune de vânzare nu sunt în folosul operaţiunilor taxabile ale societăţii, TVA aferentă acestora este nedeductibilă fiscal, în anul respectiv.

Faţă de toate cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., vor fi aşadar respinse ca neîntemeiate ambele recursuri promovate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursurile declarate de reclamanta SC S.P.R. SRL şi de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş împotriva sentinţei nr. 117 din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 719/2012. Contencios  ICCJ. Decizia nr. 762/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate... →

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 758/2012. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs