ICCJ. Decizia nr. 771/2012. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 771/2012
Dosar nr.1351/59/2011
Şedinţa publică din 16 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Calea de atac exercitată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, reclamantul D.F.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor, anularea Ordinului nr. 7217 din 2 august 2011 prin care s-a dispus eliberarea sa din funcţia deţinută cu consecinţa reintegrării şi a plăţii salariilor aferente, ulterior reclamantul solicitând şi suspendarea ordinului atacat în condiţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004.
În motivarea cererii de suspendare reclamantul a arătat că executarea imediată a ordinului atacat îi produce o pagubă iminentă de vreme ce în prezent face parte din corpul de rezervă a funcţionarilor publici situaţie ce impune însă interdicţia de a se angaja în baza unui contract de muncă cu o durată mai mare de 12 luni conform art. 105 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 188/1999, iar în ceea ce priveşte cazul bine justificat a arătat că acesta rezidă din faptul că ordinul de eliberare din funcţie s-a emis cu încălcarea art. 99 şi 100 din Legea nr. 188/1999 şi art. 39 din HG nr. 611/2008.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea cererii de suspendare arătând că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile privind cazul bine justificat şi producerea pagubei iminente.
Prin Încheierea din 7 noiembrie 2011, Curtea de Apel Timişoara a respins cererea de suspendare formulată de reclamantul D.F.G. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în esenţă, că prin ordinul atacat s-a procedat la încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantului prin eliberarea sa din funcţia publică de execuţie, măsură ce a fost dispusă în urma rezultatelor finale ale examenului de testare profesională desfăşurat în perioada 18 - 29 iulie 2011 pentru ocuparea funcţiilor publice vacante în cadrul instituţiei pârâte, prin aplicarea dispoziţiilor cuprinse în Ordinele ANAF nr. 2406 şi nr. 2407 din 4 iulie 2011.
Cu privire la cazul bine justificat, instanţa de fond a reţinut că în speţă nu s-a relevat existenţa unui indiciu de nelegalitate a ordinului atacat întrucât măsura dispusă a avut la bază aplicarea prevederilor cuprinse în Ordinele ANAF nr. 2406 şi 2407 din 4 iulie 2011, acte care reglementează o măsură distinctă de reorganizare a instituţiei pârâte precum şi un caz de încetare a raporturilor de serviciu (nepromovarea examenului de testare profesională) diferit de cel cuprins în art. 100 din Legea nr. 188/1999, republicată.
În ceea ce priveşte condiţia prevenirii unei pagube iminente, instanţa de fond a constatat că, în speţă, nu s-a dovedit îndeplinirea acestei condiţii, întrucât prin măsura dispusă, privind eliberarea din funcţia publică de execuţie, nu este de natură a produce o pagubă iminentă, iar reclamantul nu a făcut dovada unei pagube ce nu poate fi reparată ulterior.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că dispoziţiile art. 105 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 188/1999, invocate de reclamant, nu justifică o pagubă iminentă ce nu ar putea fi ulterior reparată, în condiţiile în care în ipoteza anulării ordinului atacat şi a reintegrării reclamantului acesta va beneficia de drepturile salariale pe toată perioada cuprinsă între data emiterii ordinului şi reintegrarea sa în funcţie, iar pe de altă parte, nimic nu-l împiedică pe reclamant să renunţe la beneficiul corpului de rezervă al funcţionarilor publici prin cererea formulată în condiţiile art. 105 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 188/1999, republicată.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamantul D.F.G., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. potrivit căruia încheierea atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
În motivarea căii de atac se susţine, în esenţă, că a fost dovedită îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube, pentru a fi admisă cererea de suspendare formulată.
Se menţionează, în esenţă, că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că nu există indicii în ceea ce priveşte nelegalitatea actului administrativ a cărui suspendare s-a solicitat deşi, s-a dovedit că acesta a fost emis cu încălcarea art. 99 alin. (1) şi 3, art. 108 din Legea nr. 554/1999, art. 39 din HG nr. 611/2008.
De asemenea, se precizează că prima instanţă în mod eronat a reţinut că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiei referitoare la paguba iminentă deşi includerea sa în corpul de rezervă al funcţionarilor publici îi impune anumite condiţii restrictive, fapt ce reprezintă un prejudiciu cert pe care îl produce aplicarea actului administrativ a cărui suspendare o solicită.
Intimata Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Timişoara a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menţionând că sentinţa recurată este legală şi temeinică întrucât nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, acest fapt fiind confirmat şi de Sentinţa nr. 551 din 5 decembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara prin care s-a respins acţiunea reclamantului pe fondul cauzei.
3. Soluţia instanţei de recurs
Înalta Curte, analizând recursul în raport de motivele invocate, de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, de susţinerile părţilor, de dispoziţiile legale incidente, apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Instanţa de recurs apreciază că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. potrivit căruia „hotărârea este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii".
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".
Conform art. 15 alin. (1) din aceeaşi lege, suspendarea executării actului administrativ poate fi solicitată de reclamant pentru motivele prevăzute la art. 14 şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea actului, astfel cum s-a procedat în cauza dedusă judecăţii.
Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanţa de fond trebuie să constate şi să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii cerute de dispoziţiile menţionate, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepţională.
Îndeplinirea condiţiilor cazului bine justificat şi a iminenţei unei pagube sunt supuse aprecierii judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza circumstanţelor de fapt şi de drept ale cauzei. Acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube în cazul particular supus evaluării.
Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ.
Îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să rezulte cu uşurinţă în urma unei cercetări sumare a aparenţei dreptului.
După cum se constată, prima instanţa soluţionând cererea de suspendare a apreciat în mod corect că în cauză nu este îndeplinită condiţia referitoare la „cazul bine justificat" întrucât recurenta-reclamantă nu a reuşit să dovedească împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care să răstoarne prezumţia de legalitate a actelor administrative fiscale a căror suspendare se solicită.
În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi, a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.
Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.
Recurentul-reclamant, după cum se constată, se rezumă doar la susţineri privind nelegalitatea pe fond a actului administrativ or, în cadrul procedurii suspendării unui act administrativ fiscal este permisă doar cercetarea sumară a aparenţei dreptului legitim vătămat şi nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.
În consecinţă, în mod corect, prima instanţă a statuat că nu a fost dovedită îndeplinirea condiţiei referitoare la cazul bine justificat care să conducă la suspendarea executării actelor administrative fiscale în cauză.
Faptul că instanţa de fond a reţinut în mod corect că această condiţie nu este îndeplinită, nefiind răsturnată prezumţia de legalitate a actului administrativ a cărui suspendare se solicită, este confirmată şi de faptul că prin Sentinţa nr. 551 din 5 decembrie 2011 pronunţată pe fond de aceeaşi instanţă, s-a respins acţiunea reclamantului, situaţie necontestată de părţile în litigiu.
Cât priveşte criticile referitoare la îndeplinirea condiţiei pagubei iminente, astfel cum aceasta este definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte constată, de asemenea, că argumentele reţinute în sentinţa atacată sunt fondate, pentru că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente, or, în cauză nu s-a administrat niciun fel de probă de natură să formeze convingerea instanţei în sensul iminenţei unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepţie al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituţii juridice.
Mai mult, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se impune îndeplinirea cumulativă a condiţiilor referitoare la cazul bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente, or, în condiţiile în care în mod corect instanţa de fond a reţinut că nu s-a dovedit îndeplinirea unei condiţii menţionate, soluţia pronunţată este temeinică şi legală, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de D.F.G. împotriva Încheierii din 7 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2012.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 770/2012. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 772/2012. Contencios. Suspendare executare act... → |
|---|
