ICCJ. Decizia nr. 807/2012. Contencios

Decizii ICCJ 2012 (Contencios administrativ)

I. Circumstanțele cauzei

1. Obiectul acțiunii

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, reclamanții A.G., A.P., B.I., B.G., B.C.M., B.V., C.E.M., D.S. - moștenitor al lui D.R., D.M.V., G.A., G.G., I.F., I.M., J.A., J.G., J.D., M.Ș., M.E.I., M.N., M.S., N.A., Ș.M., S.I., S.A., T.V. și C.C.N. au Solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Economiei și Oficiul Participațiilor Statului și Privatizării în Industrie, obligarea Guvernul României să emită hotărârea de guvern prin care să le fie vândute direct acțiuni ale pârâtei SC P. SA, până la limita de 8% din capitalul social, vânzarea urmând a se realiza la același preț cu care acțiunile au fost vândute către investitorul strategic "X", de 0,0525 euro/acțiune, conform Hotărârii AGEA a SC P. SA din data de 14 septembrie 2004, publicată în M. Of. partea a IV-a la data de 28 septembrie 2004, respectiv 0,2158 lei/acțiune, obligarea pârâților Ministerul Economiei și Oficiul Participațiilor Statului și Privatizării în Industrie să stabilească procedurile, termenele și condițiile pentru vânzarea directă a pachetului de acțiuni, precum și obligarea Ministerului Economiei și Oficiului Participațiilor Statului să le ofere spre vânzare directă pachetul de acțiuni cu cheltuieli de judecată.

în motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au îndeplinit procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, autoritățile publice chemate în judecată având obligația legală ca în temeiul dispozițiilor O.G. nr. 55/2003 să emită actul administrativ în baza căruia să opereze transferul acțiunilor.

Au mai precizat reclamanții că, în calitate de angajați ai SC P. SA la momentul iulie 2004, când a avut loc privatizarea P. (prin transferul pachetului majoritar deținut de statul român către un agent economic privat), au dobândit aptitudinea de a deține acțiuni la societatea comercială, până la limita a 8% din capitalul social, prin acte normative ulterioare urmând a fi stabilită numai modalitatea concretă de distribuire a acestor acțiuni. Statul român a recunoscut dreptul salariaților de a beneficia de cele 8% din acțiunile P., în conformitate de O.G. nr. 55/2003, însă autoritățile au sistat apariția hotărârii de guvern care să concretizeze acest drept.

A fost atașat răspunsul Oficiului Participațiilor Statului și Privatizării în Industrie la plângerea prealabilă, prin care s-a susținut că Guvernul României este cel care poate emite hotărârea prin care să se concretizeze dreptul salariaților de a dobândi acțiunile la SC P. SA, doar după stabilirea momentelor la care se va putea realiza achiziționarea acțiunilor și cota procentuală putându-și exercita dreptul de a le cumpăra. A mai precizat pârâtul că a inițiat un proiect de hotărâre a Guvernului, dar până în prezent nu a primit aprobările necesare.

Pârâtul Oficiului Participațiilor Statului a formulat întâmpinare prin care a reiterat argumentele sale în sensul respingerii acțiunii pentru lipsa cadrului legal prin care să fie stabilite momentele, termenele, cota procentuală și condițiile în care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către salariați. Pârâtul Guvernul României a formulat de asemenea întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, cu motivarea de esență că doar acesta are competența de a stabili cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați și momentele la care se va realiza acest lucru.

2. Hotărârea primei instanțe

Prin Sentința nr. 206 din 25 noiembrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă, în parte, doar față de pârâtul Guvernul României, acțiunea formulată de reclamanți, instanța obligând pârâtul să emită hotărârea de guvern prin care să le fie vândute reclamanților acțiuni ale SC P. SA până la limita de 8% din capitalul social, la prețul de 0,0525 euro/acțiune, respectiv 0,2158 RON/acțiune. Au fost respinse celelalte capete de cerere, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei și Oficiul Participațiilor Statului și Privatizării în Industrie. Pârâtul Guvernul României a fost obligat să plătească reclamanților câte 300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, potrivit probatoriului administrat, toți reclamanții au avut sau au calitatea de salariați ai SC P.SA, în patrimoniul lor născându-se dreptul virtual de a dobândi acțiuni la această societate comercială, până în limita a 8% din capitalul social, la același preț de vânzare către "X", de 0,0525 euro/acțiune, respectiv 0,2158 RON/acțiune, potrivit dispozițiilor O.G. nr. 55/2003.

S-a mai constatat că, în vederea realizării procesului de privatizare, a fost emisă O.G. nr. 55/2003, prin care s-a prevăzut o măsură avantajoasă pentru salariații societății, care, în temeiul art. I, au dreptul de a cumpăra, potrivit legii, în mod direct acțiuni ale societății până la limita de 8% din capitalul social, la același preț cu care s-au vândut acțiunile în cadrul procesului de privatizare. Totodată, prin art. V din aceeași ordonanță s-au modificat dispozițiile O.G. nr. 49/1997 privind înființarea P. SA, în sensul stabilirii limitei din capital ce poate fi vândut în mod direct salariaților, precizându-se că prin hotărâre de guvern se va stabili cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați și momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către aceștia.

A apreciat judecătorul fondului că nu se poate reține apărarea pârâților în sensul că s-ar încălca atribuțiile executivului prin obligarea la emiterea unei hotărâri de guvern sau la adoptarea unor anumite conduite, pentru că reclamanții au o speranță legitimă în concretizarea dreptului lor, deja configurat printr-un act normativ, în caz contrar acesta fiind lipsit de conținut. Esențial este faptul că Guvernul trebuie să se conformeze dispoziției preexistente, de adoptare a unei hotărâri prin care să vândă reclamanților direct acțiunile la SC P. SA, până la limita de 8% din capitalul social, la același preț de vânzare a acțiunilor către "X".

A reținut prima instanță că ordinea firească a demersurilor impuse autorităților este emiterea hotărârii de guvern, urmată de stabilirea procedurilor, termenelor și condițiilor pentru vânzarea acțiunilor și oferirea spre vânzare directă a acțiunilor.

Cum fără hotărârea de guvern, deci fără a se stabili în mod concret cota ce urmează a fi transmisă salariaților SC P. SA, nu se poate trece la celelalte etape, prima instanță a constatat că doar primul capăt de cerere poate fi admis, toate celelalte apărând ca premature.

S-a mai apreciat că Ministerul Economiei și Oficiul Participaților Statului și Privatizării în Industrie nu au culpă procesuală, atâta vreme cât au: încercat elaborarea unui proiect de act prin care să stabilească procedurile, termenele și condițiile pentru vânzarea directă, ce nu a primit însă avizele corespunzătoare.

De asemenea, în ce privește petitului 3, respectiv oferirea spre vânzare a acțiunilor, s-a reținut că această cerere constituie o operațiune cu natură strict comercială, ce nu poate fi cenzurată pe calea contenciosului administrativ, astfel încât capătul de cerere formulat în acest sens este inadmisibil.

3. Recursul exercitat de pârât

Guvernul României a atacat cu recurs sentința menționată, solicitând modificarea ei în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

în esență, expunând cadrul normativ aplicabil în speță, recurentul - pârât a arătat că prin O.G. nr. 55/2003 a fost conferită Guvernului atribuția de a stabili momentul la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către salariați și cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de aceștia, fără a fi impus un termen pentru emiterea respectivei hotărâri de guvern.

A subliniat că singura autoritate competentă să adopte măsurile necesare continuării sau finalizării unui proces de privatizare este Guvernul, la momentul pe care îl va aprecia oportun.

în acest condiții, consideră recurentul - pârât, analiza efectuată de instanța de fond este arbitrară și se substituie atribuțiilor executivului, ignorând limitele competenței instanței de contencios administrativ și jurisprudența înaltei Curți.

în altă ordine de idei, recurentul - pârât a criticat sentința sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligat, considerându-l excesiv față de complexitatea cauzei. A invocat, în fundamentarea acestui motiv de recurs, prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul că recuperarea cheltuielilor de judecată urmează a fi făcută în măsura în care cheltuielile au fost necesare, reale și în limita unui cuantum rezonabil.

4. Apărările intimaților

4.1. Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, în temeiul art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Răspunzând motivelor de recurs, intimații-reclamanți au arătat că sentința primei instanțe nu constituie o subrogare în drepturile și atribuțiile Guvernului, lăsându-i acestuia marja de apreciere asupra conținutului hotărârii.

Ceea ce a făcut prima instanță constă doar în sancționarea refuzului de a emite un act administrativ pentru punerea în aplicare a legii, situație care se încadrează perfect în prevederile art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, anume obligarea autorității la emiterea unui act administrativ.

Este adevărat că legea nu a stabilit un termen limită pentru adoptarea hotărârii Guvernului, dar dacă s-ar accepta punctul de vedere al recurentului, punct de vedere conform căruia termenul este lăsat la totala și neverificabila opțiune a Guvernului, ar însemna ca actele normative să fie lipsite în realitate de eficiență, ca legea să nu se aplice. Or, legea nu poate fi interpretată decât în sensul în care se aplică, iar nu în sensul în care textul este inutil.

Mergând mai departe cu raționamentul recurentului, intimații - reclamanți au adăugat că se ajunge la concluzia că, prin Ordonanța de Guvern nr. 55 din 2003 recurentul și-a instituit o obligație pur potestativă printr-un mecanism legislativ, ceea ce este de neacceptat pentru un act normativ.

în consecință, singura interpretare conformă legii a textului normativ citat mai sus este aceea potrivit căreia, deși nu a stabilit un termen limită expres până la care să adopte hotărârea de Guvern, acesta a avut efectiv în vedere un termen rezonabil, necesar pentru formalitățile administrative corespunzătoare.

Intimații - reclamanți au conchis că interpretarea promovată de recurent conduce efectiv la negarea unui drept recunoscut prin lege, drept care ar fi lipsit de substanță dacă se acceptă ideea termenului sine die pentru adoptarea hotărârii de Guvern.

4.2. Prin întâmpinarea sa, intimatul-pârât Oficiul Participanților Statului și Privatizării în Industrie a solicitat admiterea recursului, arătând că susținerile cuprinse în motivarea recursului sunt întemeiate.

Totodată, a făcut referire la jurisprudența existentă în materie, indicând Decizia nr. 411 din 27 ianuarie 2005 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal și Sentința nr. 50/F-C din 07 aprilie 2004 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal.

5. Excepția de neconstituționalitate invocată în recurs

La data de 24 septembrie 2010, intimații - reclamanți au invocat, în scris, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I,art. IV și art. V din O.G. nr. 55/2003 privind unele măsuri pentru derularea procesului de privatizare a SNP - P. SA, în raport cu dispozițiile art. 146 lit. d) din Constituția României.

în motivarea excepției de neconstituționalitate, intimații-reclamanți au susținut că, deși sunt posesorii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile criticate din O.G. nr. 55/2003 nu prevăd un termen rezonabil în care Guvernul să fie obligat să emită hotărârea pentru ca salariații să poată intra în posesia acțiunilor ce li se cuvin și astfel nu le sunt conferite garanții pentru respectarea drepturile lor fundamentale, așa cum acestea sunt consacrate de dispozițiile Constituției.

Totodată, au invocat existența unei discriminări, susținând că, spre deosebire de acționarul majoritar "X", au rămas cu o simplă promisiune prevăzută de lege, deși au trecut 7 ani de la adoptarea ordonanței.

Prin încheierea din data de 28 ianuarie 2011, înalta Curte a dispus sesizarea Curții Constituționale în vederea soluționării excepției, în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992. Opinia înaltei Curți a fost aceea că dispozițiile art. I și art. IV din O.G. nr. 55/2003, precum și dispozițiile art. V din aceeași ordonanță, referitoare la modificarea art. 9 din anexa nr. 1 - "Statutul SNP. "P." - SA București", a O.U.G. nr. 47/1997, aprobată cu modificări prin Legea nr. 70/1998, sunt neconstituționale și contravin dispozițiilor art. 44 alin. (1) din Constituție, întrucât se permite autorităților publice o libertate de apreciere absolută, arbitrară, în ceea ce privește stabilirea momentului la care persoanele îndreptățite vor putea dobândi proprietatea asupra acțiunilor societății ceea ce reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate al recurenților-reclamanți asupra "bunului" lor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca "speranță legitimă" întemeiată pe dispozițiile criticate care le consacră fără echivoc dreptul de a dobândi acțiuni ale SC "P." SA.

Prin Decizia nr. 1421 din 20 octombrie 2011, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate, ca inadmisibilă, reținând următoarele:

"Faptul ca prevederile de lege criticate nu conțin un termen rezonabil înlăuntrul căruia Guvernul sa fie obligat a emite o hotărâre pentru ca salariații SC "P." - SA să intre în posesia acțiunilor nu înseamnă că acestea sunt neconstituționale, ci poate fi interpretat ca neîndeplinirea de către Guvern a unei obligații de a face, astfel încât persoanele interesate pot promova o acțiune în justiție.

Ca atare, aprecierea unei eventuale încălcări de către Guvern a art. 52 din Constituție, prin neîndeplinirea unei obligații stabilite de normele legale criticate, este de competența instanțelor de judecată, iar nu a instanței de contencios constituțional, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, este competentă să se pronunțe numai asupra constituționalității prevederilor de lege cu privire la care a fost sesizată".

II. Considerentele înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs formulate și a prevederilor art. 3041C. proc. civ., ținând seama și de apărările intimaților, înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

1. Argumente de fapt și de drept relevante

Cu privire la limitele controlului exercitat de instanță

Așa cum rezultă din expunerea rezumativă cuprinsă în pct. I.1. al prezentei decizii, instanța de contencios administrativ a fost învestită cu o acțiune îndreptată împotriva refuzului autorității publice competente de a-și îndeplini obligațiile prevăzute în art. 1,art. IV și art. V din O.G. nr. 55/2003, privind unele măsuri pentru derularea procesului de privatizare a SNP "P." - SA București, precum și pentru modificarea și completarea cadrului legal în domeniul privatizării pentru societățile comerciale aflate în portofoliul Ministerului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 605 din 26 august 2003.

Anterior demersului judiciar, reclamanții s-au adresat cu petiții, în vederea recunoașterii drepturilor și intereselor lor legitime, atât Guvernului României, cât și Ministerului Economiei și Oficiului Participanților Statului și Privatizării în Industrie.

în măsura în care vizează un raport de drept administrativ, nerezolvarea unei cereri adresate autorității publice poate forma obiectul controlului exercitat de instanța de contencios administrativ, conform art. 52 din Constituția României și art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar în temeiul art. 18 alin. (1) din aceeași lege, instanța, soluționând acțiunea, poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ contestat, ori să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.

Legea organică reglementează un contencios subiectiv de plină jurisdicție, în care instanța poate să dispună măsuri pentru recunoașterea și restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat; atunci când constată, pe baza probelor administrate, că sunt îndeplinite condițiile legii, poate obliga autoritatea publică să efectueze operațiunile ori să se dispună măsurile solicitate de reclamant, iar nu doar să reevalueze petiția care i-a fost adresată.

O atare măsură se încadrează în soluțiile pe care este îndrituită să le pronunțe instanța, potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fără a putea fi calificată drept o ingerință în atribuțiile administrației publice, interpretarea contrară, propusă de recurentul - pârât, fiind de natură să lipsească de efectivitate mecanismul contenciosului administrativ.

Cu privire la ignorarea dreptului la apreciere al autorității publice.

Admițând acțiunea în parte și obligând Guvernul României să emită hotărârea de guvern privind vânzarea, către reclamanți, a acțiunilor SC P. SA, până la limita de 8% din capitalul social, la prețul de 0,0525 euro/acțiune, respectiv 0,2158 RON/acțiune, instanța de fond a reținut nerespectarea, de către Guvernul României, a obligațiilor legale ce îi revin potrivi O.G. nr. 55/2003.

Mai precis, este vorba despre normele cuprinse în art. I și V din O.G. nr. 55/2003, cu următorul cuprins:

Art. I "în derularea procesului de privatizare a SNP "P." - SA București, vânzarea de către Ministerul Economiei și Comerțului a pachetului de acțiuni pentru care salariații societății au dreptul de cumpărare, potrivit legii, se va efectua în mod direct către aceștia, prin derogare de la prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 1 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, cu modificările și completările ulterioare"

Art. V - "O.U.G. nr. 49/1997 privind înființarea SNP "P." - SA București, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 241 din 15 septembrie 1997, aprobată cu modificări prin Legea nr. 70/1998, cu modificările și completările ulterioare, se modifică după cum urmează:

_.

1. Articolul 9 din anexa nr. 1 va avea următorul cuprins:

Art. 9 - Acțiunile

Acțiunile societății comerciale vor cuprinde toate elementele prevăzute de lege.

Societatea comercială va ține evidența acțiunilor și acționarilor în Registrul acționarilor, deschis și operat conform prevederilor legale în vigoare. SNP "P." - SA București au dreptul să achiziționeze acțiuni ale societății până la limita de 8% din capitalul social, la același preț cu care se vor vinde acțiunile în cadrul procesului de privatizare. Cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați și momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către aceștia vor fi stabilite prin hotărâre a Guvernului."

Indiscutabil, ultimul dintre textele citate conține o normă permisivă, care conferă Guvernului României o marjă de apreciere în cadrul căreia poate opta pentru cotele procentuale și momentele pe care le consideră cele mai adecvate pentru achiziționarea acțiunilor de către salariați.

Dreptul de apreciere nu echivalează însă cu posibilitatea de a acționa abuziv, arbitrar, fără justificări legale și în afara oricărui control, exercitarea lui fiind supusă principiului proporționalității, care impune respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea are obligația să îl îndeplinească și drepturile sau interesele legitime private ce pot fi lezate prin conduita administrației.

Aceasta este rațiunea pentru care legiuitorul a inclus, printre temeiurile acțiunii în contencios administrativ, excesul de putere, definit în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 ca fiind "exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor".

Legat de aceste aspecte, instanța de fond a sesizat foarte corect că reclamanții aveau o speranță legitimă în concretizarea dreptului lor de a achiziționa acțiuni, deja prevăzut prin actul normativ, iar obiectul litigiului nu vizează instituirea, modificarea sau abrogarea unor norme juridice, ci organizarea executării și executarea în concret a acestora, atribute ce țin de acțiunea administrației publice.

Punctul de vedere al judecătorului fondului, pe care instanța de control judiciar îl împărtășește, a fost validat și prin Decizia nr. 1421/20 octombrie 2011 a Curții Constituționale (citată la pct. I.5). Instanța de control constituțional și-a motivat soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate ca inadmisibilă pe considerentul că lipsa unui termen rezonabil în cadrul căruia Guvernul să fie obligat să adopte hotărârea poate fi interpretată ca neîndeplinirea, de către Guvern, a unei obligații de a face (echivalentă nerezolvării unei cereri, în contenciosul administrativ - n.n.), așa încât persoanele interesate pot promova o acțiune în justiție.

Și în jurisprudența înaltei Curți s-a cristalizat soluția potrivit căreia lipsa, din legea specială, a unei prevederi privind termenul în cadrul căruia să fie finalizată o procedură administrativă, procedură a cărei complexitate nu permite încadrarea în termenul general de 30 de zile prevăzut în Legea nr. 554/2004,art. 2 alin. (1) lit. h), nu poate încuraja autoritatea competentă să tergiverseze îndeplinirea obligațiilor sale peste limitele unui termen rezonabil sau optim și previzibil .

Principiul soluționării cauzelor administrative într-un termen rezonabil constituie, de altfel, o componentă a dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene care, deși nu are aplicabilitate directă în raporturile juridice strict interne, nu poate fi ignorat, ca reper, în practica administrativă a autorităților naționale (e.g., Decizia nr. 1079 din 26 februarie 2009; Decizia nr. 752 din 12 februarie 2009; Decizia nr. 1930 din 16 aprilie 2010).

în cauza de față, așa cum au susținut și intimații - reclamanți, a accepta punctul de vedere exprimat în motivarea recursului ar echivala cu lipsirea de efecte juridice a prevederilor O.G. nr. 55/2003 și cu recunoașterea caracterului pur potestativ al obligației pe care Guvernul și-a asumat-o prin însăși adoptarea ordonanței, starea de pasivitate de peste opt ani încălcând, în mod evident, exigențele unui termen rezonabil.

Cu privire la cheltuielile de judecată

Prin recurs a fost criticată și soluția de obligare a recurentului - pârât la plata sumei de 300 RON către fiecare dintre intimații - reclamanți, cu titlu de cheltuieli de judecată, solicitând aplicarea art. 274, alin. (3), C. proc. civ., care permit judecătorului să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților ori de câte ori constată, motivat, că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

La pronunțarea soluției instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art. 276 C. proc. civ., potrivit cărora atunci când pretențiile fiecărei părți sunt încuviințate numai în parte, instanța apreciază în ce măsură fiecare dintre ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor. Contrar susținerilor recurentului - pârât, înalta Curte constată că suma stabilită nu este excesivă în raport cu demersurile efectuate și cu miza pe care o are litigiul pentru reclamanți, motiv pentru care nu se impune aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

2. Temeiul de drept al soluției adoptate în recurs

Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 304 pct. 9 sau 3041 C. proc. civ.

La pronunțarea deciziei de față nu a fost ignorată jurisprudența contrară, de dată recentă, a înaltei Curți, în cauze similare (e.g. Deciziile nr. 5643 și 5644 din 15 decembrie 2010). Dar elementul de noutate, care particularizează prezentul litigiu, decurge din interpretarea pe care Curtea Constituțională a indicat-o în decizia prin care a soluționat excepția de neconstituționalitate invocată de recurenții - reclamanți, delimitând contenciosul constituțional de contenciosul administrativ.

← ICCJ. Decizia nr. 817/2012. Contencios  ICCJ. Decizia nr. 828/2012. Contencios →

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 807/2012. Contencios