ICCJ. Decizia nr. 857/2012. Contencios. Litigiu privind magistraţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 857/2012
Dosar nr.8323/1/2011
Şedinţa publică din 20 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea nr. 729 din 18.10 2011 a Plenului C.S.M.
Prin Hotărârea nr. 729 din 18 octombrie 2011, Plenul C.S.M. a respins contestaţia formulată de doamna judecător B.G.V. împotriva Hotărârii Secţiei pentru judecători a C.S.M. nr. 765 din 6 octombrie 2011.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Plenul a reţinut în esenţă, că este nefondată cererea de recuzare formulată împotriva membrilor care au adoptat hotărârea contestată şi a celor care au respins plângerea prealabilă formulată de domnul C.B., întrucât, în cauză, nu sunt aplicabile dispoziţiile codului de procedură civilă privind instituţia incompatibilităţii, abţinerii şi recuzării, astfel că cererea de recuzare este inadmisibilă.
Referitor la cererea contestatoarei privind comunicarea Hotărârii nr. 765 din 06 octombrie 2011, Plenul C.S.M. a apreciat că această solicitare este neîntemeiată, întrucât conform dispoziţiilor art. 263 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a C.S.M., hotărârile C.S.M. prin care se încuviinţează percheziţia, reţinerea sau arestarea unui judecător, procuror sau magistrat-asistent nu pot fi consultate şi copiate, iar informaţiile în legătură cu documentele conţinute nu pot fi comunicate, hotărârea, în discuţie, constituind un act al dosarului de urmărire penală.
Pe fondul cauzei, Plenul C.S.M. a reţinut că legiuitorul a instituit încuviinţarea secţiilor C.S.M. pentru percheziţionarea, reţinerea sau arestarea preventivă a unui judecător în considerarea faptului că această categoria de persoane necesită o protecţie specială, iar la momentul solicitării cererii de admitere a percheziţiei domiciliare a doamnei judecător nu exista niciun element de suspiciune ca s-ar aduce atingere independenţei justiţiei, fiind întrunite condiţiile din perspectiva cărora Secţia a apreciat că nu este afectată garanţia la care s-a referit constituantul.
De asemenea, Plenul C.S.M. a reţinut că la analizarea admisibilităţii emiterii unei încuviinţări a percheziţiei domiciliare la locuinţa doamnei judecător B.G.V. - Preşedinte al Secţiei de contencios administrativ şi fiscal al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a unei percheziţii domiciliare la locuinţa doamnei P.I. - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia pentru judecători a avut în vedere faptul că un astfel de demers este prevăzut de dispoziţiile legale, iar titularul demersului este o persoană competentă să facă o astfel de solicitare (procuror din cadrul D.N.A.) demersul fiind făcut în limitele legii.
Cu privire la încălcarea dispoziţiilor privind imunităţile şi privilegiile menţionate de art. 1 şi 4 din Protocolul adiţional nr. 6 la Acordul General privind privilegiile şi imunităţile Consiliului Europei, ratificat de România şi de cele ale art. 30 paragraful 1 din Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, Plenul a apreciat că aplicabilitatea acestora nu vizează teritoriul statului acreditant, ci teritoriul statului acreditar.
Plenul a mai reţinut că, deşi dispoziţiile art. 1 şi 4 din Protocolul adiţional nr. 6 la Acordul General privind privilegiile şi imunităţile Consiliului Europei prevăd privilegii şi imunităţi pentru trimişii diplomatici, soţii şi copiii minori, totuşi aceste imunităţi nu sunt acordate în interes personal, ci în vederea exercitării în totală independenţă a funcţiilor lor şi conform dreptului internaţional, adică în ceea ce priveşte statul acreditar, iar nu statul acreditant.
Susţinerea apărătorului doamnei judecător B.G.V., potrivit căreia raţiunea instituirii unor astfel de imunităţi pentru un judecător internaţional o constituie apărarea exercitării în mod independent a funcţiei şi evitarea oricăror presiuni ce ar putea fi exercitate chiar de statul acreditant, a fost apreciată, de către Plen, ca fiind fără relevanţă, în condiţiile în care potrivit art. 26 alin. (3) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului „Judecătorul unic nu poate examina nicio cerere introdusă împotriva Înaltei părţi contractante în numele căreia a fost ales".
Concluzionând, Plenul C.S.M. a apreciat că aspectele invocate de apărătorul doamnei judecător Bîrsan Gabriela Victoria, privind oportunitatea efectuării unei percheziţii domiciliare, în condiţiile în care nu a existat o solicitare prealabilă de predare a unor înscrisuri sau obiecte, precum şi cele referitoare la încălcarea art. 8 din C.E.D.O., sunt aspecte ce vizează fondul problemei şi cad în competenţa instanţei care soluţionează propunerea de efectuare a unei percheziţii domiciliare, iar nu în sarcina C.S.M. care nu se poate pronunţa pe oportunitate.
2. Recursul declarat de B.G.V. împotriva Hotărârii nr. 729 din 18 octombrie 2011 a Plenului C.S.M.
Motivele de recurs sunt întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 1, 5, 8 şi 9 C. proc. civ.
2.1. Instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale şi prin hotărârea dată, a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, vătămarea pricinuită părţii neputând fi înlăturată decât prin casarea hotărârii – art. 304 pct. 1, 304 pct. 5 rap. la art. 105 alin. (2) şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Hotărârea Secţiei pentru judecători a C.S.M. nr. 765 din 6 octombrie 2011 a fost adoptată de o parte dintre membrii C.S.M., care fac parte din această secţie.
În cadrul şedinţei publice de judecată a Plenului din data de 18 octombrie 2011, în soluţionarea contestaţiei formulată de recurentă împotriva acestei hotărâri a Secţiei pentru judecători, recurenta, prin avocat, a formulat cerere de recuzare a tuturor membrilor C.S.M. prezenţi la şedinţa Plenului şi care, anterior, ca membri ai Secţiei pentru judecători, au participat atât la adoptarea hotărârii contestate, cât şi la respingerea plângerii administrative prealabile întemeiate pe aceleaşi motive în drept şi introduse de contestatorul B.C.
Deliberarea pentru soluţionarea cererii de recuzare s-a făcut şi cu participarea membrilor C.S.M. recuzaţi.
Prin hotărârea recurată, Plenul a argumentat faptul că potrivit normelor juridice în vigoare, C.S.M. funcţionează ca instanţă de judecată numai în secţiile sale şi anume când statuează în materie disciplinară pentru magistraţi, în timp ce atunci când soluţionează contestaţiile formulate de magistraţi împotriva hotărârilor secţiilor, în alte materii decât cea disciplinară, Plenul este doar un organ administrativ iar nu un organ jurisdicţional.
Plenul a hotărât că instituţiile incompatibilităţii, abţinerii şi recuzării nu sunt aplicabile, iar cererea de recuzare a fost respinsă ca inadmisibilă.
a) Recurenta apreciază că este rezultatul unei grave încălcări a legii calificarea Plenului ca organ administrativ ordinar, iar nu ca jurisdicţie, atunci când soluţionează contestaţiile formulate de magistrat împotriva hotărârilor secţiilor, altele decât cele în materie disciplinară (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Au fost încălcate dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi cele ale art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind C.S.M.
b) Cererea de recuzare a fost soluţionată cu participarea la deliberări şi la vot a membrilor recuzaţi, cu încălcarea art. 30 alin. (1) C. proc. civ. (art. 304 pct. 1 C. proc. civ.);
c) Dacă nu ar fi participat la deliberări şi la vot membrii recuzaţi, nu ar mai fi existat cvorum în şedinţa Plenului, aşa încât hotărârea s-a adoptat cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, vătămarea pricinuită părţii neputând fi înlăturată decât prin casarea hotărârii recurate (art. 304 pct. 5 rap. la art. 105 alin. (2) C. proc. civ.);
d) Cererea de recuzare este întemeiată, deoarece membrii C.S.M. îşi spuseseră deja părerea cu privire la pricina care se judecă (art. 304 pct. 1 C. proc. civ.), iar hotărârea s-a adoptat cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, vătămarea pricinuită părţii neputând fi înlăturată decât prin casarea hotărârii recurate (art. 304 pct. 5 rap la art. 105 alin. (2) C. proc. civ.).
2.2. Prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, vătămarea pricinuită părţii neputând fi înlăturată decât prin casarea hotărârii art. 304 pct. 5 rap. la art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Contestaţia la Plenul C.S.M. a avut un caracter pur teoretic şi iluzoriu, iar nu real şi efectiv, întrucât recurenta nu a cunoscut existenţa, conţinutul şi forma actului contestat, Hotărârea Secţiei pentru judecători nr. 765 din 6 octombrie 2011.
În motivarea refuzului, Plenul a arătat că este vorba de un act ce vizează urmărirea penală care nu este publică şi care poate fi cunoscut doar cu încuviinţarea procurorului.
Motivarea este contradictorie. Conform art. 92 alin. (2) rap. la alin. (5) din Regulamentul de Ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, dosarele privind autorizarea efectuării percheziţiilor, fără a fi accesibile altor persoane, pot fi consultate de părţi şi avocaţii acestora.
2.3. Prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, vătămarea pricinuită părţii neputând fi înlăturată decât prin casarea hotărârii – art. 304 pct. 5 rap. la art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Instanţa a omis total să se pronunţe asupra unui argument de drept invocat de recurentă în susţinerea contestaţiei sale şi anume, asupra scrisorii grefei Curţii Europene a Drepturilor Omului privind poziţia preşedintelui Curţii asupra existenţei imunităţii judecătorului la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
2.4. Instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acesteia – art. 304, pct. 8 C. proc. civ.
Prin hotărârea recurată, se insistă în mod repetat asupra faptului că prin Hotărârea nr. 765/2011 s-a încuviinţat şi percheziţia domiciliată a altui judecător.
Este evident că, necunoscând conţinutul actului atacat, recurenta nu putea să precizeze expres că, prin contestaţia adresată Plenului, solicită numai anularea în parte a actului administrativ vătămător.
2.5. Hotărârea recurată este lipsită de temei legal şi este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii – art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin hotărârea recurată, Plenul a susţinut că problemele violării art. 100 C. proc. pen. şi ale art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sunt chestiuni de oportunitate care vizează fondul cauzei şi care sunt de competenţa instanţei care soluţionează propunerea de efectuare a percheziţiei domiciliare.
Această soluţie reprezintă o încălcare gravă a legii, nelegalitatea şi neconstituţionalitatea fiind chestiuni de legalitate şi nu de oportunitate.
2.6. Hotărârea recurată este lipsă de temei legal şi este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii – art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Hotărârea recurată este dată cu violarea manifestă a normelor juridice internaţionale privind imunitatea unui judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului la care România a aderat, respectiv:
- Statutul Consiliului Europei;
- Acordul general asupra privilegiilor şi imunităţilor Consiliului Europei;
- Al şaselea Protocol adiţional la Acordul general privind privilegiile şi imunităţile Consiliului Europei;
- Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în forma amendată prin Protocolul nr. 11 şi prin Protocolul nr. 14;
- Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice;
- Convenţia asupra privilegiilor şi imunităţilor Naţiunilor Unite.
Astfel, Plenul C.S.M. a decis în mod greşit că imunitatea judecătorului la Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu există decât în statul acreditar (Franţa), iar nu şi faţă de statul acreditant/ trimiţător (România).
Motivarea Plenului C.S.M. face grave confuzii privind instituţiile juridice elementare de drept internaţional public.
3. Apărările formulate de intimatul C.S.M.
3.1. Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
3.1.1. Referitor la primul motiv de recurs se învederează că nu poate fi reţinută încălcarea dispoziţiilor legale privind alcătuirea instanţei şi respectiv încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, deoarece instituţia recuzării nu are incidenţă în ceea ce priveşte activitatea administrativă sau administrativ-jurisdicţională a secţiilor sau Plenului C.S.M.
Plenul C.S.M. nu este o veritabilă instanţă de judecată, în raport de prevederile art. 126 alin. (1) din Constituţia României.
3.1.2. Cu privire la motivul doi de recurs, intimatul susţine că nu sunt aplicabile motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 şi 5 C. proc. civ., garanţia dreptului la un proces echitabil şi dreptul apărare putând fi invocate numai în faţa unei instanţe de judecată.
3.1.3. Motivul al treilea de recurs este de asemenea, nefondat din perspectiva aceloraşi susţineri anterioare.
3.1.4. Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este neîntemeiat, deoarece nu intră în competenţa Secţiilor C.S.M. obligaţia de a verifica existenţa imunităţii şi a privilegiilor instituite prin actele normative invocate de recurentă sau de a solicita şi obţine ridicarea imunităţii.
Această obligaţie revine organelor judiciare, numai acestea putând face demersuri în vederea ridicării imunităţii de către forurile competente.
3.1.5. Mai arată intimatul că Hotărârea nr. 765/2011 nu are natura juridică a unui act administrativ unilateral cu caracter individual, astfel cum acesta este definit prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ.
3.2. Prin notele scrise depuse la dosar, intimatul a arătat, în scris, motivele referitoare la excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursului prin care a fost solicitată anularea Hotărârii Plenului C.S.M. nr. 719/2001, excepţie ce a fost invocată la termenul de judecată din 16 februarie 2012.
Astfel, se arată că hotărârea recurată, precum şi Hotărârea Secţiei pentru judecători, nu sunt acte administrative ce privesc cariera şi drepturile judecătorilor, ci acte emise în considerarea atribuţiilor secţiilor de a încuviinţa percheziţia, reţinerea şi arestarea judecătorilor, procurorilor şi magistraţilor-asistenţi.
În ceea ce priveşte natura juridică a actelor prin care s-a încuviinţat percheziţia, doctrina şi Curtea Constituţională au împărtăşit punctul de vedere potrivit cărora avizele sunt acte – condiţie pentru punerea în mişcare a acţiunii penale aflată în strânsă corelaţie cu prevederile art. 10 lit. f) C. proc. pen., conform Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 53/2000, nr. 275/2002 şi nr. 4/2004.
Regularitatea acestor acte poate fi verificată numai de judecătorul investit cu soluţionarea cauzei penale.
În susţinerea argumentaţiei se indică jurisprudenţa Înaltei Curţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, respectiv a Deciziei nr. 687 din 9 februarie 2012 de respingere ca nefondat a recursului formulat de un procuror împotriva Sentinţei nr. 292 din 19 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti prin care a fost respinsă ca inadmisibilă acţiunea de anulare a hotărârii Secţiei pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, având ca obiect încuviinţarea percheziţiei reţinerii şi arestării acestuia.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului formulat împotriva Hotărârii nr. 729 din 18 octombrie 2011 a Plenului C.S.M.
1. Înalta Curte a luat act de invocarea de către intimatului C.S.M. a excepţiei de necompetenţă materială a Înaltei Curţi şi a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii, rămânând în pronunţare asupra acestor excepţii.
Excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi, secţia contencios administrativ şi fiscal are prioritate în soluţionare, în raport cu excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Excepţia de necompetenţă materială este o excepţie de procedură, care trebuie soluţionată înaintea unei excepţii de fond, în această ultimă categorie intrând excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
2. În speţă, s-a formulat recurs împotriva Hotărârii nr. 729 din 18 octombrie 2011 a Plenului C.S.M. prin care s-a respins contestaţia împotriva Hotărârii nr. 765 din 6 octombrie 2011 a Secţiei pentru judecători a C.S.M.
Hotărârea Secţiei pentru judecători a avut ca obiect încuviinţarea percheziţiei domiciliare la locuinţa recurentei, în temeiul art. 42 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 317/2004 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Recurenta a considerat că sunt îndeplinite dispoziţiile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 şi a introdus cererea de recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Potrivit art. 29 alin. (7) sus menţionat, hotărârile Plenului privind cariera şi drepturile judecătorilor pot fi atacate cu recurs de orice persoană interesată, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Dispoziţiile legale referitoare la cariera judecătorilor şi procurorilor sunt cuprinse în Titlul II al Legii nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor.
Astfel, conform Cap. 1-7 din Titlul II, ţin de cariera magistraţilor:
- admiterea în magistratură şi formarea iniţială a judecătorilor şi procurorilor;
- numirea judecătorilor stagiari şi procurorilor stagiari;
- numirea judecătorilor şi procurorilor;
- formarea profesională continuă şi evaluarea periodică a judecătorilor şi procurorilor;
- promovarea judecătorilor şi procurorilor şi numirea în funcţiile de conducere;
- delegarea, detaşarea şi transferul;
- suspendarea din funcţie şi încetarea funcţiei de judecător şi procuror.
Numai aspectele cuprinse în Cap. 1 al Legii nr. 303/2004 pot face obiectul unei hotărâri a Plenului C.S.M. care să privească cariera magistraţilor şi numai aceste hotărâri pot fi recurate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004.
În ceea ce priveşte aspectul ce cuprinde drepturile magistraţilor, în primul rând numai acelea ce au legătură directă cu normele privind cariera magistraţilor şi analizate de o hotărâre a Plenului C.S.M. pot fi soluţionate în conformitate cu art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004.
per a contrario, hotărârea Plenului C.S.M. prin care a fost soluţionată o contestaţie împotriva încuviinţării unei percheziţii dată în competenţa Secţiilor C.S.M., prin dispoziţiile art. 95 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, nu se încadrează în exigenţele impuse de art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/ 2004.
Nu se poate aprecia în sensul că orice litigiu ce priveşte un magistrat intră sub incidenţa normelor privind „cariera şi drepturile" acestuia, conform dispoziţiilor art. 29 alin. (7) coroborate cu Titlurile II şi III din Legea nr. 303/2004.
Noţiunea de „carieră şi drepturi", din perspectiva art. 29 alin. (7) trebuie privită aşadar, în sens restrâns şi numai în legătură cu normele expres arătate în Titlul II şi III din Legea nr. 303/2004, republicată.
În speţă, hotărârea recurată se referă la soluţionarea unei contestaţii împotriva unei hotărâri a Secţiei pentru Judecători a C.S.M. care a dispus încuviinţarea percheziţiei domiciliare a unui judecător.
Percheziţia este prevăzută în Legea nr. 303/2004 în capitolul privind răspunderea magistraţilor, iar obligativitatea încuviinţării prealabile nu ţine de cariera şi drepturile magistratului, ci este un act obligatoriu în cadrul unei proceduri penale.
De altfel, Secţia contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi s-a mai pronunţat în legătură cu interpretarea sintagmei folosită de legiuitor – „cariera şi drepturile judecătorilor", precum în Decizia nr. 1736/2010 şi Decizia nr. 879/2008.
3. Faţă de acestea, urmează a se admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a se trimite dosarul spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, urmând ca asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii să se pronunţe instanţa competentă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Trimite cauza la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pentru competentă soluţionare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 82/2012. Contencios. Anulare certificat de... | ICCJ. Decizia nr. 858/2012. Contencios. Contract administrativ.... → |
|---|
