ICCJ. Decizia nr. 916/2012. Contencios
| Comentarii |
|
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin Sentința nr. 198/CA/2011 din 3 octombrie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta RA A.S.M. în contradictoriu cu pârâta DGFP Satu Mare și pe cale de consecință a dispus suspendarea executării Deciziei nr. 122835 din 29 octombrie 2010 și a Dispoziției obligatorii nr. 90131 din 13 august 2010, emise în baza Procesului-verbal de control financiar nr. 88735 din 10 august 2010, emise de pârâtă, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei înregistrate sub nr. 14214/83/2010 a Tribunalului Bihor.
Pentru a se pronunța astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:
Astfel, a apreciat instanța de fond că în speță sunt îndeplinite cerințele art. 14 din Legea nr. 554/2004 referitoare la cazul bine justificat și la paguba iminentă, în condițiile în care reclamanta contestă Procesul-verbal de control financiar nr. 88735 din 10 august 2010, Dispoziția obligatorie nr. 90131 din 13 august 2010 și Decizia nr. 122835 din 29 octombrie 2010, emise de pârâtă, invocând faptul că organul de control, în mod nelegal, a constatat că la finalizarea investițiilor realizate din fonduri publice la bunurile din domeniul public al Consiliului Județean Satu Mare, Regia avea obligația să factureze contravaloarea investițiilor către Consiliul Județean.
Astfel, se reține că se invocă greșita aplicare a prevederilor art. 128 alin. (2) și art. 129 alin. (2) din Legea nr. 571/ 2003, reclamanta susținând că este în situația unei exercitări abuzive a drepturilor de control și dispunere, obligarea sa la facturarea contravalorii investițiilor către Consiliul județean, fiind consecința unei interpretări pur subiective a textelor de lege, vădit păgubitoare în ceea ce privește bunul public.
Toate aceste critici implică, în opinia instanței de fond, existența unei îndoieli puternice asupra prezumției de legalitate de care se bucură actele administrative contestate.
Pe de altă parte, având în vedere valoarea obligațiilor stabilite în sarcina reclamantei, în cazul executării deciziei de impunere contestate, reține instanța de fond că prejudiciul suferit de aceasta ar fi evident, cu atât mai mult cu cât este o regie care desfășoară activități în regim public și de interes național, aducându-se astfel atingere bugetului public și activității economice a unui aeroport.
2. Cererea de recurs
împotriva Sentinței civile nr. 198/CA/2011 din 3 octombrie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta DGFP a județului Satu Mare, în temeiul art. 304 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut, în esență, următoarele:
Susține recurenta că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, arătând în acest sens că aspectele invocate de reclamantă nu sunt în măsură să justifice suspendarea executării Deciziei nr. 122835 din 29 octombrie 2010 și a Dispoziției obligatorii nr. 90131 din 13 august 2010, mai mult, motivele invocate de reclamantă vizează fondul cauzei, respectiv, nelegalitatea deciziilor.
Apreciază recurenta că susținerile reclamantei privind nelegalitatea actului administrativ fiscal nu pot fi primite sub pretextul că se tinde la înfățișarea cazului bine justificat, întrucât prezenta cauză nu are ca obiect stabilirea legalității actului administrativ fiscal, care se bucură de prezumția de legalitate.
3.Hotărârea instanței de recurs
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 C. proc. civ., înalta Curte nu va primi criticile referitoare la nelegalitatea și netemeinicia soluției pronunțate de Curtea de apel, critici care se circumscriu motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constatând, că în mod corect instanța de fond a apreciat că în cauză, sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 din LCA.
înainte de a analiza în concret criticile formulate pe fondul cererii de suspendare, înalta Curte, reamintește că în mod constant în jurisprudența sa a reținut că din interpretarea coroborată a prevederilor art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, rezultă că este incontestabil faptul că suspendarea executării actului administrativ, care se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea lui, constituie o măsură de excepție, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, pe baza cărora să se poată reține îndeplinirea cumulativă a celor două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și iminența pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ș) și t) din aceeași lege
în acest sens, analizând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate, înalta Curte constată că probele administrate în cauză oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură actele administrative-fiscale contestate și fac verosimilă iminența producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării, așa încât consideră ca fiind neîntemeiate toate criticile formulate de recurentă pe fondul cererii de suspendare.
Astfel, înalta Curte constată că în mod justificat instanța de fond a reținut ca fiind îndeplinită condiția existenței unui caz bine justificat, în sensul art. 14 din LCA, prin raportare la faptul că motivele de nelegalitate invocare prin cererea de suspendare vizează interpretarea și aplicarea unor dispoziții legale, respective art. 128 alin. (2) și art. 129 alin. (2) din Legea nr. 471/2003, cu consecința stabilirii unor obligații fiscale în sarcina intimatei, a căror executare ar afecta activitatea economică desfășurată de către aceasta.
Faptul că instanța de fond a reținut îndeplinirea condiției existenței cazului bine justificat, prin prisma unor motive de nelegalitate determinate de interpretarea și aplicarea unor dispoziții legale, nu a condus la depășirea limitelor procedurii sumare a cercetării aparenței dreptului și nu a implicat cercetarea fondului actelor administrative-fiscale a căror suspendare se solicită cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs.
Pentru toate aceste considerente, constatând că sentința pronunțată de instanța de fond era legală și temeinică și nu existau motive pentru casarea sau modificarea acesteia, recursul s-a privit ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ. a fost respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 919/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 915/2012. Contencios → |
|---|
